The Lady of the Rivers

The Lady of the Rivers (Philippa Gregory)

(cartea face parte din seria The Cousins’ War și este a treia. Din aceeași serie am citit și scris despre Regina Albă și Regina Roșie)

Nu știu dacă e tradusă cartea în română, mie îmi place numele ei în limba în care am și citit-o. Și nici nu am vrut să îi apăs butonul de Google Search. Cert e că mi-am propus să termin cărțile apărute în seria aceasta până la finalul lui aprilie, și apoi să mă îndrept spre seria despre curtea Tudorilor. 

Revenind la carte, ea are în centru un personaj cu care facem cunoștință în prima carte, și anume mama Reginei Albe (Elizabeth Woodville). Astfel, acum ni se prezintă Jacquetta și o poveste despre supraviețuire, dragoste și loialitate, în care sunt amestecate elemente istorice (cred că dintre cele trei personaje de până acum, acesta este cel despre care există și cele mai puține documente) cu elemente de magie și poveste extrase din legenda Melusinei. De altfel, destul de multe bucăți din carte se concentrează pe elemente mistice și pe modul în care cunoașterea de alt tip decât cea comun agreată de către bărbați le poate aduce femeilor un loc pe eșafod.

Jacquetta în copilărie. Ajunge să o cunoască pe Ioana D”Arc, în timp ce se afla la unchiul ei în vizită. Mai apoi, asistă la arderea acesteia pe rug și pentru prima dată conștientizează că, uneori, e bine să taci chiar și atunci când ai dreptate. Și să încerci să te formezi cât mai mult după orânduielile unei lumi care taxează prin moarte orice abatere. Apoi prima căsătorie, cu un om care o alege tocmai pentru descendența ei mitică. În primă fază am râs, apoi am realizat că sunt într-o poveste în care oamenii credeau în Elixirul Vieții, puterea alchimiei și forța fecioarelor de a adormi unicorni. Jacquetta părăsește Franța și devine membru al curții regale londoneze. O dată cu căsătoria dintre Margaret de Anjou cu Henry al VI-lea, rolul ei se definește în cel de protectoare și consilieră al reginei.

Între toate acestea, Jacquetta iubește cu pasiune. Și se căsătorește cu omul iubit, chiar dacă știe că riscă totul pentru asta. Dar dincolo de dragostea dintre ei, se află zeci de războaie, rebeliuni, o țară al cărei rege este maleabil și – un pic – nebun, și o regină a cărei dorință de a se afirma ca și conducătoare a unui popor care nu o suportă conduce către situații aproape dezastruoase.

Ce mi-a plăcut la carte: descrierile. Atmosfera de la curtea regatului, modul în care se conduceau campaniile, toate zecile de ritualuri și gesturi care făceau parte dintr-un fel de lege nescrisă a acceptări regalității (tocmai de aceea, faptul că Reginei i se interzice intrarea în Londra este un gest de supremă sfidare, dar împotriva căruia nu are cum să lupte). Ce nu mi-a plăcut: Jacquetta 🙂 Îmi conturasem o imagine aparte despre femeia asta în prima carte. E drept, că acolo e un pic mai matură și poate deciziile ei sunt altfel gândite. Doar că am avut impresia, pe alocuri, că personajul acesta (pe care îl vedeam un pic legendă, un pic femeie, ceva mai mult putere și ambiție) este unul plat, care se complace cu anumite situații. Și aproape te enervează, pentru că tu – cititor naiv – ești aproape sigur că ar putea să facă mai mult.

Comparativ cu celelalte două cărți, povestea Doamnei Râurilor este un pic diluată, personajul nefiind atât de bine definit. Pe de altă parte, e o carte care se citește ușor, cu drag și din care rămâi cu cel puțin câteva idei. Cum ar fi că fiecare e supus unei roți de noroc care uneori te poate duce foarte sus, alteori foarte jos, și tot ce poți face este să te pregătești sufletește să accepți toate aceste schimbări. Viața singurei prietene a Jacquettei (Margaret de Anjou), pe care o poți urmări paralel cu povestea, este dovadă clară pentru acest lucru.

Între timp am început cea de-a patra cartea. Și e o surpriză plăcută.

