România. Un pic de magie. Și 6 pași pentru a o descoperi.

Biroul de azi.

Pentru a descoperi extra-ordinarul este nevoie de un strop de voință. Pentru a găsi magia, e nevoie să crezi în ea. Pentru a ieși din gri, e nevoie să te tragă de mânecă cineva, să-ți aducă aminte că trăiești într-un loc în care Frumosul e la un pas de tine. Vezi tu, România are partea ei de extra-ordinar, de magie și este, cu siguranță, inegalabilă. Depinde de tine să ai răbdarea să o cauți, să ai credința că drumurile uneori proaste conduc nu în gol, ci spre minuni, și dorința de a spune mai departe poveștile sale și mai ales de a le păstra intacte.

Dimineața. Alba Iulia.

Dimineața. Alba Iulia.

M-am îndrăgostit de România pe drumuri. Nu în orașul meu natal, nu în București (cu toate că ambele au partea lor de magie în povestea mea), ci mergând la festivaluri, plecând pur și simplu la întâmplare, căutând evadarea – pentru că știam că o dată cu ea va veni plăcerea unui loc, a unui om, a unui peisaj care mă transformă.

Dacă ai obosit, dacă nu mai crezi, dacă te-ai plafonat în gri, iată mai jos ghidul meu cu pași simpli, pentru a descoperi România – aceea altfel, aceea pe care să o iubești și să vrei să o protejezi. Și câteva imagini care să te convingă. Iar dacă și tu ai locurile tale magice, cele care ți-au schimbat un pic din viață, care ți-au adus un strop de zâmbet sau o tonă de liniște, Bucovina și EcoRom te ajută se la împarți cu ceilalți, cu ajutorul aplicației Inegalabila Românie. Și te provoacă să le protejezi, pentru ca povestea lor să fie și unor generații viitoare.

InstagramCapture_4265ebf8-7238-4c61-863d-6a6da3abb277_jpg

Sa pornim la drum

1) Închide televizorul, lasă telefonul în buzunar și ieși din casă. Știu, canapeaua e comodă, a început poate programul acela care îți e drag și poate suferi așa, de un pic de lene. Doar că de la știri, România o să-și pară haotică, iar de la geam o să o vezi preponderent gri. Ceea ce o face egală cu ceea ce văd și cei de la scara de lângă. Primul pas e legat de zona de confort și de dorința de a ieși din ea.

2) Deschide ochii. Obișnuit cu aceleași drumuri, cu aceleași locuri, cu aceeași oameni, ai tendința să cazi în plafonare. Copiii găsesc rutinele noastre extraordinare tocmai pentru că privesc mereu lumea prin ochelarii curiozității. Încearcă și tu. S-ar putea să ai parte de surprize plăcute.

3) Încrede-te în instinct, nu neapărat în hartă. Cele mai frumoase locuri din România le-am descoperit pentru că am văzut un drum ce părea interesant la dreapta sau la stânga. E posibil să nu ajungi la timp la capătul final al drumului, dar tocmai acesta e farmecul României fără egal și al Călătorului dornic de povești – posibilitatea de a nu le căuta acolo unde sunt la vedere pentru toți ceilalți, ci în colțuri ascunse. Acelea sunt cele mai valoroase comori.

4) Dă-ți timp. Și când Harry Potter a învățat să facă vrăji, a avut nevoie de timp să le stăpânească, chiar dacă instinctul îi spunea ce are de făcut. Dacă vrei să descoperi ceva nou, trebuie să îți dai timpul să faci asta. Să ai răbdarea de a merge mai încet, și nu mereu în goană, să crezi în frumos, să nu te dezamăgească unele bucăți de gri de care o să te mai lovești din când în când.

5) Bucură-te de oamenii din drum. Și învață de la ei și din poveștile lor. Pentru că dincolo de peisaje fabuloase, România Inegalabilă e formată din oameni. Oamenii care știu istoria locurile pe unde treci, oameni cu pasiuni, oameni care iubesc bucata lor de verde mai mult decât familia, oameni care impun respect, oameni care te transformă. Renunță în călătoriile tale la a te concentra pe ce vrei tu și ascultă poveștile lor. O să vrei să te întorci, și vei învăța ceea ce anii de școală nu au reușit.

