Despre amanți și alte jucării (dimineața de după)

(preludiu)

am închis într-o cutie, aparent definitiv o fotografie făcută fără niciun motiv

doar că din când în când unele cutii e bine să le deschizi. să privești în ele cu ochii mari de uimire și să regăsești un zâmbet pe care îl credeai un pic pierdut. aseară am deschis cutia cu luni pătrate și concerte de club. am găsit, undeva, bine pus de-o parte povestea unui concert din 2009, din vamă. e concertul alinei care mi-a rămas cel mai bine lipit de retina muzicală.

am fost, și asta știu cert, bunătatea de la tine din piept. 

coincidență sau nu, ambele concerte – și cel de atunci, și cel de aseară – au avut un singur punct comun, dincolo de artista de pe scenă. și anume un grad de vindecare și acceptare a unor stări de fapt și a unor emoții. i-am scris aseară că-l aștept și am știut că nu o să vină. mi-am întors apoi inima spre scenă și am zâmbit. nu mai doare atunci când plec, la fel cum nu mi se mai încleștează dinții și sufletul atunci când spun te iubesc.

ți-as desena un șotron cu o mie de pătrate și încă ceva…ți-aș desena o melodie

există o parte a jocului care nu ne place. cea în care pierdem. sau în care jucăriile se strică. cel mai urât e atunci când ele se plictisesc de noi și pleacă spre alte case. pentru asemenea momente s-au inventat concertele-terapie. cele care ne povestesc despre noi (uneori chiar mai mult decât ne-am dori), și în care putem să ne proiectăm stările fără teama că vom fi judecați – până la urmă e schimb de emoție reciprocă. am câțiva prieteni muzicali cu care aplic asta din când în când (alina, make, folkfrate sunt primele exemple care îmi vin în minte).

trec sirene prin oraș adulmecând o urmă de-amant

uneori, cel de-al treilea salvează relația. nu strâmba din nas, poate ai impresia că în coliviile perfecte lucrurile sunt de dinainte bine stabilite. adevărul e că în dimineața de după…poți alege să îl dai afară pe ușă, să pleci spre casă, sau să te întorci. orice decizie ai lua, nu prea contează atât timp cât nu o vei regreta în cea de-a doua dimineață de după. în rest, acceptă greșeala, nu te sufoca în așteptare și crezi în poveste. există și finaluri fericite.

sunt o nebună…vreau să-mi cumperi o lună – și să fie pătrată

aseară, în stuf vama veche m-am întâlnit cu muzica alinei având în cap doar dorul de ea. poate tocmai de aceea am uitat de durerea de cap, și am plecat fredonând. am dansat un pic, am râs destul de mult, mi-am dat voie să închid ochii și să visez. a fost destul de liniște și destul de fum cât a lăsa gândurile să evadeze firesc. a fost multă joacă. amanții au fost și ei prezenți, printre frânturi de piese. și fiecare și-a spus adevărul cum a știut mai bine.

cam așa.

la // la-la // la-la-la // la // la-la // la-la-la…

a fost frumos tare aseară. undeva, pe la mijlocul concertului, am găsit-o pe fata-fluture de acum niște timp. și m-am bucurat că a fost așa. uneori, dimineața de după e la fel ca fericirea de luni. un zâmbet neașteptat.

Publicitate

Despre amanți și alte jucării (preludiu)

Ieri seară, într-un schimb de vorbe despre concertul Alinei Manole de vineri (pauză de zâmbet, că abia aștept seara respectivă) pe numele său Amanți și alte jucării, îmi spune domnul de la celălalt capăt al firului: apoi da, că voi femeile oricum așa ne credeți. Evident am uitat să-l întreb ce credem: că-s amanți sau jucării?

Și cum viroza mi-a lăsat amintire un program de somn haotic, pe la 3 dimineața stăteam și așezam cuvintele la locul lor. Adevărul e că, vorba unui alt domn din viața mea, noi nu creștem niciodată, doar schimbăm dimensiunile jucăriilor 🙂 Și da, a trata oamenii ca jucării nu e nici moral, nici sănătos – dar să fim realiști, fiecare dintre noi o face din când în când. Pentru a își confirma ceva, pentru a ocupa o bucată de timp, pentru că se întâmplă să.

Ne place – nouă doamnelor – să ne jucăm. Să găsim omul acela dezbrăcat de orice prejudecăți pe care să îl putem îmbrăca și dezbrăca atunci când vrem (la propriu). Pe care să îl așezăm pe un raft, să îl putem lua de acolo atunci când e musai de următoarele: o îmbrățișare, un sărut pasional, un pahar de vin sau o noapte dezbrăcată. Cuprinse de remușcări vom privi la partenerul de joacă (ăla de vine seară de seară acasă) cu un ochi în lacrimi și ne jurăm până la cer și înapoi că noi nu.

