13

Nu cred în superstiții standard (mi-am dezvoltat eu destule subiective și personale), așa cum nu cred în puterea magică a cifrelor, în comparație cu cea a cuvintelor.

Știu doar că acum 13 ani eu aveam 13 ani jumătate, fix. Mergeam în fiecare după-amiază a săptămânii cu tramvaiul 101 dinspre centrul Ploieștiului spre școala unde mi-am petrecut primii 8 ani ca elev, din cartierul Nord. Ca o ironie a sorții, după ce m-am plimbat de mică cu cheia la gât și abonamentul în buzunar, când ne-am mutat la trei pași de școală mai avem doar câteva luni până intram la liceu. Atunci am schimbat traseul dinspre nord spre centru.

Eram la fel de vorbăreață ca și acum, avem părul scurt și stăteam pe un rând de băieți. Cu unii eram colegă de la grădiniță, cu unul am rămas colegă (de bancă, de la un punct încolo) până la finalul liceului. Făceam schimb de cărți cu o colegă. Visam să scriu poezii și eseuri. Mă certam des cu gramatica engleză, dar cu ea am rămas până azi. Citeam o groază de cărți, fără liste prealabile, ci doar din încercări. Știu că în toamna aia am citit De veghe în lanul de secară. Știu că am mai recitit-o de vreo două ori după, cu alți ochi, nu atât de naivi ca atunci. Eram naivă, credeam că poți avea totul în viață, că iubirile sunt făcute să fie veșnice, că mă voi mărita la 25 de ani și voi face 2 copii până la 30. Scriam bilețele de amor și sufeream tăcut. Atunci credeam că și definitiv, ce bine că nu a fost așa 🙂

Și fix acum 13 ani mă opream în fiecare zi la mamaie de la Nord cum îi spunem noi, pentru a mânca de prânz. Mama era gravidă pe atunci și de ceva vreme internată prin maternitate. Cam acesta a fost contextul în care, într-o zi, tataie mi-a spus imediat ce am intrat pe ușă că am un frate. Nu vreți să vă închipuiți fața mea mirată…nu că nu știam că o să vină, ci pentru că frate-miu a fost…de-a lungul celor multe ecografii făcute până la naștere…o soră. Eu mă pregătisem psihologic pentru Dulu Delia Gabriela, nu pentru Dulu Costin Gabriel. Oricum, fericită eram ca știam că e mama bine și copilul la fel.

Îi spusesem povești. Mă distram când vorbeam cu el și dădea din picioare și simțeam asta, în timp ce stăteam cu mâna pe burta maică-mii. Era extrem de frumos și extrem de ciudat să mă trezesc brusc cu o bucată mică de om în casa unde fusesem pentru atâta timp aia cea mai răsfățată. Singura de altfel. Rezultatul, aproape paradoxal, a fost că frate-miu a fost extrem de răsfățat de către mine, mai mult decât de către ai mei…părinți grijulii care nu vroiau ca adolescenta ce eram atunci să intre într-o criză de personalitate. Îl răsfăț și acum, când deja mă depășește în înălțime.

Frate-miu împlinește astăzi 13 ani. Mă uit la el și văd că a crescut, întrevăd primele semne ale bărbatului ce va fi în doar prea puțin timp. Cu toate astea, îmi e greu să nu mă raportez la el ca la un copil, că doar am fost lângă el de când era mic-mic. Și am crescut împreună. El în timp ce îl duceam și luam în fiecare dimineață de la creșă, mai apoi de la grădi. Eu în timp ce stăteam ore în șir în parc cu el sau inventam povești seară de seară. El în timp ce mi-a ocupat camera, eu în timp ce îl urmăream cu crește cu fiecare re-venire acasă. Am rămas totuși copil prin el, pentru toate zilele când, în loc să povestesc cu fetele despre băiatul drăguț de la clasa vecină, ieșeam cu frate-miu în parc. Și construiam în nisip. Îl dădeam în leagăn. Jucam fotbal.

Are 13 ani și face înot de performanță. Deja de câțiva ani buni are un program asemănător cu cel al oamenilor mari. E tăcut și încăpățânat. Nu îi place școala cine-știe-ce, dar asta mai mult dintr-o atitudine de nepăsare față de materiile predate. E în stare în schimb să redea cu detalii complexe și complicate nu știu ce documentare care l-au fascinat. Sau jocurile de calculator care îl pasionează. Are încă explozii de copilărie. Ca în seara de vară când s-au strâns mai toți copiii de la bloc și au jucat de-a v-ați ascunselea, s-au dat pe tobogane și în leagăne și au râs senini.

