Moment muzical. Lansarea.

A fost luni seară. Aceea lansare pe care o așteptam cu atât drag pentru că, dincolo de omul din spatele albumului și care mi-e un bun prieten, se află artistul. Cel cu emoții, cu întrebări și stres inerent înainte de eveniment. Cel pe care l-am ascultat prima oară într-o toamnă, chiar de ziua lui, acum vreo cinci ani și mai bine.  Mi-au rămas atunci în cap Marea și piesa cu murături. Cea despre care aveam să aflu mai târziu că se numește Colind pentru prieteni.

Între timp a apărut ForeverFolk. În principal, omul Marius Matache a fost vinovat că am ajuns în echipă. De atunci, am tot avut ocazia să-l întâlnesc pe artistul Marius Matache. Singur pe scenă, cu Radu, cu Alex, cu Madu, alături de prieteni. L-am ascultat chiar și la metrou sau pe scena mare de la Alba sau la Vatra Dornei. Îi știam piesele înainte să ascult albumul, ceea ce nu înseamnă că acesta nu a reprezentat o frumoasă surpriză. Pentru că demonstrau că, alături de om, în timpul în care piesele au stat la dospit, a crescut frumos și creativ, artistul. Luni a fost doar un pretext pentru a ne arăta acest lucru pe scena de la Excelsior.

Am spus luni seară unor oameni, o scriu aici: a fost una dintre cele mai faine lansări la care am participat (cu asumarea unui grad de 5% de subiectivitate 🙂 ). Îmi e greu să scriu despre prieteni cu detașare. Îmi e și mai greu să fac acest lucru atunci când – dincolo de votul de încredere pe care l-am acordat de când auzit de lansare – evenimentul de luni a fost o surpriză frumoasă pentru mine. Au fost oameni care s-au jucat pe scenă, texte simpatice aduse în piața inedită din fața publicului, piese care m-au făcut să cobor spre amintiri sau la care am zâmbit și am bătut ritmul în gând. Piese pe care le știam puse în alte forme, sau același forme recepționate altfel. Un public-prieten.

Mi s-a dovedit, într-un mod simplu și deștept, că uneori e bine să aștepți și să crești alături de visele tale. Că lucrurile cele mai bune se întâmplă la momentul potrivit. Și că artiștii cresc – la fel ca și oamenii – prin experiența timpului, a celorlalți oameni, a celor care îi susțin sau le neagă forța de a merge mai departe și mai sus.

Și pentru că pentru unele experiențe faine nu există nici măcar pentru mine cuvinte destule, concluzia este doar un mare Bravo, Make! Și aștept cu mare interes următorul album 🙂 (zice dumnealui că are deja piese pregătite și va prezenta o parte în următorul concert din București).

Anunțuri

Primul concert pe 2013

Sau cel puțin primul care s-a anunțat și la care abia aștept să merg este unul total special. Colegul și bunul prieten Marius Matache își lansează primul său album, în București, pe 11 februarie. Album pe care eu una îl aștept și de care aud cam de când îl cunosc pe Make. Adică de câțiva ani 🙂

Știu că a muncit mult pentru el, eu cred și că o să vă placă (pentru că nu numai arată foarte bine – CD-ul, da? 🙂 – dar se și aude asemenea) și mai știu că locul de lansare e unul unde se scriu povești muzicale frumoase. La Excelsior e liniște, sunt scaune confortabile și te poți bucura pe îndelete de ceea ce se întâmplă pe scenă.

Albumul se numește HOINAR prin Piața Matache și a avut deja prima lansare în deplasare (la Mediaș, mai precis). Despre lansarea în București vă spune mai multe chiar responsabilul de eveniment, cu emoțiile de rigoare. Eu nu pot decât să spun decât că sper să ne vedem acolo 🙂

Moment muzical. Incursiuni în trecut.

O dată am ucis o vrabie este o poveste muzicală care, oricât de fain ar suna în original, are lipit timbrul unei voci de mamă. A mea. Nu știu când mi-a fredonat-o prima oară, aproape sigur nici ea nu mai știe. Știu sigur că la Alba, la festival, era schimbul doi și am sunat-o să asculte piesa. Am plâns puțin, amândouă. Aș fi sunat și azi, dar era deja târziu. Oricum, mi-a spus să i-o dedic, măcar așa, în gând.

Soldatul, e părăsit undeva, prin centrul Ploieștiului, prin liceu. Era atunci cântat de un tip cu păr lung și blond, care m-a făcut să mă îndrăgostesc iremediabil de acorduri de muzică folk (și nu, nu și de el 🙂 ). Mai apoi, se retrăsese cuminte, într-o terasă de lângă teatru, unde s-au făcut și desfăcut cele mai frumoase prietenii, nopți albe, destăinuiri majore. Cam cât de majore puteau fi ele la 16-17 ani, să ne înțelegem.

Am uitat de mult cum arăți era singura piesă pe care un bun amic știa să o cânte la chitară (atunci, între timp a mai învățat). Și e asociată cu plecări la munte, cu seri lungi, când toată lumea ațipea și el fredona cu voce iremediabil de caldă.

Ce să-ți aduc iubito, de pe mare e o declarație muzicală șoptită frumos, într-o vreme când poveștile nu se visau, ci se trăiau.

Toate la un loc, și nu numai, sunt Poesis. Tocmai ce am venit de la un concert care mi-a demonstrat că, oricât de mult și inevitabil suntem ancorați în trecuturile noastre (chiar dacă uitate, adânc înfipte în ceea ce suntem acum), momentele prezente sunt cele care ne fac să zâmbim. A fost o lansare de album. Piese noi, ce așteaptă amintiri. Dar despre toate acestea, revenim în curând pe ForeverFolk.

La final de zi, ochii mi-au rămas de copil. Ceea ce nu pot decât să vă doresc să vi se întâmple și vouă, indiferent de vârsta biologică.