6) Respectă locul și omul. Poate cu asta trebuia să încep. E regula de aur a descoperirii Frumosului de lângă tine. Să pleci fără așteptări. Să nu judeci după aparențe. Să acorzi respectul pentru natură, păstrând-o curată și pentru om, păstrându-i demnitatea.

Garantez rețeta asta. Și dacă o încercați și nu iese vă rog să îmi spuneți. Poate găsim împreună o soluție să o îmbunătățim.

Pentru tine cum e România inegalabilă?

Articol înscris în campania Blogal Initiative – De ce este România inegalabilă pentru tine? 

(toate imaginile din articol sunt din arhiva personală)

As cam merge sa-l ascult pe Billy Idol

Să o luăm într-o ordine logică. Îmi plac concertele. Masele de oameni care respiră muzică, artiştii care îţi transmit energia dinspre scenă spre mâinile tale, oamenii care reuşesc mereu să se reinventeze atunci când vine vorba de munca în care investesc timp şi – dincolo de toate – suflet.

Îmi plac concertele-surpriză. Cele la care merg având o idee relativ necunoscută despre cei de pe scenă şi despre muzica lor. Deseori, îmi e deajuns o simplă recomandare pentru a îmi cumpăra un bilet la un anume concert. Şi de fiecare dată când s-a întâmplat acest lucru am avut parte de momente care mi-au rămas impregnate în memoria afectivă. Mersul la un concert fără aşteptări te face să simţi mult mai bine ceea ce întâmplă acolo, te face extrem de atent la ceea ce vezi şi auzi şi îţi poate schimba percepţia asupra unui gen muzical aşa cum nu o pot face zeci de fani şi sute de vizionari pe YouTube.

I walked the world to you, babe
A thousand miles for you
I dried your tears of pain
A million times to you

Când vine vorba de Billy Idol primul lucru care îmi vine în minte este Rebel Yell. Şi un zâmbet complice ataşat, pentru că – într-o perioadă în care eram agitată emoţional şi un mic dezastru relaţional – unul din oamenii care îmi erau în prejmă mi-a trimis melodia şi mi-a spus că e piesa mea. M-a amuzat atunci asocierea, rămâne totuşi o parte din ceea ce a văzut cineva în mine.

It’s a nice day to start again
It’s a nice day for a white wedding
It’s a nice day to start again

A fost o dată o nuntă altfel. Într-un colţ uitat de lume, la marginea unui râu. O mână de oameni veseli, mireasa cu ie şi buchet de flori culese din poiană. Şi piesa asta, alături de încă vreo  zece, ascultate pe repeat timp de ore în şir. Pentru că aveam un singur CD la noi  🙂 Cam de atunci, White Wedding are sonoritatea unor întâmplari neprevăzute şi a unor oameni al căror râs e molipsitor. Plus câteva ore în care am disecat “ce a vrut as spună poetul” în câticel 🙂

Vorbind cu Make despre concertul din România a lui Billy Idol mi-a spus că e musai să ajung. Pentru că el l-a văzut deja, în 2006, şi pentru el a fost o revelaţie. Apoi cum îl ştiu pe Make de destul timp pentru a fi sigură că nu e uşor de impresionat muzical şi că nu ţin minte să îmi fi recomandat ceva care să nu îmi placă, am luat la săpat puţin interneţii.

Billy Idol e o legendă a muzicii. Asta ştiam şi fără Google, doar pentru că e recunoscut ca unul din acei copii teribili ai muzicii. Nu cântă nici rock, nici punk sau le face pe amândouă, cert e că piesele lui intră în categoria aceea de muzică care îţi rămâne undeva, în minte, o dată ce i-ai prins ritmul. A început în Anglia ca vocal al trupei de punk Generaţia X. A plecat apoi in State şi prin asocierea cu un alt geniu muzical – chitaristul Steve Stevens – a ajuns să fie cunoscut în toată lumea.