Are încă o doză de naivitate pe care sper sincer ca anii de or să vină să nu i-o spulbere definitiv. La fel cum sper să învăț că nu mai e un copil, ci un tânăr care crește. Chiar dacă, orice și oricum ar fi, va rămâne mereu fratele-meu-mai-mic-pe-care-îl-iubesc-tare-tare, și tocmai de-aia îmi permit să-l și cert, când e cazul.

La mulți ani, Gabi!

 

 

 

Despre cum joaca în apă devine lecție despre performanță

Provin dintr-un oraș în care, cel puțin pentru cartierul Nord, înotul și baschetul sunt sporturi de tradiție. Chiar dacă nu suntem pe malul nici unui râu mare, și singurul bazin are o vechime aproape matusalemică. Scriu despre înotul din Prahova în categoria copii/juniori cu mândria omului care știe ce înseamnă un antrenament de înot și căruia îi crește inima cu fiecare medalie pe care echipa lui frate-miu o aduce acasă. Și dacă ar fi după mine aș introduce ore de înot pentru clasele mici cu titlu de obligativitate, fie doar și pentru că mie senzația corpului ce se susțin prin forță deasupra apei mi se pare una minunată și pe care fiecare om are dreptul să o încerce.

Dincolo de acestea, azi nu vorbim despre înot pur și simplu, ci despre polo. Recunosc, că până să tot citesc la Make despre acest sport, nu știam mai nimic despre el. Bine, să fim sinceri până la capăt și să spun că nu știam chiar nimic 🙂 exceptând poate câteva secvențe ce le-am mai prins de-a lungul timpului pe la tv. Între timp, m-am mai documentat, am aflat că pentru a juca polo nu e de ajuns să știi să înoți și m-am bucurat că avem așa echipă faină și muncitoare de a ajuns tocmai la Jocurile Olimpice de la Londra.

 De la același Make am aflat și de evenimentul desfășurat sâmbătă, la bazinul Dinamo, anume Porți deschise către sport, organizat de Federația Română de Polo. Bineînțeles că am convins Mama-din-Bucate să facă pachet copilul din dotare și să-l trimită spre București. Am trecut și eu o fugă pe la bazin sâmbătă (cât să las copilul pe mâini bune 🙂 ), și am rămas uimită la modul cel mai plăcut de numărul mare de participanți. O groază de copii în apă și pe lângă apă. Când am ajuns eu, jucau două echipe de fete (observație personală – nu m-aș fi gândit că sunt atâtea fete care practică sportul acesta) și, într-o laterală, cei din echipa veteranilor pasau mingea cu o non-șalanță care m-a lăsat cu gura căscată. Au oamenii aceștia un stil de a fi atât de naturali în apă, încât uiți faptul că sunt în realitate niște uriași – bine, comparația se face cu subsemnata, cu un metru și o riglă înălțime și kilograme potrivite 🙂

Mi-a plăcut ideea nu pentru că frate-miu ar fi tentat de polo – bine, și dacă ar fi, Ploieștiul nu e un oraș în care acest sport să se practice și nu numai pentru ideea promovării sportului în general. Ci pentru că a dat posibilitatea unor copii pasionați de sportul în apă să cunoască niște legende ale momentului. Pentru că nu în fiecare zi poți cunoaște oameni care au muncit până la limita maximă a performanței: Jocurile Olimpice. Pentru că, oricât de ciufut poate fi frate-miu câteodată (deh, ca orice copchil în prag de adolescență) mi-am dat seama că a rămas impresionat de ceea ce a văzut și de faptul că a avut posibilitatea să facă poze cu oameni precum Cosmin sau Andrei (din nou, îi mulțumim lui Make 🙂 ). Și dacă nu va rămâne cu foarte multe după cele câteva ore petrecute acolo, va rămâne cu siguranță cu ideea că performanța nu înseamnă numai tehnică și pasiune, ci și antrenamente de forță și capacitatea de merge mereu mai departe. Și cu siguranță vom reveni în cazul unei alte ediții, poate vom reuși să ne încadrăm mai bine în program și să apuce să intre și el în apă și să învețe câteva tehnici de polo (chiar dacă ne-exprimat verbal, am sentimentul că a rămas puțin cu regretul ăsta).

