În căutarea Ființei

Ființa e rotundă. Definiția rotundului este totuși, o dezbatere în care ne pierdem ore în șir. Anul I de facultate, primele noțiuni de filosofie greacă. O poveste despre Apă, Foc, Ființă, Căutare și Adevăr. Un pic de neînțeles pentru copila un pic supra-ponderală și cu ochelarii pe nas care eram atunci.

A fost nevoie să treacă timp și să ajung să pun piciorul pe un tărâm magic ca să descopăr că lumea se împarte în cei care nu cred în căutare și cei care fac din căutare o destinație în sine. Grecia e locul unde a căuta își găsește sens în fiecare piatră ce ține în ea memoria unor zei ce par a zbura din când în când deasupra mării. De la ei se trage cerul senin, apa cu zeci de nuanțe de albastru și vinul acela bun, care îndeamnă la cunoașterea propriei ființe. Iar când toate acestea sunt concentrate într-o insulă mică, înconjurată de ape ce par mereu potolite, unde plajele sunt uneori atât de albe că ai impresia că cineva a aruncat var în nisip și alteori capătul drumul de munte se încheie cu un abis de mare, îți poți permite să devii căutător.

Să lași acasă tot ceea ce știai despre tine și despre ceilalți. Despre lumea de lângă tine. Și-apoi să cauți cuminte, printre măslini, urme de nisip și pahare de vin și visare, principiul pe care unii îl numeau Apă, alții Foc, alții Număr sau Ființă. Arche-ul. Poți să o faci prin cuvinte, sau prin imagini. Și mai ales, poți alege să nu pleci singur în căutare, ci alături de Foto Union, între 18 și 24 mai.

Îți trebuie un cont de Instagram, un blog și dragul de a descoperi. Pe care oricum ai face ți-l vei redefini în Thassos, în lumea în care ritmul locului te subjugă inocent și zâmbitor și apoi te face să tânjești zile întregi după soarele lui aparte. Crede-mă pe cuvânt, am fost acolo.

Detalii găsiți pe blogul oficial al Foto Union (pentru cei care au intrat mai târziu pe blogul acesta, Foto Union înseamnă Cristian Suțu și Radu Bădoiu) – mai sunt 8 locuri libere care își caută căutătorii. Până pe 6 mai.

Iar dacă descoperiți ce e Ființa sau de ce e ea rotundă, vă rog să îmi scrieți urgent, de o foaie de pergament. Sau, și mai bine, să îmi trimiteți o imagine a ei, așa cum o puteți voi prinde cel mai bine.

(așa arată un apus fără întrebări existențiale. În Thassos, evident)

Publicitate

TFB2* – privire spre interior

Subtitlu – un fel de încercare de a răspunde la întrebarea ”suntem un popor vegetal?”

Liniștea ne-o definim fiecare. La fel ca și iubirea. Material vorbind, ne definim aproape toți la fel. Libertatea o definim în funcție de context, de cele mai multe ori raportându-ne la mediul în care creștem, fizic și afectiv. Urcăm zilnic noi trepte de beton, uitând că – la urma urmei – baza ne e verde.

Negăm credințele, religiile de orice fel, ne certăm cu un fel de Divinitate absurdă care ne dă viața peste cap prea des. Ne îmbolnăvim de stres la 20 de ani, și credem – prea mult – că fericirea se contorizează în numărul de conturi bancare. Uneori, ne revenim la timp pentru a știi că fericirea este momentul de evadare.  Unii reușesc să facă asta pentru o viață. Noi am făcut asta pentru patru zile, sub pretextul unei tabere. Paradisul ale culori puternice și gust de libertate

Printre creste, chiar atunci când e nor, cerul are o lumină aparte. E locul unde apar personajele de poveste, unde reîntâlnirea cu un trecut comun e cel mai aproape. Aici, nu există magazine la colț de stradă. Ultimul model de Audi e înlocuit de cai îngrijiți cu drag. Și mai ales suflete vii, care caută afecțiunea din mâinile tale, pentru a-ți oferi în schimb loialitate și apropierea de pământ curat, nu asfalt. A călări este o experiență care te poate lăsa cu răsuflarea tăiată, pentru câteva momente.