Stând atârnate în permanență între dorința de a fi protejate, alintate și tratate ca niște prințese și impulsul de a controla tot și totul din ceea ce ni se întâmplă, ne place ideea de a le putea pune în echilibru. Din punctul ăsta de vedere, amanții sunt alegerile perfecte: nu ne cer de mâncare (că oricum ne vedem prea rar pentru asta), ne alintă, și ne dau iluzia controlului perfect. Până când se întâmplă inevitabilul: ori te plictisești de el, ori – în toată această joacă – tu te transformi în Barbie și el în mânuitorul de sfori. Oricum ar fi…se lasă cu mici drame, cu ego frânt, cu nervi și cu frustrări.

În cazurile fericite, amanții sunt jucăriile perfecte. Nu dăm detalii.

Vă place – vouă domnilor – să ne jucăm. Vă place să ne vânați, în timp ce noi ne dăm ochii peste cap încercând să fim cele mai misterioase-serioase-și-doar-un-pic-frumoase domnițe. Ideea femeii care vine către voi fără așteptări, ci doar cu nevoia de a se simți (re)confirmată vă intrigă și gâdilă un pic orgoliul. Nu știți să stați cuminți atunci când ea vă așează pe un raft și niciodată nu aveți răbdare.

Culmea, știți că uneori sunteți doar jucării în viața noastră și cu toate astea vă luați rolul în serios cu zâmbetul pe buze. Nu vă puneți o mie de întrebări, nu vă învârtiți haotic în jurul lui de ce, ci doar așteptați cuminți sms-ul care vă cheamă. Și dacă nu vine, nu vă plângeți – pentru că e plin de doamne ce au rămas copile în jur. Tocmai de-astea ne sunteți, din când în când, jucării.

Atenție, doamnelor și domnilor! E bine să te joci. Doar țineți minte că jucăriile au durată de viață limitată. Uneori, ne săturăm noi de ele. Alteori, le stricăm din prea multă dragoste. Din când în când, le pierdem atunci când ieșim cu ele pe stradă.

La finalul zilei, viața se construiește în jurul partenerilor de joacă. Cu care te cerți, care uneori mai pleacă, dar care știu să se joace cu tine așa cum ai nevoie. Și fără a te face să te simți, pentru niciun moment, o jucărie. Ei sunt cei care îți vor șopti Hai să facem stele pătrate atunci când tu cânți Dragostea mea e un unicorn.

În altă ordine de idei…abia aștept concertul de vineri seară. Pentru că mi-e dor de Alina ]n formulă de club. Și pentru că Stuff are iz de mare și de fugit de-acasă. Revin cu concluziile după concert 🙂 Care, în mod evident, nu au nicio legătură cu amanții și jucăriile din textul meu.

Până atunci vă las piesa asta – cândva, am plâns aproape cât un val când am ascultat-o – a fost atunci când am simțit că am fost jucărie, mai mult decât joacă. Între timp, mi-a rămas dragă și sinceră.

Să fiți cuminți până vineri seară 🙂

Escapade. Muzicale.

(pentru că există bucăți din cărți sau din viață pe care nu ai cum să le descrii, dar trebuie să le dai mai departe. în 2015, parte a procesului de a dărui ceea ce primesc frumos, revin escapadele din bucătărie. literare sau muzicale, după caz)

Visul meu desuet ancorat în concret. 

Fraza asta s-a ițit în mințile mele crețe dis-de-dimineață între procesul de îndreptat părul și gurile de cafea cam prea fierbinte. Știam că nu-i a mea (m-oi pricepe eu la lipit cuvinte, dar se pricep alții cum eu nu o să pot nicicum). Mai știam că-i sigur dintr-un cântec, că așa cum a apărut ea a avut și-un minim de fond sonor. Singura problemă era că nu reușeam nicicum să-mi dau seama a cui e piesa și nici măcar domnul Google nu avea cum să mă ajute.

Pe la prânz am identificat vinovatul, pe numele lui Dragoș Boeru (căutam un articol de pe la începuturile blogului și am dat de numele lui și atunci s-au făcut legăturile). Și tot atunci mi-am luat din pauza de prânz vreo 20 de minute pentru a asculta în căști niște povești de-ale lui. Pe două dintre ele le găsiți mai jos.

Pe mine m-au dus undeva, la o plimbare mentală între Centrul Vechi și căminele din Grozăvești, acum vreo niște ani. La câteva întâlniri norocoase. La vise care au rămas închise sub cheie. La o vară cu mai multe vămi decât aș fi crezut vreodată. Vara când am crescut cel mai frumos, pentru că am învățat să spun ce cred și simt. Chiar dacă uneori asta a durut. Bineînțeles, poveștile s-au oprit la răspântii și încă își caută finalul. Până atunci, am mai crescut un pic, stăm mai mult cu picioarele pe pământ decât cu capul în nori, dar ne mai dăm să visăm.

Dragoș cântă povești. Și uneori e bine să te mai pierzi pe drumurile lor. Se recomandă consumul responsabil și gestionarea cu grijă a amintirilor. Sunt curioasă pe voi unde v-a purtat gândul cât le-ați ascultat 🙂

În rest, la polul opus de Noaptea albă se află Ziua Albastră. 