Sunt ultimele zile până la începerea Olimpiadei. Echipa de polo o puteți urmări în Jurnalul de Olimpiadă, și zău că merită…doar sunt singura echipă care ne reprezintă țara la Londra. Dar nu numai ei. Merită să priviți îndeaproape Jocurile Olimpice și musai luați-vă și copii/nepoții/verișorii mai mici lângă voi. Pentru niște lecții de viață, și pentru că e faină ideea de a aduce România acasă. Apropo de aceasta, Blogal Initiative a lansat azi campanie de susținere a sportivilor români la JO. Detalii găsiți aici.

 

 

 

Eu mi-aș băga…

Granița-n raniță, țara în raniță…și gata*

Doar nu credeați că după titlul ăla minunat urmează o înjurătură,nu? Că mie bunul simț îmi spune că fetelor nu le stă bine cu înjurătura în colțul gurii, cu toate că sinceră să fiu zilele astea tare m-a tentat să îmi dau drumul la limbă mai mult decât îmi prevede decența și buna creștere datorată maică-mii, bunică-mii și tuturor femeilor din viața mea.

Să nu deviem dară de la subiectul de bază și de la ideea că astăzi aproape că aș fi în stare să-mi fac frumos bagajele, și să mă opresc în aeroport cu destinația oriunde numai aici nu. Bine, puteți să mă acuzați că sunt inconsecventă, și că acum o săptămână susțineam că încă mai e scăpare, speranță, frumos. Și credeți-mă pe cuvânt că în continuare cred asta în ceea ce mă privește.

Numai că privesc cu oroare un sistem de învățământ care se macină de la an la an sub ochii noștri. Și nu spun că e vina profesorilor din ce în ce mai slabi pregătiți sau din ce în ce mai demotivați (cu toate că e ȘI vina lor), nici a elevilor care primesc drept educație și modele tot felul de vedete create peste noapte de televiziunile noastre minunate (cu toate că e ȘI vina lor), nici a părinților care sunt din ce în ce mai dezinteresați și mai blazați în lupta lor perpetuă pentru mâncare/haine/răsfățul plodului (cu toate că e ȘI vina lor), nici a miniștrilor care schimbă programa după cum se trezesc cu fața la perete sau după cum se ceartă cu nevasta (cu siguranță e ȘI vina lor). Nu e rolul meu să caut vinovați sau să găsesc răspunsuri.

Știu doar că am un frate de aproape 13 ani care face sport de performață în momentul de față. Care muncește (la propriu) uneori și 10 ore pe zi, dar pentru care programa școlară încărcată plină de informații inutile, dar și nivelul școlii la care învață, îl fac uneori să pice cu capul pe birou de somn. Un copil care ar putea înțelege unele concepte mai bine, dacă ar avea și un profesor care să i le explice. Și care totuși a avut o medie mai mult decât rezonabilă (8,90) și mențiune anul acesta.

Totuși…ce va face peste doi ani, când va avea Capacitate/examenul de admitere/sau mai-știu-eu-ce-examen-inventează-ministerul? Ce va face dacă merge mai departe cu înotul (și noi așa sperăm, și rezultatele ne fac să credem că se poate), într-un sistem în care mama învățăturii este, din păcate, sfânta toceală? Pentru că oricât de inteligent ai fi, oricât de mult ai învăța din responsabilitate pentru tine și pentru viitorul tău (da, sunt oameni care fac asta la liceu, și de obicei sunt confundați cu tocilarii autentici), tot te vei lovi de materii greoaie, informații multe și degeaba și sentimentul de lehamite.

Azi pe bune că aș pleca de aici. Nu pentru mine, ci pentru că mă uit la frate-miu și mi se face frică. De Capacitate. De Bac. De un sistem pentru care copilăria pierdută de dragul sportului de performanță e echivalentul unei cepe degerate. Și pentru copilul ăla pe care visez să-l am cândva (mama, stai liniștită, nu l-am găsit încă nici pe Făt-Frumos cu care să-l am 🙂 )și care mi-aș dori să crească într-un mediu școlar stabil și deschis. Nu unul în cădere liberă.

Nu mă înțelegeți greșit. Nu pretind ca elevii care fac sport să fie scutiți de școală, sau să aibă un program extrem de relaxat doar pentru că ei fac sport. Sunt total de acord că ei trebuie să știe gramatică, noțiuni de matematică, ceva istorie și geografie. Spun doar că merită o programă contantă, ceva mai aerisită și ceva mai mult orientată spre partea practică și dezvoltarea lor în viață. Nu doar ei, ci toți liceeni.

