Spiridușii anului 2014

Refuz să fac bilanțul acestui an. Știu că undeva, la capătul lui voi regăsi niște plusuri. Mai știu că e primul Crăciun când am mers după cadouri fără să mai caut ceva pentru bunicul meu, și de atunci am un nod mare în stomac. Cumva, pierderea lui, drumul îngrozitor de greu pe care l-am parcurs până la acel moment, toate nopțile albe ale mamei sau ale mele, și spatele din ce în ce mai aplecat al bunicii și-au lăsat urmele peste fiecare dintre membrii familiei mele, și peste mine.

 A fost un an greu de gestionat. Pentru mine, pentru oamenii din jurul meu. Un an cu provocări. Un an când am învățat că trebuie să accept că nu pot controla gândurile, faptele sau stare-de-bine a celor de lângă mine, și uneori nici chiar pe a mea. Am plecat, am revenit, am părăsit, am re-descoperit prieteni. Am încercat să fiu un Om mai bun, dincolo de tot griul care a părut că a planat deasupra anului.

Mai știu că zâmbetele de anul acesta nu ar fi fost posibile fără niște spiriduși simpatici, care mi-au adus bucăți de lumină și zâmbete și cele mai frumoase cadouri. Cele pe care nu le așteptam. Bilanțul anului meu e despre ei.

Make. Raluca. Amalia. Cătă. Ei sunt cei patru spiriduși care sunt în viața mea de niște ani. Cei mai vechi fiind de zece plus. Anul acesta, au fost responsabili cu răspunsul la telefon la ore indecente, scosul din casă atunci când eu aveam tendința să mă închid între pereți, seri albe de povești fără scop precis. Au făcut asta cu răbdare, fără să judece alegerile proaste, cu o mână întinsă. Mulțumesc!

Doru. Vali. Ionuț. Ruxi. Ei sunt spiridușii responsabili cu lecțiile de cățărat. Tot de la ei am învățat că e o energie specială care ne-a adus pe toți în jurul panoului și chiar dacă la final de an ne-am văzut din ce în ce mai rar (din cauza spatelui meu cu personalitate) sunt oamenii care mereu mă primesc cu zâmbetul pe buze atunci când revin. Iar Doru este spiridușul care m-a învățat să am mai multă încredere în corpul meu, să nu las pauzele să o ia înaintea progreselor, să îmi setez mintea spre a ajunge acolo unde e capătul panoului. Lecțiile de cățărat au fost una dintre sursele preferate de evadare, si am învățat de-a lungul lor cum să mă concentrez mai mult pe atingerea unor scopuri, fără a lua în calcul factorii externi. Pentru anul viitor, spiridușii or să mă învețe să mă lupt cu stânca (chiar dacă ei nu știu încă asta ). Mulțumesc!

Oana. Spiridușul tiz cu drumuri peste mări și țări și cea mai caldă îmbrățișare. Responsabilă pentru săptămâna daneză, condus pe coasta mării, văzut locul unde se întâlnesc mările, găsit inima de piatră pe plajă. A fost o săptămână de liniște-liniște, în mijlocul unei agitații pe care o presimțeam amândouă. Ne-am căutat printre povești, am regăsit punctele comune, am știut că indiferent de drumurile noastre vom găsi partea de liniște la final de drum. Spiridușul meu cu zâmbet larg, îți mulțumesc!

Cristina. Spiridușul regăsit în acest an și care pleacă în Elveția peste doar câteva zile. Responsabilă cu mobilizatul meu în a merge la sală, atunci când îmi găseam scuze, cu serile de mers pe jos la aproape-miez-de-noapte, și cu o tonă de răbdare în a asculta toate dramele mele existențiale. Mulțumesc, spiriduș creț!

Spiridușii buni care m-au ajutat și anul acesta să ajung la Alba Iulia, o dată în mai (când simțeam nevoia să fug) și o dată în toamnă (când simțeam nevoia să îmi regăsesc dragul de scris). Spiridușul-mamă care are grijă ca, indiferent cât de obosită aș fi, să îmi facă ciorbă când merg pe acasă. Spiridușul neașteptat, care mi-a făcut primul cadou de Crăciun. Cadou pe care o să-l împart cu voi de prin martie, căci același spiriduș s-a oferit să mă ajute în lupta cu tehnica. Spiridușul simpatic care din când în când îmi trimite un mesaj care să mă facă să zâmbesc. Spiriduș – Denisa din cauza căreia am tot ieșit din casă în vară și care mi-a adus aminte ce bine e să dansezi și să râzi, cu gândul departe de tot și toate, și din cauza căreia am (re)găsit alți purtători de zâmbete în preajma mea.  Spiridușul cu mesaje simpatice, atunci când e prea liniște. Spiridușul cu îmbrățișări care vindecă. Spiridușul care mă bate la cap să scriu. Spiridușul care m-a ajutat în schimbarea jobului. Vă mulțumesc!