Urci o coastă și nu mai poți respira. În prima zi tremuri de frig, apoi…încet-încet te obișnuiești. Profiți de fiecare rază de soare, stând pe o bancă, fără cuvinte. Ceaiul are gust de plante aromate și miere. Mâncarea e simplă, exact așa cum ar trebui să fie. Supa caldă sau orezul cu lapte au gust de toamnă petrecute la bunici. Gust de simplitate și copilărie în care constrângerile de adult nu te sufocau. Fiecare minut ascunde posibilitatea de a învăța ceva nou și inedit. Și uneori, trasul cu arcul are rol de a te elibera de sufocări interioare. Alteori, e doar pretext de fotografie.

La final, descoperi că liniștea poate fi – uneori – la fel pentru toată lumea. Liniștea venită din amorțirea gândurilor agitate, din simplu, din puterea poveștilor. Așa că absorbi fiecare bucată de cer.

Suntem, poate prea des, departe de Natură. Cu toate acestea, fiecare întoarcere spre rădăcini și curajul de a deschide ochii ne dau porții de fericire din care să ne hrănim zilele gri. Poate e greu să ne definim drept un popor vegetal, dar fiecare pas – oricât de mic – ne face să credem că am putea deveni. Poveștile de ieri sunt o primă dovadă. Sau un prim argument, depinde de perspectivă.

E ultima seară de tabără, cu siguranță nu e ultima postare legată de ce se întâmplă aici. Poveștile trebuie să curgă, chiar și printre betoane…

Să fiți Lumini!

*TFB2 = tabăra de fotografie pentru bloggeri, locul de unde vă scriu povești diverse zilele astea. Eveniment organizat de Foto Union și susținut de Dacia Plant – cărora le mulțumesc pentru zilele frumoase.

TFB2* – despre plante, lupi și cai

Suntem într-un loc în care timpul se dilată. Sentimentul că la fiecare colț te așteaptă o poveste, o imagine, un zâmbet face ca După o dimineață plină ai impresia că e deja amiază. Asta undeva pe la ora 11. La fel și sentimentul că ești departe de orice ar putea să te încrunte.  Chiar dacă printre picături stăm cu nasul în calculator. Poveștile în cadrul roșu-galben-verde-indescriptibil curg lin, prin vocea lui Mugur. Libertatea aici are dimineți reci, gust de ceai cu anason și petale de trandafir, și puterea magică a tăcerii. Din jur. Din mine.

Plantele și ceaiurile sunt parte din copilărie, când serile de toamnă aveau gust de ceai de tei cu multă miere și lămâie. Am aflat azi că mierea își păstrează proprietățile atunci când ceaiul are temperatură de la 40 de grade în jos și că cea poli-floră. Și că dacă vrei să te tratezi cu ele, dincolo de informațiile din cărți, e bine să respecți ciclurile naturii. Unele flori se culeg dimineața, altele la apus. Din zone cât mai curate. Plantele te vindecă și au o lume fascinantă. Cea a pământului, a lunii, a soarelui, a ploii. Ceaiurile sunt bune. Nu doar pentru oameni bolnavi, așa cum avem prea des tendința să credem. Azi am băut cel mai bun ceai din ultimii ani.

Plantele de îndreaptă spre natură. Poate părea paradoxal, dar într-o lume din ce în ce mai dezorientată, nevoia de a te apropia de rădăcini devine din ce în ce mai pregnantă. Din păcate, nu avem încă puterea de a privi în lumea de lângă noi pentru a vedea regulile după care funcționează. Diferența dintre societatea lupilor și cea a oamenilor e fundamentală, și ține de modul de alegere al conducătorilor. Lupii nu se aleg prin vot democratic. Nici prin luptă fizică și atât. Ci lupul care are cele mai dezvoltate abilități (de la asigurarea hranei până la forța fizică și apărarea haitei) ajunge a fi cel care conduce.