Scrisori de la Ziua de Mâine (3)

Dragă R,

Scriu din fugă scrisoarea de azi și cu un pic de oboseală acumulată între taste. Ce-i drept, e greu să îți povestesc tocmai ție despre Alba Iulia. Când pe noi ne-au legat mai întâi folkul, mai apoi Sibiul, și nu în cele din urmă edițiile precedente petrecute aici.

Ai avut mereu grijă de mine și de nervii mei – mereu zbuciumați de amoruri mai mult sau mai puțin elocvente sau de munca împinsă la extrem. Ai găsit mereu o vorbă bună. Un concert care să mă aducă cu picioarele pe Pământ. Un motiv destul de bun să nu renunț. La scris, la voie bună, la prietenii.

Îți scriu tocmai ție pentru a îți mulțumi. De reîntâlnirea cu Alba Iulia și de prietenia care încă ne leagă. Și azi, pentru articolul ăsta. Care știu că ți-a dat emoții și pe care știu cu cât drag l-ai construit, și la care mă voi întoarce cu drag atunci când o să vreau să caut starea de acum.  Mai apoi vreau să-ți mulțumesc pentru tăria cu care crezi în frumosul din spatele unor scene ce uneori par pline de figuri gri, pentru visele pentru care crești, pentru că încă ai grijă de mine.

Azi mergem împreuna să descoperim Interioarele lui Andrieș. Și nici nu mă pot gândi la un om mai bun cu care sa fac asta.

Să rămâi mereu un pic visătoare, dragă R.

Cu drag,

Oana

(Există în cadrul Festivalului Ziua de Mâine o serie de momente speciale pe care le-aș împărți cu anumiți oameni. Pentru că așa cum Festivalul a crescut în 10 ani de existența, așa s-au întâmplat si pentru mine niște întâlniri frumoase pe drum, fie la Alba, fie în zona muzicii folk, fie undeva, la acele puncte care te schimbă și te definesc. Prezența mea la Festivalul în aceste zile este pretext pentru 10 scrisori-amintire. Despre oameni și despre muzică. Între timp, vă invit să stați cu ochii pe ForeverFolk, atât de Facebook, cât și pe site, pentru a vedea prin ochii noștri cum se simte ediția aniversară. Nu voi da nume destinatarilor, pot fi la fel de bine adresare oricăruia dintre voi).

Scrisori de la Ziua de Mâine (2)

Dragul meu A,

îți mulțumesc că acum mult timp, când ne-am cunoscut, mi-ai povestit o noapte întreagă despre istoria muzicii folk și rock din Ro. E drept, eu speram o îmbrățișare, un moment de tandrețe, nu o lecție de istorie. Și doar îți spusesem că nu cred în detalii și nu rețin decât prea rar amănuntele care fac diferența. Cred că a fost noaptea de povești în care eu am tăcut cel mai mult. Ceea ce te complimentează mai mult decât vei înțelege vreodată, pentru că în preajma ta aveam mereu grijă să nu spun prea multe.

Noaptea aceea, între povești și audiții (aveai un pickup nou și discuri pe care numai tu știi din ce buzunare la scoteai), s-au născut liniile unor preferințe muzicale, disponibilitatea de a asculta mereu cu inima deschisă, de a trece prin genurile muzicale senin, fără a le eticheta niciodată a fi albe sau negre, și gândul de a întâlni niște oameni.

Aseară am făcut una dintre cele mai dragi fotografii. Cea cu minunea de om care se numește Dan Andrei Aldea. Unul dintre oamenii care își conturaseră silueta în noaptea aceea cu fum și vin alb sec. O întâlnire care m-a emoționat mai mult decât credeam. Cu un om din dragul de muzică curge firesc, pentru că a trecut de pasiune și a ajuns la interiorizarea ei atât de puternic că a ajuns să-l definească.

Dragul meu A, îți mulțumesc că mi-ai povestit cândva. Chiar dacă astăzi sunt aproape sigură că am putea trece unul pe lângă altul fără a ne (mai) recunoște, fotografia de mai jos e (și) din cauza ta. Iar momentul de emoție pură de ieri e marca unor minute de fericire pe care m-am bucurat să le redescopăr la Ziua de Mâine.

Să ai grijă de tine și de poveștile tale. Și mai ales să le dai mai departe, cine știe pentru cine vor mai marca începutul unor mari fericiri.

Cu drag,

Oana

(Există în cadrul Festivalului Ziua de Mâine o serie de momente speciale pe care le-aș împărți cu anumiți oameni. Pentru că așa cum Festivalul a crescut în 10 ani de existența, așa s-au întâmplat si pentru mine niște întâlniri frumoase pe drum, fie la Alba, fie în zona muzicii folk, fie undeva, la acele puncte care te schimbă și te definesc. Prezența mea la Festivalul în aceste zile este pretext pentru 10 scrisori-amintire. Despre oameni și despre muzică. Între timp, vă invit să stați cu ochii pe ForeverFolk, atât de Facebook, cât și pe site, pentru a vedea prin ochii noștri cum se simte ediția aniversară. Nu voi da nume destinatarilor, pot fi la fel de bine adresare oricăruia dintre voi).