Dacă la finalul anului am crescut un pic e pentru că toți acești oameni au crezut un pic în mine și mi-au dat încredere în magie, în frumos, în zâmbete. Sunt bucățile mele de suflet, pentru că sunt parte din acei oameni frumoși care știu să dăruiască doar de dragul gestului, nu pentru că așteaptă ceva în schimb. Și sunt cei din cauza cărora am încercat să fiu spiriduș, la rândul meu (și poate așa, un om mai bun). Pentru că există o lege a compensației, și toate darurile frumoase pe care mi le-au făcut trebuie să se răsfrângă mai departe.

Zilele astea vă doresc să fiți spiridușul unui om de lângă voi. Cu inima deschisă și fără așteptări. Doar cu zâmbet. Și dacă aveți spiridușii voștri, nu uitați să le mulțumiți și să dați mai departe darurile lor.

Să fiți senini și cuminți!

Moment de nuntă pe cod portocaliu

Sunt unele momente despre care simți, încă din punctul în care începi să le înregistrezi afectiv, că îți vor rămâne întipărite pe retina afectivă. Acele momente care sunt o prima oară, de orice fel ar fi ea. Unele îți dau un fel de aripi, altele sunt cele care te schimbă în moduri în care uneori rămâi uimit.

Cam aşa se întâmplă atunci când te duci la nunta unui om pe care îl cunoști cam de o viaţă (eu ţin minte că ne ştim din clasa I, mamele noastre – cele mai bune prietene – susţin că ne ştim mai de dinainte, şi trebuie să le credem pe ele). Un om cu care nu ai păstrat neapărat legătura direct, dar care a fost prezent constant în viaţa ta. Reacţia mea când l-am văzut îmbrăcat la costum a fost doar  deci chiar se întâmplă. Undeva, în mintea mea creaţă, am mereu tendinţa să cred că oamenii alături de care am crescut au rămas copii. Ăsta e momentul de sinceritate 🙂

Am râs atunci când am fost întrebată eu când am de gând să fac pasul ăsta şi am schimbat subiectul cam cât de subtil şi repede am putut. Doar că, în timp ce ascultam schimbul de jurăminte în Biserică , mi-am dat seama că promisiunile de genul ăsta nu sunt (sau cel puţin nu ar trebui să fie) făcute în gol. Şi dacă le simţi aşa, trebuie să ai curajul să le spui mai departe. Şi un om în care să ai încredere că te sprijină mai departe. Cumva am simţit că între ei doi există asta, poate şi din privirile pe care le împărţeau. Şi m-am bucurat sincer pentru ei. Ăsta a fost momentul de revelaţie şi un pic siropos al poveştii de sâmbătă 🙂

Momentele-cheie. Înotat prin zăpadă de la bloc la staţia de taxiuri, că nici unul nu ajungea până la mine acasă. Fular pe post de fes, să nu se turtească părul de tot. Mirele plecând de acasă în costum şi bocanci de şantier, că altfel nu era chip să ajungă la maşină. Noi, în maşină, cu vreo 20 de minute înainte să înceapă nunta, pe o stradă îngustă. Blocaţi de un şofer fără cauciucuri de iarnă care se hotărâse se plece chiar atunci. Eu, acasă, înainte se plec la restaurant, cu salopeta lungă până la pământ şi încercând să-mi imaginez cum să ajung la staţia de taxi. Şi soluţia venită de la acele de siguranţă+bocanci + jambiere. Pentru că aşa e atunci când nunta e pe cod portocaliu de zăpadă şi viscol :)) Reîntâlnirea cu un alt om pe care îl ştiu de mult. Râsete. Pe alocuri tăceri, că uneori cuvintele nu prea au rost. Muzică şi alte râsete. Mirii mereu în picioare, mereu zâmbind. Cel mai bun tort de nuntă pe care l-am mâncat până acum.

Şi apoi, o stradă goală, acoperită cu zăpadă şi liniştea de miez de noapte. Noi, uitându-ne unii la alţii şi spunând, de data ca o confirmare şi nu ca o întrebare: Bă, s-a însurat Gringo. Şi partea mişto e că am fost şi noi acolo, că altfel probabil nu am fi crezut 🙂

Dragilor, să vă iubiţi o viaţă!

de (aproape) final de an

2013 a fost un an nicicum. a fost și extrem de bun, și plin de gropi din loc în loc. nu îmi găsesc răbdarea de a pune cap la cap ce s-a întâmplat pe parcursul lui, poate la început de 2014 să fac bilanțul.