Și dacă tot povestim despre animale, fugim din lumea patriarhală a lupilor în cea matriarhală a cailor (alte chestie nouă descoperită azi), știți cum se comportă ei atunci când vreunul e bolnav. Sau suferă, el știe de ce? Stau aproape unul de altul, se încurajează în moduri specifice și uneori greu de înțeles. Când ai ajutat pe cineva cu adevărat, nu doar pentru că te aștepți la recunoștință eternă? Ci pentru că e un om și are nevoie. Ne-am obișnuit să ne descurcăm fiecare pe cont propriu, uitând că uneori e bine să ceri ajutor. Sau să-l oferi. Ieri și azi am văzut oameni care s-au cunoscut de puțin timp dându-și o mână de ajutor, doar pentru că…Se învață calm și fără stres. Trecem peste stresul de la ora de seară, când Radu ne analizează pozele 🙂

Zilele noastre de libertate din Apuseni sunt despre clipe furate și povești dintr-un prezent mereu continuu. Cel al naturii și al forței din ea. Sunt despre prezent, mai mult decât orice. O lecție bună, și – așa cum am contuzionat în seara asta – bună de aplicat permanent. Pentru cine poate și are destulă naivitate să creadă că iubirea e una din puținele valori care durează o viață.

*TFB2 = tabăra de fotografie pentru bloggeri, locul de unde vă scriu povești diverse zilele astea. Eveniment organizat de Foto Union și susținut de Dacia Plant.

Mai mult imagini – pe albumul Facebook dedicat

TFB2* – prefața

Gara de Nord, la ceas de seară. Cu vreo oră înaintea plecării trenului. Ne strângem frumos, se împart aparate, se face cunoștință. La o oră după ora de plecare a trenului eram tot în gară. Ajungem, cu ochii puțin picați de oboseală în cușete. Mai râdem, mai facem cunoștință (suntem aproape 20, sunt multe nume pentru capul meu mic :)), ne jucăm cu aparatele Sony primite. Somn de voie.

Cluj. Joi dimineață. Am mulțumit aproape celor două ore de întârziere, pentru că au însemnat vreo două ore în plus de somn. O vreme puțin mohorâtă, e prima dată când văd Clujul așa. Nu-i bai, a fost frumos. Cafea bună-bună. Plimbare pentru poze. Amintiri cu duiumul. Între trei zâmbete și șapte amintiri, am cam uitat să fotografiez. Dar tot a ieșit ceva, pentru un proaspăt descoperitor al tainelor din spatele imaginilor. V-aș arăta, dar mi se închid și ochii, și laptopul în curând.

Pe la amiază, drumul spre cei 1111m, unde suntem cazați. O bucată de Paradis în care culorile zâmbesc la fiecare colț. Prima reacție – Acum, că ne-am dat jos din autocar și vedem tot ce e aici, putem să zâmbim și să nu mai spunem nimic. Și știți cât e de greu să mi se închidă gura, la propriu? Vă spun eu, foarte greu 🙂

Alți oameni, de data asta povestitori. De la programul de vizionat film am ajuns la program de povești despre plante și vopsele naturale. A fost mai bine așa, ne-am încălzit cu ceai, s-au făcut planuri. Am analizat imagini. Învățăm, și e un lucru plăcut. Nu numai despre foto, și asta e cu atât mai bine.

Cred că o să-mi fie greu să scriu despre tabăra asta, cu toate paradoxurile ei cu tot, ca de fiecare dată când trebuie să descrii fericirea în cuvinte puține.

