Despre amanți și alte jucării (dimineața de după)

(preludiu)

DSC_0071

am închis într-o cutie, aparent definitiv o fotografie făcută fără niciun motiv

doar că din când în când unele cutii e bine să le deschizi. să privești în ele cu ochii mari de uimire și să regăsești un zâmbet pe care îl credeai un pic pierdut. aseară am deschis cutia cu luni pătrate și concerte de club. am găsit, undeva, bine pus de-o parte povestea unui concert din 2009, din vamă. e concertul alinei care mi-a rămas cel mai bine lipit de retina muzicală.

am fost, și asta știu cert, bunătatea de la tine din piept. 

coincidență sau nu, ambele concerte – și cel de atunci, și cel de aseară – au avut un singur punct comun, dincolo de artista de pe scenă. și anume un grad de vindecare și acceptare a unor stări de fapt și a unor emoții. i-am scris aseară că-l aștept și am știut că nu o să vină. mi-am întors apoi inima spre scenă și am zâmbit. nu mai doare atunci când plec, la fel cum nu mi se mai încleștează dinții și sufletul atunci când spun te iubesc.

ți-as desena un șotron cu o mie de pătrate și încă ceva…ți-aș desena o melodie

există o parte a jocului care nu ne place. cea în care pierdem. sau în care jucăriile se strică. cel mai urât e atunci când ele se plictisesc de noi și pleacă spre alte case. pentru asemenea momente s-au inventat concertele-terapie. cele care ne povestesc despre noi (uneori chiar mai mult decât ne-am dori), și în care putem să ne proiectăm stările fără teama că vom fi judecați – până la urmă e schimb de emoție reciprocă. am câțiva prieteni muzicali cu care aplic asta din când în când (alina, make, folkfrate sunt primele exemple care îmi vin în minte).

trec sirene prin oraș adulmecând o urmă de-amant

uneori, cel de-al treilea salvează relația. nu strâmba din nas, poate ai impresia că în coliviile perfecte lucrurile sunt de dinainte bine stabilite. adevărul e că în dimineața de după…poți alege să îl dai afară pe ușă, să pleci spre casă, sau să te întorci. orice decizie ai lua, nu prea contează atât timp cât nu o vei regreta în cea de-a doua dimineață de după. în rest, acceptă greșeala, nu te sufoca în așteptare și crezi în poveste. există și finaluri fericite.

sunt o nebună…vreau să-mi cumperi o lună – și să fie pătrată

aseară, în stuf vama veche m-am întâlnit cu muzica alinei având în cap doar dorul de ea. poate tocmai de aceea am uitat de durerea de cap, și am plecat fredonând. am dansat un pic, am râs destul de mult, mi-am dat voie să închid ochii și să visez. a fost destul de liniște și destul de fum cât a lăsa gândurile să evadeze firesc. a fost multă joacă. amanții au fost și ei prezenți, printre frânturi de piese. și fiecare și-a spus adevărul cum a știut mai bine.

cam așa.

la // la-la // la-la-la // la // la-la // la-la-la…

a fost frumos tare aseară. undeva, pe la mijlocul concertului, am găsit-o pe fata-fluture de acum niște timp. și m-am bucurat că a fost așa. uneori, dimineața de după e la fel ca fericirea de luni. un zâmbet neașteptat.

Anunțuri

Fragmente de luni. Culese din Joia Păcătoșilor.

am promis că scriu o scrisoare. de fiecare dată când ajung la curaj, pierd prima frază. fără prima frază, scrisoarea se pierde și ea, aleargă după cuvinte, le atacă, le aruncă la întâmplarea. scrisoarea astea trebuie s-o scriu cu grijă și răbdare de om mare, care disecă cu în propriul trecut. nu e scrisoarea care să mă vindece, e cea în care o să-mi dau niște răspunsuri.

SAMSUNG CSC

oscilez periculos între tăceri și vorbit excesiv de mult și despre nimic. simt nevoia să trag de oamenii de lângă mine, până la epuizarea lor (sau a mea), să îi cert, să îi controlez, să văd, să simt, pentru ca mai apoi să fug într-un colț de pat, să închid telefonul și să mă cert cu ei în mintea mea. de cele mai multe ori, ei nici măcar nu știu că ne certăm, dar ce mai contează. îmi va trece, la finalul seriei de plecări-veniri-plecări unii vor rămâne, cei mai mulți vor concluziona că sunt nebună și mă vor lăsa în pace, pe unii îi voi fi sufocat cu atenția și mă vor ignora grațios, pe alții îi voi lăsa eu în spate, alături de unicul regret că le-am zâmbit cu o noapte mai mult decât trebuia.