Anunțuri

Regina roșie

The Red Queen (Philippa Gregory)

Vă povesteam acum ceva vreme că am început seria The Cousins War scrisă de Philippa Gregory, atunci când am scris și prima recenzie dedicată (despre Regina Albă). Între timp, a început vALLuntar, și am citit cărțile pentru campanie și sunt fericită că o parte din cei 632 de copăcei ce vor fi plantați vin și de la comentariile de pe aici. Iar unul dintre beneficiile care au venit o dată cu această campanie a fost că am reintrat într-un ritm de citit constant, la care sper să nu renunț prea curând 🙂

Regina Roșie este povestea Reginei Albe, privită din altă casă roială. Dacă prima reprezintă casa York (și, implicit roza albă) cea de-a doua este reprezentativă pentru Casa Lancaster (roza roșie). Personajul principal este Margaret Beaufort, și este bunica lui Henry al VIII-lea. Doar că cititorul face cunoștință cu ea la 10 ani, un copil ce se vrea matur, cu o devoțiune dusă la extrem pentru Ioana d”Arc și ce stă nopțile în rugăciune până ce genunchii ei se tăbăcesc. Un personaj ciudat, încă din primele pagini, prins între o credință ce pare absurdă și intrigile de casă nobilă, atât de folosite la vremea respectivă.

Și cum în război se joacă orice carte, Margaret se vede măritată – la nici 13 ani – cu Edmund Tudor, într-o încercare de a asigura o descendență roială din partea Casei Lancaster. Încercând să se auto-convingă că acesta este rolul ei trimis de către Divinitate în lume, Margaret trece prin discuții lungi cu propria-i persoană, încât uneori uiți să o vezi ca un copil-adolescent. Doar naivitatea cu care privește unele lucruri, și contradicția dintre acestea și imaginea pe care ți-o formezi, îți aduc aminte de vârsta ei.

O dată cu nașterea lui Henry Tudor, și mai ales cu fiecare an pe care Margaret îl petrece departe de el – ne aflăm în perioada în care casa York conduce, iar despărțirea dintre cei doi apare ca o necesitate – scopul ei devine din ce în ce mai bine conturat: fiul ei trebuie să fie rege al Angliei. Nu contează câteva capete trebuie călcate, câte minciuni spuse, câte zâmbete false adresate. Ceea ce m-a frapat este faptul că toate acțiunile ei sunt dictate de o credință fanatică, care o face să aibă impresia viziunilor și a aprobărilor cerești pentru faptele sale. În absolut niciun moment nu își pune problema propriei greșeli, dar vede în pașii tuturor celorlați pașii greșiți care o încurcă pe ea.

O urăște mocnit pe Elizabeth – personaj principal al primei cărți din serie – și vede în faptul că a ajuns regină dintr-o simplă femeie de rând un semn al decadenței acesteia. Își alege aliații cu mare grijă, iar ultimul ei mariaj este unul în care doar calculele de interes își mai au sensul. Uneori, simte lipsa tandreții și a dragostei împărtășite, a fiului său și a primului cumnat – Jasper Tudor, cel care îi rămâne și marea dragoste a vieții – dar scopul urmărit cu o tenacitate feroce o face să le lase în urmă. Având permanent în cap faptul că scopul e unul divin, Margaret renunță la orice pentru a îl atinge.

În primele pagini ale cărții îți e milă de ea. O privești cu compasiune și înțelegere. Apoi, cu fiecare etapă trecută, începi să-ți pui întrebări. Speri să vadă că, undeva, privește lucrurile dintr-o perspectivă total greșită. În cele din urmă, vezi doar femeia tăcută, cu păr negru și stând ore în șir la capelă, care are în ochi un strop de nebunie și destul de multă minte pentru a știi să își joace abil fiecare carte. Chiar dacă este în dizgrație, și – de vreo două ori – la un pas de a fi acuzată de trădare, Margaret este un politician abil, care știe că liniștea și aparenta căință sunt căi de succes. Și te întrebi până unde e dispus să meargă un om pentru a își vedea obiectivul atins? Mai ales când acest obiectiv este văzut ca o forță exterioară și necesară, iar omul se vede pion în mâna Cerului?

Cartea e faină, te prinde în poveste și oferă alte perspective unor momente pe care le-ai trăit intens în prima carte a seriei. Pe de altă parte, nu pot să uit faptul că Regina Albă mi-a fost un personaj mult mai drag, cu toate vrăjile ei și aviditatea pentru putere, fiind mult mai umană. Regina Roșie este rece și calculată, și cred că ar fi format un politician admirabil dacă ar fi trăit în zilele noastre. Și, dacă stăm să analizăm istoric, este bunica lui Henric al VIII-lea.

Concluzie scurtă: dacă prima carte m-a fermecat cu acțiunea, curtea regală și relațiile dintre personaje, acesta este centrată pe un portret de femeie cu scopuri bine definite, planuri ascunse și ași în mânecă, toate ascunse sub un așa-zis plan divin. De citit, dar nu imediat după Regina Albă. Lăsați măcar o lună să treacă între ele, altfel o să credeți că acesta e mai slabă. Și nu cred că e neapărat așa, ci doar că Elizabeth e mult mai ușor de integrat sufletește decât este Margaret. Tocmai de aceea, ca și tehnică, aș tinde să cred că Regina Roșie e o carte mai bună, chiar dacă Regina Albă mi-a plăcut mai mult.