Spun doar va urma…

*TFB2 = tabăra de fotografie pentru bloggeri, locul de unde vă scriu povești diverse zilele astea. Eveniment organizat de Foto Union și susținut de Dacia Plant

Cu drag, despre bagaje

Titlul postului de față e în contradicție gravă cu cel de acum ceva vreme, legat de teroarea bagajelor. Ceea ce e doar parțial adevărat, cealaltă parte fiind ascunsă între hainele groase ce se află pe pat și așteaptă să se așeze în rucsac. Cel puțin de data asta sunt gata cu ele puțin mai devreme de miezul nopții, ceea ce se poate numi clar un progres 🙂 Că am încercat de ieri să le pun în rucsac doar pentru a ajunge la concluzia că un polar și un pulovăr mai gros ocupă jumătate din el, așa că acum am rucsac în care aș putea să-mi pun tot șifonierul e altă poveste (mulțumesc, Bibi, apropo. Și Elenush, că tot suntem la momentul Oscar 🙂 ).

Dar, dincolo de asta, bagajele de tabără sunt strâns legate de amintirile de prima tabără. Sau primele tabere. Când primeam lista cu echipamente necesare de la instructorul de explo și ne chinuiam să punem în cât mai puține lucruri listele ce atunci păreau interminabile. Că atunci când pleci cu cortul o săptămână trebuie să ai de la haine subțiri și groase la căni/frontale/furculo-linguri și alte diverse după tine. Mereu aveam tendința de a uita ceva acasă, așa că am sentimentul că în aceeași perioadă mi s-a dezvoltat mania listelor cu ce am de luat după mine. Sau mama a dezvoltat-o, nu mai știu sigur.

Apoi, momentul apoteotic când plecai cu copiii în tabără. Când făceai zeci de liste, de copii xerox, le împărțeai copiilor, părinților și sperai să nu care cumva să uiți ceva de pe lista ta. Mereu ceva mai consistentă decât a lor. Sau verile când stăteai două-trei săptămâni în tabără consecutiv. Taberele în care găseai mașini care să vă ducă (un vis) sau cele în care plecați cu trenul (o provocare mereu nouă). Momentele când te mai întâlneai cu alți instructori prin gări și jucați călcatea așteptând un autobuz ce mereu întârzia. Sau ziua când ai vrut să duci o vedere la poștă, așteptând legătura spre tabără și ai aflat că 500 de metri până acolo sunt – de fapt – vreo 40 de minute de mers la deal. Cu rucsac/cort/sac de dormit/și altele în spate.

Bagajele de tabără au în ele emoția descoperirii. Nu știu încă tabără în care să fi fost și să nu mi fi întors cu amintiri frumoase. Și cu oameni noi și frumoși, descoperiri neașteptate care mi s-au lipit de suflet. Mai au în ele sentimentul de nerăbdare care îți aduce aminte de copilărie și de toate plecările în care imaginea unei creste prin ceață rămâne cel mai apropiat moment de Paradis.

Hainele mele groase stau cuminți așezate în pat și așteaptă să sară în rucsacul roșu care sigur va fi prea mare pentru doar patru zile. Dar cei care mă cunosc știu că, dincolo de foame și oboseală acută, cel mai eficient mod să devin morocănoasă este frigul. Așa că prefer să îmi mai pun un hanorac în rucsac decât să ratez bucuria unei noi descoperiri. Evadările, că să o citez pe Ruxandra (pe care o voi cunoaște mâine 🙂 ), vin mereu atunci când trebuie.

Eu am început de azi, cu o seară între prieteni-familie și o aniversare în avans (la mulți ani, să fie și în scris 🙂 ).

Morala poveștii e că există momente când terorile se pot transforma în cele mai bune motive de zâmbet. Ceea ce e un motiv bun să-ți permiți să faci un gest frumos pentru un om drag sau pentru tine. Sper să vă scriu curând. Din tabără.

Dacă nu…ne citim curând, oricum 🙂