SAMSUNG CSC

scriu. vorbesc. scriu. vorbesc. mă explic. mie. lui. lor. cititorilor. nu poți înțelege cât mă definesc cuvintele. cele pe care am timp să le caut, pe care le pot așeza pentru a îți spune povestea. ai impresia că pierd cea mai importantă parte din comunicare atunci când îți scriu. am impresia că mă vând prin cuvinte și uneori rămân goală de ele și mi-e teamă că o să vezi și o să râzi. din fericire, atunci am învățat să tac. am o teamă fundamentală de a îmi rosti cuvintele, pentru că sunt prea agitată, prea zbuciumată, și mi-e prea teamă să nu fugi dacă o să spun totul. așa că mă explic prin cuvinte scrise. la final râdem ca de o glumă bună. iar eu nu te mai cred.

SAMSUNG CSC

îmi e dor de liniște. de aceea liniște în care pot să mă lipesc cu spatele de calorifer, să respir adânc și să așez lumea pe rafturile ei, frumos ordonate și colorate. acele jumătăți de ore sau de zile în care timpul e doar al meu și doar pentru mine, și în care mă definesc. bucățile de timp în care mă pot deconstrui, fără teamă, mereu cu surpriza unu eu altfel. dar îmi e teamă azi de liniștea asta. pentru că are prea multe să-mi spună. pentru că sunt niște adevăruri pe care nu le pot trata cu la-la (cine a mers pe la concertele Alinei Manole înțelege). îmi e dor de aceea liniște pe care o aduce un moment de singurătate asumată, doar că azi oglinda arată mai mult însingurare, așa că mai bine mai stau un pic printre zgomote.

SAMSUNG CSC

plec. vin. vreau. iubesc. urăsc. de fapt, detest. îmi urlu independența. plâng fără de lacrimi atunci când nu mă ține de mână. sunt maniacă în a controla tot ceea ce se întâmplă cu mine și pe lângă mine. tu mă crezi și apoi te miri că sunt atât de instabilă când vine vorba de amoruri. și râzi (nu știu dacă sincer sau cinic, mai contează) când îți spun că eu mai cred în făt-frumos. apoi ne strângem de mâini, ne sărutăm, plecăm mai departe. tu, cu o bucată din mine. eu. pur și simplu.

SAMSUNG CSC

….

când o să mă fac mare o să știu exact ce vreau. și atunci totul o să fie mai simplu. până atunci, evadez din când în când în lumea altora, unde îmi pot trăi poveștile până la capăt, cu ură, și zâmbet, și râs și plâns, fără ca nimeni să știe cât din poveste e a mea, și cât e de pe scenă. la final, e un fel de terapie cam cum e cu textul acesta, care e despre mine dar doar pe alocuri 🙂

SAMSUNG CSC

Moment muzical. Fericirea păcătoșilor.

Este Fercirea de luni. Și viceversa. Știu, e miercuri, lansarea s-a întâmplat ieri, luni e doar un fel de amintire. numai că sunt unele stări care trebuie distilate înainte de a găsi drumul spre foaie. 

Totul pornește de la definiție. Păcătosul – așa cum îl vede ea – este doar un om care iubește cu inima, și nu cu mintea. 

O să spui că e imposibil. Eu îți spun doar că nu te-ai uitat bine în jurul tău. O să ai tendința să îl invidiezi pentru tăria cu care își poarte cicatricile trecutului, reușind mereu să se recompună la fel de sincer. Eu îți spun doar că uneori, curajul ia forma unor tăceri ce ascund zeci de oglinzi, în care chiar și el – păcătosul – se uită rar spre deloc.

Păcătoșii iubesc azi. Și trăiesc pentru mâine. Ieri este doar o piesă din puzzle-ul care îi compune.