 If I looked all over the world
And there’s every type of girl
But your empty eyes seem to pass me by
And leave me dancing with myself

In octombrie 2014 Billy Idol lansează autobiografia Dancing with mysef, dar şi primul album de studio din 2005 încoace. Până atunci, se opreşte în Bucureşti şi Cluj Napoca, pe 29 – 30 iunie. Şi când vine o legendă rock în vizită e bine să îţi faci timp să mergi să o vezi. Pentru că omul ăsta a scris niţică istorie muzicală şi oricum mi-l imaginez având o energie de copil teribil, iar alături de Stevens sunt sigură că spectacolul e garantat (dacă adaug şi recomandarea de mai sus deja ar trebui să am biletele luate).

Apropo de biletele, acestea au avut o ofertă specială până pe 25 martie, dar dacă nu aţi apucat să le cumpăraţi nu-i bai. Pentru Bucureşti, până în ziua concertului preţul este 160,5 lei (iar dacă vreţi la Golden Ring acesta este 214 lei), şi sunt disponibile online pe www.eventim.ro sau prin reţeaua Eventim (magazinele Germanos, Vodafone, Orange, Domo, librariile Humanitas, librariile Cărturești).

Spațiul ca amintire din copilărie

Îl cheamă Robert. Asta e tot ce îmi aduc aminte despre el. L-am întâlnit acum câțiva ani buni, într-un proiect de iarnă, când mersesem la un centrul de plasament din Ploiești să ducem alimente. Este de aceeași vârstă cu fratele meu mai mic, și atunci nu îmi trecea de genunchi. Era îmbrăcat într-o bluză cu dungi și multe pete, avea pantalonii un pic cam mari și cei mai verzi ochi pe care i-am văzut la un copil. Dar imaginea lui nu mi-a rămas în minte pentru asta, ci pentru că ochii lui nu spuneau nimic.

Părea incapabil să se bucure, și alături ce cei alți câțiva zeci de copii purta în colțurile gurii însemnele abandonului. Îl țin minte acum pentru că atunci am plecat tremurând de nervi de acolo. Avea doi ani, și era cel mai mic într-o masă de copii care se zbăteau pentru atenție, se îmbrânceau și cu toate astea păreau gata să se ascundă într-un colț de lume. Doar că nu aveau unde.

Atunci am știut. Copilăria mea a fost fericită nu pentru că aveam bunici care să răsfețe. Nici pentru că ai mei mă trimiteau în tabere. Nici măcar pentru că nu aveam când să mă plictisesc, stând când la țară (cu prietenii cu alături de care mă suiam prin copaci), când în oraș (cu cei cu care număram vagoane de tren). Ci pentru că am avut spațiul meu în care să cresc.

Dacă vroiam liniște puteam merge în ”camera de oaspeți” de la mamaie. Dacă nu aveam cu cine să mă joc sau pur și simplu simțeam nevoia să stau degeaba, aveam un spațiu fizic în care să pot face asta. Chiar dacă acesta însemna uneori un colț dintr-o cameră mai mare.

Ei nu au asta. Au camere cu multe paturi și deseori prea puțini asistenți sociali care să aibă grijă de ei. Singurul lor model rămân copiii mai mari, cei uneori atât de revoltați (fie pe familiile care i-au părăsit, fie pe sistemul care îi închide) încât devin agresivi cu cei mai mici. Nu e răutate sau mai știu eu ce boală a psihicului unui copil orfan, ci pur și simplu refulare. Fiecare nou copil într-un centrul de plasament mamut înseamnă mai puțin spațiu pentru ceilalți.

Tratați la grămadă, fără a se face diferențieri de vârste prea mari, copiii cei mai mici ajung să aibă privirea unui om bătrân. Uneori, ea se transformă în agresivitate. Alteori, în resemnare și închidere. De prea puține ori copilul respectiv devine o individualitate, pentru că nu are nici măcar noțiunea unui spațiu personal.

HHC (Hope and Hopes for Children) România luptă tocmai cu asta. Și-au propus ca până în 2020 să elimine centrele mamut de pe teritoriul țării. Nu pot face ca orfanii să nu mai existe (nu în condițiile în care din 6 în 6 ore un bebeluș este abandonat în maternitate), dar vor să îi ajute să se bucure de copilărie. Așa încât, atunci când vor crește, să își poate aminti copilăria cu drag. Așa cum fac eu, sau tu.