Și ca să concluzionăm: poate unii credeți asta,  dar NU suntem o țară de tâmpiți (așa cum sugerau pe ici, pe colo, diverse cotidiene), și nici una total fără speranță. Da, media generală a promovării BAC-ului este tristă. Dar uitați-vă puțin la liceele acelea pe care le-ați absolvit. Sau cele cu istorie în județul vostru. Și veți vedea că se poate. Că încă există profesori și elevi, și licee unde BAC-ul îl iau mai bine de 90% din canditați (vă dau exemplul județului natal, și al liceelor Cuza, Mihai Viteazul sau Pedagogic). Prefer să mă uit la copii ca Irina (ploieșteanca care a luat 10 și pe care, nu tocmai întâmplător, o cunosc), și să mai stau puțin.

Chiar dacă sentimentul acut din ultimele zile e că ultimul nici măcar nu va mai stinge lumina, pentru că ni s-a tăiat de mult curentul

*titlu și inceput de articol citat cu copy/paste din piesa Granița-n raniță , marca Ada Milea

 

Educația în sport

Teoria mea: la fel cum în viață cei  7 ani de acasă sunt esențiali în dezvoltarea ulterioară a oamenilor, în performanța sportivă educația primită la club e cea care dă valoarea performanțelor ulterioare.

În timp ce în București a început IRB Nations Cup – aflată la cea de-a șasea ediție și având anul acesta o tribună deschisă 2.0 și la Oradea se antrenează echipa de polo a naționalei României (singura calificată la Olimpiadă la categoria sporturilor de echipă), la baziunul Vega al Ploieștiului se desfășura ieri prima ediție a Cupei de Înot Prahova.

O să vă întrebați poate ce rost are să te trezești dis-de-dimineață pentru a merge să vezi două cluburi concurente – prietene. Paranteză mai lungă aici : în ciuda faptului că avem două cluburi, pe de o parte CSS Ploiești și pe de o parte CS Petrolul, copii aceștia se antrenează împreună, merg la concursuri împreună, iar atunci când au probe unde există un singur ploieștean încurajările nu mai au culoare de club, ci doar de drag de sport.

Revenind la concursul de ieri, mi-a plăcut ideea unui concurs între cele două cluburi, chiar dacă vorbim de cel mult 30 de copii care participau. Cu liste de start afișate la intrare, cu probe de concursuri naționale, cu cronometări așezate după baremurile internaționale. Ați putea crede că nu contează toate acestea, eu însă îmi permit să vă contrazic. Toții copiii care au participat la concursul de ieri se pregătesc de niște competiții majore – pe de o parte Naționalul pentru Seniori și Juniori de la București, pe de altă parte, Naționalele pentru Copii de la Brăila. Iar majoritatea dintre ei nu sunt la primele competiții atât de mari.

Dar să vă spun ceva: am văzut copii care au primit deja colecții de diplome și medalii de la concursuri din țară, dar pe care nu i-am văzut niciodată așa bucuroși ca pentru medaliile de ieri. Am trăit sentimentul acela că sunt lucuri care contează mai mult în educația copiilor-viitori sportivi de performață decât rezultatele la campionate naționale: sentimentul de acasă. E ca atunci când ești în primii ani de școală și indiferent cât de mult te-ar lăuda un profesor, mândria cea mai mare e zâmbetul unui părinte care te laudă.

Educația începe de acasă. Performața în sport începe din club. Tocmai de aceea, jos pălăria în fața celor care ieri s-au trezit dimineață pentru antrenamente, pentru cronometrări, pentru a împărți niște zâmbete.

PS: Bineînțeles, clubul nostru a luat cupa 🙂

Vă las niște poze.

Moment muzical. Lala Band.

Dacă în iarnă mi-am luat mama de mână și am mers la un concert pe care și-l dorea, am zis că, dacă tot fuse ziua copilului și așa mai departe, să îi fac o surpriză și lui frate-miu. Prin urmare, l-am adus la București, pentru un program de surprize duminicale, al cărui final s-a concretizat cu un concert al trupei Lala Band. Lala Band sunt copiii aceia pe care îi puteți urmări în serialul Pariu cu Viața (mă rog, puteați, că acum au pauză între sezoane). Iar mai mult de atât nu știam despre ei, pentru că nici serialul nu l-am urmărit constant (din când în când prindeam reluările în weekend, cu frate-miu), nici ceea ce face trupa nu m-a interesat în mod special.