Păcătoșii sunt oameni care își caută jumătatea perfectă, musai la fel de păcătoasă. Alegerile lor, că sunt despre prieteni, lucruri care se înconjoară sau iubiri-ce-se-vor-perfecte sunt asumate și poartă cu el un fel de credință ancestrală că viața se trăiește simțind-o, nu calculând-o.

Păcătoșii își găsesc fericirea poate mai greu. Pentru că înșeală și sunt înșelați. Pentru că se dăruie mereu. Pentru că uneori trebuie să se ascundă în hainele rațiunii. Dar singurul motiv pentru care îmi doresc să fiu păcătoasă în sensul poveștii Alinei Manole este că, la final de drum, găsesc liniștea. Și acel moment magic în care cineva îți spune, într-o luni dimineață, ”lasă-ți grijile aici”.

Până atunci, nu uitați că în dragoste singurele adevăruri care e musai să le spuneți la timpul lor sunt ”te iubesc” și ”nu te mai iubesc”. Tot ceea ce este la mijloc este povestea ta.

Nu e oximoron, e adevăr. L-am văzut aseară, pe scena teatrului Excelsior, adus la viața de Alina Manole. Și îl găsiți și pe album. Dacă sunteți cuminți și mergeți la un concert, s-ar putea să îl găsiți în voi. Nu e dramatic și nici trist, nu curge sânge și nici măcar nu doare. E simplu și frumos ca stare, chiar dacă experimentul muzical este unul complex. E așa cum trebuie să fie.

Să fiți fericiți. Sau păcătoși. Cel mai bine să fiți păcătoși fericiți.

5 lucruri bune de făcut/văzut/savurat

Cu liniuțe, să nu vă pierdeți în detalii 🙂

  • până joi, 12 decembrie, puteți merge să vă faceți un minunat #PortretDeFamilie, în ediția 2013.

Sărbătorile de iarnă încep anul acesta la Foto Union cu un cadou: cărți poștale cu familiile voastre, de trimis pe adresele postale ale prietenilor și rudelor. Adunați-vă familiile, prietenii dragi sau colegii, iar noi vă facem cadou cîte un portret. Sub formă digitală, dar și de print.

 

Locul e unul de poveste, îl știu din vară, de când l-am remarcat într-o dimineață, în drumul spre birou și se numește Ceainăria Lelia. Orele sunt la ceas de seară, deci aveți timp la dispoziție (mai exact între 18 și 21). O să vă placă, e o un cadou altfel, atât pentru cei din imagine cât și pentru cei care-l primesc. Mai jos mostra de anul trecut, cu Mama-din-bucate 🙂

oana duma3

 

 

  • Până vineri, 13 decembrie, se strâng cutiile-daruri pentru campania #ShoeBox 2013, o inițiativă ce a devenit deja tradiție. Tradiție se pare că a ajuns și la mine la birou, unde oamenii deja ambalează cutii, mi le așează cuminți lângă perete, se sfătuiesc ce să cumpere. Mai jos ce am strâns anul trecut, anul acesta vrem să fie și mai multe. E un gest aparent mic, dar care o să vă ofere un motiv în plus de zâmbet. Și o adevărată provocare în a alege ce poate intra sau nu într-o cutie pentru un copil căruia îi lipsesc mereu prea multe.

Fotografie0564

  • Luni, 16 decembrie. Concertul de iarnă al Alinei Manole. Unul în care piticii lasă loc colindelor, în care vine și Moș Crăciun, cu invitat. În Puzzle, un loc simpatic unde se întâmplă lucruri la fel. Un mod bun de a lua o pauză de la alergatul bezmetic după cadouri, închideri de an și alte cele, și de a pune cap-la-cap sentimente și povești de suflet. Cu nume deștept ales, pentru că trebuie. Epilog, adică 🙂

  • Tot luni, 16 decembrie, la Teatrul Mignon, prima piesă regizată de draga mea Amalia. Nu e o piesă ușoară, nici una extrem de amuzantă. Dar e una care de pune față în față cu anumite stări de singurătate și realizate iluzorie în care sigur te vei recunoaște.