O fac prin programe de reintegrare a copiilor în familiile lor (97% dintre copiii din orfelinate nu sunt, de fapt, orfani, ci provin din familii care nu și-au mai permis să aibă grijaă de ei), prin consiliere, prin construcția de case de tip familial, prin urmărirea tinerilor veniți din acest mediu și ajutarea lor de a se integra în piața muncii.

Sunt multe cifre care să arate câți copiii au ajutat, câte case au construit, câți zeci de oameni s-au implicat în proiectele lor. Ceea ce nu se vede e lupta continuă pe care o duc. Nu numai pentru a ajuta ci pentru a schimba mentalități. Pentru a preveni, nu numai pentru a combate.

Sub deviza ”Music for Hope”, pe 26 martie HCC se prezintă public, în cadrul celei de-a doua ediții TwinArt. Un eveniment ce aduce pe scenă un violonist minunat, oamenii de media și din mediul business, jurnaliști și persoane publice, cu un singur scop: acela de a transmite mesajul HHC mai departe.

Alexandru Tomescu în cel mai frumos concert al lunii martie în Bucureşti! Organizat de „Hope and Homes for Children România” în beneficiul proiectelor pentru copiii vulnerabili asistaţi de fundaţie, concertul şi gala Twin Art propune îmbinarea artelor într-un spectacol unitar, cu un mesaj special: Arta, în toate formele ei, vine în sprijinul copiilor dezavantajaţi. Cu alte cuvinte: Artă pentru speranţă şi o casă şi o familie pentru fiecare copil. Twin Art înseamnă îngemănarea tuturor gândurilor frumoase, pe care suflete pe măsură le clădesc.  

Pe site-ul evenimentului găsiți modalitatea prin care puteți achiziționa biletele sau (dacă aveți deja o invitație) prin care puteți dona. Banii vor merge către două proiecte ale HCC (construcția a doua case de tip familial și un proiect de integrare).

Îmi doresc să nu mai văd niciodată ochi ca ai lui Robert. Ci doar copiii care să nu își piardă capacitatea de a se bucura. Și de-asta îi respect pe cei de la HHC. Pentru că merg înainte în a schimba ceva. Pas cu pas, pentru a face visele copiiilor să se nască. Cred că e cel mai frumos cadou pe care îl pot face și cea mai prețioasă amintire, mai târziu.  Asta, alături de spațiul unde să le crească și să le dezvolte. Respect, oameni buni!

Această postare face parte din campania Bloggeri pentru copiii fără copilărie, organizată de Blogal Initiative, alături de HHC România. Campanie pe care o susțin cu tot dragul, pentru că atunci când e vorba de zâmbetul unui copil fiecare demers contează. 

Deci, ce facem de Revelion?

Fugim în lume. Ne vedem cu prietenii. Stăm acasă. Dormim. Mergem în Piață la un concert. Ne dăm pe pârtie. 

Răspunsuri aleatorii, de la un grup de oameni pe care i-am întrebat cum își vor petrece noaptea dintre ani. Eu aș face de toate și nimic. Cred că, în ciuda faptului că sunt o maniacă a organizării și a planurilor, în niciun an nu mi-am bătut prea tare capul cu ce ar putea să fie. Și de fiecare dată când mi se povestea de către alții că Revelionul lor a fost într-un fel sau altul, ridicam din umeri și nu înțelegeam. Mereu ajunsă într-un loc sau altul din lipsă de alte planuri și pentru că așa au fost conjuncturile, Revelioanele mele nu au fost nici spectaculoase, nici inedite, nici mereu în continuă schimbare. Iar amintirile legate de ele sunt mai degrabă legate de oamenii cu care le-am împărțit.

Ca să răspund provocării de pe Blogal Initiative mi-am săpat un pic prin memorie. Și mi-am adus aminte de acel an când nici măcar oamenii nu au mai fost în centrul atenției. Eram la cămin, lucram între Crăciun și Revelion, și exact pe 31 pe la prânz stăteam la povești cu Andreea (colega mea de cameră). Nu aveam niciun plan, niciun chef să mergem pe la cineva în vizită, dar în nici să stăm la povești în camera de cămin până la miezul nopții. Din vorbă în vorbă, am realizat că în noapte aceea Sibiul devenea Capitală Europeană.