știu doar că anul acesta ar fi fost cu mult mai prost fără oamenii care m-au sunat atunci când știau că un ce mai faci, cum te mai simți contează cât o rază de lumină. ar fi fost cu mult mai trist fără poveștile pe care le-am descoperit în drumurile făcute. povești de locuri și de oameni. povești colorate. și cu siguranță ar fi fost cu mult mai tern fără provocările pe care mi le-am asumat.

pentru toate acesta și ceva în plus, Mulțumesc celor care au fost acolo.

și vă Mulțumesc și vouă, celor care citiți, (rareori) comentați, și vă regăsiți uneori în poveștile pe care le caut.

Vă doresc un An în care să fiți sănătoși, în primul rând. În al doilea rând, să învățați zilnic ceva nou pentru a rămâne un pic copii. Și nu în ultimul rând, un an în care să dăruiți zâmbete. Pentru că e un pas sigur pentru a îl face mai bun decât precedentul.

Ne auzim în 2014!

Un Crăciun despre oameni

Nu despre cadouri. Nici despre ore petrecute în trafic, în căutarea lor. Nici măcar despre serile prelungi în care împachetezi sarmale sau coci cozonaci aromați.

Acum, spre final de an, avem cu toții tendința de a face bilanțuri. De a vedea ce a fost bun, de a ne crampona de cele câteva rele, de a trage linie peste ce am învățat. La urma urmei, tot ceea ce îți rămâne sunt oamenii care au fost alături de tine în toate aceste lucruri. Cei care ți-au înțeles tăcerile și uneori ușile închise. Cei care ți-au întins o mână de ajutor, atunci când tu nici măcar nu știai cum să o ceri. Cei care te-au certat uneori, doar pentru a îți aduce aminte că fericirea nu e un drum pe care să mergi singur și care nu are valoare dacă nu este împărțit.

Fă-le un cadou frumos mâine. Spune-le, alături de un Crăciun fericit și Mulțumesc.

La urma urmei, sărbătorile de iarnă sunt despre Iubire în toate formele ei. Cea pe care o dăruim și mai ales cea pe care o primim, și pe care de multe ori o considerăm ca fiind de la sine înțeleasă.

Lumea e mai frumoasă prin gesturi mici. Aveți răbdare să le descoperiți. Măcar acum, când timpul are un pic de răbdare cu noi.

Să aveți un Crăciun cu oameni frumoși și bucurii împărtășite! 

Cu drag,

Oana

PS: cadourile cele mai frumoase nu vin în pachete bine ambalate cu funde roșii, ci sub forma unor momente care îți aduc zâmbetul pe buze. Vă mai doresc să găsiți destule zilele astea, dar mai ales să aveți destule la voi pentru a le împărți cu toți oamenii dragi sufletului vostru.

Și un cadou pentru voi. O poveste.

România mea

Nu are legătură cu știrile zilnice. Nici cu ultima gafă politică. Nici măcar cu orele petrecute în trafic sau în trenuri aflate în permanentă întârziere. Nu mi-am ales-o eu, dar nici nu am părăsit-o. Am vrut să o fac, m-au oprit atunci niște conjuncturi. Am regretat uneori, mai ales atunci m-am văzut neputincioasă în fața unor sisteme medicale care, înainte de a te vindeca, te îmbolnăvesc nervos. Am trecut mai departe, pentru că am găsit oameni dispuși să-mi demonstreze că – așa cum uneori descoperi flori printre frunze căzute toamna – există bunătate și profesionalism.

Azi știu că aș pleca doar pentru o perioadă. Că m-aș întoarce, pentru că  în anii aceștia în care am încercat să caut prin blog lucrurile frumoase din jurul meu, am descoperit o Românie pe care o iubesc. Și care mă așteaptă mereu cu brațele deschise.

România mea are forma unui răsărit în Apuseni. Și a unei seri în care îți descoperi rădăcinile alături de Om cum e Mugur.

 

România mea are gustul unor descoperiri întâmplătoare, atunci când ai curajul de e te depărata de la un drum național. Un sat pierdut în liniște. Sau o peșteră aflată la câțiva kilometri de malul mării.

România mea are sensul poveștilor pe care ți le spun oamenii care fac din meșteșuguri tradiționale o artă, într-un târg aflat în inima țării.

România mea are culoarea unor oameni care ajută alți oameni.

România mea se simte prin gesturi mici. Nu prin știrile de la ora 7. Și nu e prezentă doar de 1 decembrie, ci e o permanență. Un joc al descoperirii, alături de alți oameni. E a mea, pentru că așa am ales să o văd și, atât cât pot, să o construiesc. Pentru a îmi deveni un loc mai bun.

România mea e legată de locuri aparte și construită de oameni frumoși. A ta cum e?