Așa că am ajuns la Arenele Romane cu un strop de neîncredere și cea mai mulți stropi de curiozitate. Pentru că auzisem câte ceva din piesele din serial, sunau fain (majoritatea fiind coveruri ale unor piese faine), și nu știam dacă live pot suna la fel. Publicul, format din părinți veniți la concert cu odraslele aferente. Copii de la 4 până la 12-13 ani, plus mulți adolescenți, clar fani nu numai ai trupei/serialului cât și ai protagoniștilor. Tricouri, insigne, carnețele, toate marca unei strategii de marketing tare bine pusă la punct.

Am avut locuri exact în dreapta scenei, adică am văzut tot spectacolul din lateral. Nu știu dacă a fost bine sau rău așa, cel puțin am fost destul de aproape de scenă pentru a vedea ceva, ceea ce, în cazul meu, contează destul de mult. Concertul nu a început cu mari întârzieri (era anunțat la 8, a început pe la 8 și un sfert cred), cu un intro făcut de Bubu și ai lui Xplode, și mai apoi cu o gașcă de adolescenți dansând cu atât foc, încât mă întrebam de unde or să mai aibă aer să și cânte. Paranteză aici, apropo de Xplode. I-am auzit prima oară acum o groază de timp (eram pe la începuturile mele de locuitor al Bucureștiului) și erau niște copii cu potențial. Între timp au devenit niște adolescenți care cânta foarte faine.

Revenind la ceea ce s-a întâmplat pe scenă. Surpriza a fost una plăcută. Copiii care sunau bine sub formulă înregistrată sunau bine. Copii care au cântat live au sunat și ei extrem de bine. Am rămas chiar impresionată de anumite părți ale concertului, și trebuie să spun că mi-a plăcut și faptul că setlistul nu a fost unul format din muzică extrem de comercială, ci mai degrabă din bucăți clasice ale zonei pop și rock. Așa cum scriam și pe Twitter, mi se pare totuși puțin ciudat să aud o tipă de vreo 16 ani cântând ”Come on, baby, light my fire”, și cu atât mai ciudat să văd o groază de copii cântand la unison cu ea. Pe de altă parte, dacă măcar un sfert din cei prezenți la concert capătă un minim de cultură muzicală vândută sub forma acesta, cred că avem șanse ca nu toții copiii/adolescenți să asculte numai house sau muzici comerciale.

S-a cântat mult (concertul s-a terminat undeva aproape de miezul nopții), divers (de la piese clar bune pentru țopăit până la ceva balade în partea a doua concertului – parte în care s-a mizat mai mult pe poveștile de dragostea adolescentină care clar au adus un plus în creerea unei imagini a produsului numit Lala Band). Mi-a plăcut faptul că s-a mizat, în scurtele intervenții verbale, pe ideea că dacă visezi la ceva foarte tare și lupți pentru visul tău poți ajunge să îl îndeplinești. De asemenea, am apreciat inițiativa ”Like Live”, un manifest împotriva consumului de droguri (de asemena, și în serial este prezentat un caz), pentru că, din amintirile mele, la 15 ani mai ușor înțelegi un mesaj transmis de la niște indivizi de aceeași vârstă cu tine decât de la adulți. Evident, m-a bucurat apariția Holograf pe scenă spre finalul concertului.

Concluzia: Lala Band sunt clar un produs bine conturat, care are tot ce îi trebuie pentru a vinde bine – o poveste destul de realistă combinată cu ideea de iubire frumoasă, așa cum o vede orice tânăr, o apariție scenică frumoasă, și un spectacol extrem de bine gândit. Dincolo de aceste lucruri pe care le știam înainte de concert, am descoperit și niște copii cu voci frumoase, capacitatea de a transmite extrem de mult atât prin muzică, cât și prin dans. Și nu spun asta pentru că așa am simțit, ci pentru că au reușit să îl facă pe frate-miu să dea din mâini și să fredoneze. Ceea ce, trebuie să mă credeți pe cuvânt, este o realizare majoră când vorbim de un puști care nu prea se exteriorizează.  Aș mai merge? Nu cred că voi deveni fan dedicat și nici nu cred că aș merge singură la  ei la concert, dar dacă frate-miu s-a simțit bine și mai vrea, nu văd de ce nu.

Vă las și câteva poze. Pam-pam.