Și cum Sibiul era încă de atunci unul din orașele de suflet, ne-am aruncat niște mâncare, niște ceai și niște haine groase în rucsaci și am plecat la gară. Am prins un tren cam la limită, am ajuns în oraș pe la 10 seara. Ne-am plimbat pe străzile din centrul orașului până au început concertele. Am dansat în jurul rucsacilor atunci când au cântat cei de la Phoenix, ne-am minunat atunci când artificiile păreau curgă din cer spre noi, ne-am urat La mulți ani cu oamenii de lângă noi și am râs mult. Nu a contat că era frig și noi eram obosite. Nici că trenul nu pleca decât spre dimineață înapoi. Ci doar că plecasem. Că visasem să ne începem anul altfel și am făcut asta fără planuri de luni de zile. A meritat. Dimineața ne-am petrecut-o la o ceainărie din Piața Mare, care rămăsese deschisă prin nu știu exact care minune. Urmele petrecerii din Piață dispăruseră deja spre dimineață, când noi am luat-o la pas spre gară.

Atunci am învățat că nu trebuie neapărat să-ți faci planuri pentru a avea o noapte altfel. Că uneori, atmosfera din jurul tău te poate purta spre zâmbete de care nu te credeai capabil. Că e bine să riști. Și mai ales că evenimentele memorabile sunt cele stau sub marca lui ”prima dată” și a experimentului.

Cred că tocmai de aceea mă văd anul acesta mergând la Sala Polivalentă, la Revelionul celor de la MeiRomania. Noutatea pentru mine ar veni sub cel puțin trei forme: în primul rând aș avea un plan înainte de cel încropit în grabă pe 31 decembrie 🙂 Mai apoi, atunci când o petrecere stă sub prezentarea unor elemente-cheie precum dans, incitant și invitați mișto (Christopher Lawrence, DJ Wanda, DJ Miki Love și Snatt & Vix) te aștepți la unul din acele Revelioane pe care să le povestești mai departe. Nu în ultimul rând, pentru mine ar însemna un experiment de dorit pentru începutul de an. Nu am în niciun fel experiența petrecerilor cu DJ, dar știu (din surse sigure) că, atunci când cel care mixează este bun, nu ai cum să nu te simți bine. Și nici nu văd cum aș putea să ratez, mai ales că trecerea dintre ani se face sub degetele lui Christopher Lawrence, unul din oamenii care scriu istorie în domeniu și a mai și fost numit cel mai bun DJ de peste ocean.

Ar mai fi un detaliu minor. Spune vorba din bătrâni că așa cum îți începi anul, așa o să se rostogolească și restul celor 300 și mai bine de zile. Ori, mie îmi place de mor să fac lucruri noi, să descopăr, să mă bucur de moment. Dacă îmi petrec Revelionul la Polivalentă am toate premisele pentru un 2014 cu energie, voie bună, inedit și noutăți. Ceea ce sună binidităt cum ar spune o prietenă de-a mea 🙂

Întâlnirea cu Teatrul – atunci și acum

fits21013

Ne-am cunoscut aproape întâmplător, la limita dintre teatrul absurd și cel de păpuși. Era vremea când intram într-un bar pe geam, pentru a prinde loc la  masa aceea la care s-au scris cele mai frumoase povești și cele mai adânci prietenii. Știu sigur că era vară și că ne-am trezit la aceeași masă printr-o aliniere oarecare a planetelor. Sau poate doar începusem să ne salutăm din curtoazie, că ne vedeam des și ne recunoșteam intuitiv, și la un moment dat am găsit loc în același colț de lume. Nu prea mai contează acum. Prin ochii lui am descoperit Teatrul.

Spunea cele mai frumoase povești. Poate tocmai de-asta alesese teatrul de copii ca mod exprimare. Îmi era greu să-l înțeleg atunci, în naivitatea mea adolescentină care credea că totul se rezumă la planuri pe termen lung, căsnicie la 25 de ani (musai!) și copil la 28 (la fel de musai!). Am descoperit poveștile Teatrului pas cu pas, avea răbdarea infinită cu personalitatea mea mereu în alergare. Am învățat, alături de el, să caut sensul poveștii și a emoției din fața mea. Mi-a arătat, fără a se plânge niciun minut – ci cu pasiunea de viață pe care numai puțini din cei aleși reușesc să o cultive – orele de muncă prin care treci pentru a te transforma în Harap-Alb, Motanul Încălțat sau Făt-Frumos în decurs de clipiri de gene.