Deseori Neobservat vine cu un artificiu, în sensul în care transformă un spectacol cu un singur   protagonist, într-unul în care protagonistul se dedublează atât din interior către exterior, cât şi  invers. Istvan Teglas şi Cristian Gheorghe sunt unghiuri şi nuanţe ale aceluiaşi personaj, Leo  Auberg. Muzica de pian de pe fundal, scârţâitul vinilului, dar şi jocul de lumini (trei becuri care  se sting şi se aprind într-un ritm halucinant) accentuează atmosfera minimalistă. Restul e doar   poezie.

  • Iar miercuri, 18 decembrie, într-o altă ceainărie cu poveste (Green Tea, pe numele ei), Marius Matache pune la cale o Poveste de Iarnă. Pentru Make a fost un an plin de experiențe muzicale, și-a lansat albumul, iar multe orașe din țară au devenit Hoinare prin Piața Matache, cu fiecare oprire-concert în ele. Povestea se încheie în cadru restrâns (ceainăria are 40 de locuri), cu piese pe care chiar voi le puteți alege. 

 

In rest,  nu m-am pitit pe sub vreun copac plin de zăpadă în munți și nici nu am intrat în hibernare (cu toate că mi-ar prinde bine). Sunt pe aici, vă salut cu drag și sper să aveți timp să vă bucurați de lucruri frumoase. Pentru voi și pentru cei de lângă.

 

Moment muzical. Confesiunea.

Este un concert despre care nu pot scrie prea multe. Am spus-o și atunci când am ieșit de acolo. E un concert pe care îl trăiești. Cu îndoială, patimă și lacrimi. Cu luciditatea în care realizezi că meriți totul pentru tine. Cu umorul care te salvează de la a deveni doar un alt cinic. Și apoi, cu maturitatea de a te bucura de fiecare altă întâlnire, de fiecare dimineață de luni, de fiecare ”te vreau”*. La urma urmei, cu acele bucăți de Timp pe care le-ai păstra în prezent continuu. E un drum-confesiune, cu adevăruri spuse doar pe jumătate, de Alina Manole și Raul Kusak.

Dacă l-aș fi întâlnit acum cinci ani, ar fi fost doar un concert. Cu un pianist minunat, cu o voce care rupe canoane și o poveste în care aș fi apreciat doar curajul autoarei de a se aduce în prim-plan. Culmea, cam acum cinci-șase ani am și ascultat-o pe Alina pentru prima dată. Ea și chitara și Niciodată înger. Și mi-a lăsat atunci doar mirarea unei stări pe care o simțeam venind de pe scenă, dar nu rezona cu mine. Încă visam în acele întâlniri unice care nu se frâng niciodată la mijloc de drum.

Joia Păcătoșilor, așa cum a ajuns la mine vineri seară, a fost însă un concert despre mine.  Și despre atâți alți oameni din jurul meu care au învățat, cu fiecare moment de recompunere în oglindă, că există întâlniri unice. Doar că ele pot avea în ele durerea pierderii, alegerea de a minți, sau gustul amar în care împarți pe cineva nu cu tine, ci cu altcineva.

A fost altfel. Nu pentru că nu știam piesele, ci pentru că Alina fără chitară e mult mai vulnerabilă. Iar pianul lui Raul îmbracă drumul păcătoșilor cu note pline, cu momente în care te pierzi între ele doar pentru a o lua de la capăt,

Un drum pe care e bine să-l faci, fie și pentru a îți aduce aminte că sunt unele emoții care nu se uită, ci doar să păstrează adânc, gata să iasă atunci când sunt provocate. Și asta, de fapt, nu e deloc un lucru rău, ci doar un motiv în plus să trăiești frumos.

Să mergeți să trăiți Joia Păcătoșilor alături de Alina Manole și Raul Kusak. Chiar dacă e într-o zi de vineri. Chiar dacă într-o toamnă gri. O să vă placă și o să plecați ca după un moment în care v-ați confesat cuiva care nu vă judecă. Pentru că – în schimbul cântecelor de pe scenă, al poveștilor, al zâmbetelor cu subînțeles – veți da poveștile voastre, adevărurile acelea pe care le-ați închis de mult și un trecut pe care doar acum îl poți privi cu ochi senini.

 * mi-a rămas printre gânduri ideea că ”te vreau” e o declarație mai frumoasă decât ”te iubesc”. ba chiar e cea mai frumoasă declarație. pentru că. ascultă piesa de mai jos și vei înțelege.