Prin ochii lui și vorbele curse în gust de cafea cu lapte, am învățat să simt Teatrul. Ca Artă și ca Viață. Să-l iubesc fără a-l limita la metode clasice de exprimare. Să îi dau ocazia să mi se descopere cu fiecare piesă pe care o înregistrez vizual și mental. Am descoperit că sunt piese clasice care te pot lăsa cu nopți lungi și nedormite. Că un simplu aparent-joc din teatrul experimental este o construcție alambicată a cărei structură trebuie să-ți dai timp și dăruire pentru a o descifra. Că forța unui personaj de pe scenă te poate lovi atât de adânc în plex încât să îi reții emoția vie zile în șir. Că la final, Teatrul nu o relație unilaterală, ci capacitatea de a te pune pe tine în Dialog sincer cu ceea ce vezi pe scenă.

L-am iubit pentru paginile pe care mi le-a deschis atunci, pentru clipele furate, pentru că mi-a redat dragul și dorul de poveste. O să-i port o dragoste firească și necondiționată o viață pentru că a avut curajul, frumos și nebun, de a îmi face cunoștință, conștient și personal, cu Teatrul.

Tot de la el am auzit prima oară de Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu. I-am promis, atunci când devenea evident că din întâlnirea noastră va rămâne doar o altă poveste purtată în amintire, că atunci când voi ajunge în București voi merge la teatru des. Și îmi voi permite să las Teatrul să-mi deschidă alte drumuri, la Sibiu.

Au trecut ani, și viața s-a schimbat…vorba cântecului. Nu am ajuns în săli de teatru atât de des cât mi-aș fi dorit. Nici măcar atât de des cât mi-ar fi permis timpul. Am crescut, uneori fără să vreau, prinsă între deadline-uri, ședințe, și ore petrecute în fața calculatorului. Nu am uitat niciodată să mă întorc spre Teatru ca spre regăsire, pentru că în el găseam o forța a Poveștii și a Emoției pe care scrisul nu mi-o poate egala. M-a ajutat, e drept, faptul că una din cele mai bune prietene ale mele a ajuns să studieze actoria (și acum se îndreaptă cu pași simpli și firești, spre regie). Și o alta care se bucura, la fel ca mine, de fiecare re-întâlnire cu Teatrul.

La Sibiu nu am mers, până acum. Pentru că – în anii de facultate – era mereu paralel cu sesiunea. Și mai apoi pentru că nu reușeam să coordonez timpul astfel încât să nu merg singură. Iar Poveștile au parte din farmecul lor tocmai prin împărțirea lor. Anul acesta am spus încă din martie că voi ajunge acolo. Nu numai de dragul amintirii unei întâlniri de demult, ci din cauza faptului că – o dată ce ai făcut cunoștință cu el – Teatrul rămâne permanent parte din tine.

Va fi un Dialog al poveștilor. Al omului ce a crescut și simte emoția ca pe un dat firesc al actului scenic, mai degrabă decât o minune fără sens. Și un Festival care celebrează 20 de ani în care a adus Teatrul în fața miilor de ochi deschiși și inimi dispuse să pornească într-o călătorie mereu nouă. Teatrul e frumos tocmai pentru cele zeci de fețe ale sale. Pentru că niciodată nu îl vei cunoaște de ajuns. Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu e dovada că Teatrul e viu, și cred sincer că cei care organizează de atâția ani acest eveniment merită toate gândurile frumoase și bune pe care le putem oferi. Și mulțumirea noastră, a celor care vom fi acolo, la o nouă ediție în care Teatrul coboră pe străzile Sibiului.

Între 13 și 16 iunie voi fi acolo și, indiferent dacă voi câștiga acestă campanie a Blogal Initiative sau nu, sunt decisă să vă prezint Teatrul, așa cum îl voi descoperi în orașul ce mi-e atât de drag. Și cine știe, poate anul viitor mergem împreună. 🙂

fits21013_1

PS: Până când voi termina de spus Poveștile despre Teatru și Dialog de la Sibiu (și nu numai), header-ul blogului va rămâne schimbat.