 

Dragostea în culori orientale

Ali și Nino (Kurban Said, editura ALL)

Știi momentul acela în care închizi o carte și cu toate acestea îți stăruie încă în minte imagini din ea? Cel în care ți se pare că ți-a scăpat ceva printre degete și simți nevoia să o mai decantezi puțin interior, să o mai răsfoiești o dată, să recitești un paragraf? Și abia apoi, când toate ți s-au așezat cuminți în minte să poți spune ceva coerent despre ea?

Cam așa am pățit eu cu Ali și Nino. Am citit-o în vreo trei zile, pentru că e subțirică, iar traseul meu spre și de la muncă totalizează aproape două ore zilnic. E tipul de carte pe care o poți citi într-o după-amiază lungă, la umbra unui copac din parc. Cu toate acestea, nu îți vine ușor să vorbești despre ea.

Poate părea paradoxal, pentru că în mod obișnuit, să vorbești despre o poveste de dragoste nu pare nici pe departe un lucru complicat. Numai că Ali și Nino nu e o poveste de dragoste obișnuită. De fapt, m-am exprimat greșit – povestea lor de dragoste e una clasică – doar că decorul în care e situată e unul aparte. În Baku, oraș aflat la granița dintre lumea Europei și cea a Orientului, regulile jocului sunt altele. Și, la urma urmei, nici măcar nu e o graniță bine trasată între unii și ceilalți, ci un fel de mix cultural în care te pierzi și pe care îl descifrezi printre frazele autorului.

Ali e musulman. Tânăr urmaș al unei familii cu tradiție, descendenți de viță roială din Persia. Învață la școala de băieți din Baku și  este legat, printr-un fel de moștenire culturală, de stepă aridă și deșert arzător. Nino este prințesă gruzină, catolică, și visează o viața la Paris. Cu toate acestea, într-un context oferit de amestecătura colorată a orașului în care trăiesc, Ali și Nino se cunosc. Se iubesc. Atât de mult încât Ali omoară un armean – pe care îl considerase prieten – atunci când el o răpește pe Nino, și fuge în munți. Atât de mult încât ea îl urmează și se căsătorește cu el acolo, departe de familia pe care o iubește și de confortul cu care e obișnuită. Într-un fel ciudat, cea mai frumoasă perioadă a poveștii lor de dragoste se întâmplă acolo: unde amândoi se conformează unor noi reguli, unde singurul compromis pe care îl fac e vizavi de societatea mică în care se află și nu unul față de celălalt.

Dar dragostea lor nu e una care curge lin. E una în care războiul de interpune dur și ascuțit, fuga din Baku în Iran la ceas de noapte, încercarea de a o integra pe Nino într-o lume în care femeile poartă văluri pe față și sunt considerate inferioare bărbatului, sunt tot atâtea lupte din partea fiecăruia. Lupte în care dragostea nu e neapărat un aliat, ci doar un fond comun. De multe ori, singurul fond comun.

Am trăit cu senzația perpetuă că Ali și Nino nu pot trăi fericiți până la adânci bătrâneți. Nu pentru că nu se iubesc deajuns – sunt destule motive în care care să demonstreze dragostea lor. Ci pentru că, dincolo de acceptarea moștenirii culturale a fiecăruia dintre ei și de compromisurile făcute pentru a ajunge la armonie, Ali este un războinic înnăscut. Un războinic prins într-o luptă care nu-i aparține neapărat, dar pe care și-o însușește natural și fără drept de apel.

Undeva, cred că aici m-am pierdut în poveste. Nu am putut înțelege alegerile lui, conflictul etern între a lupta pentru o patrie și o cultură musulmană de care nu aparține în totalitate și ea, cea pentru care și-a pus de câteva ori viața în primejdie. De aceea, am simțit nevoia să mai citesc pasaje din carte. Să îmi desenez mintal orașul Baku, așa cum era prin 1920 (când se desfășoară acțiunea). Să creionez personajele în contextul lor, și nu în cel propriu.

Și atunci am știut că Ali și Nino e una din poveștile acelea de dragoste care rămân memorabile tocmai pentru că sunt puse în opoziție cu o stare social-culturală și o moștenire interioară de care nu te poți desprinde. Pentru ca Ali, în orice timp l-ai situa (dar nu în orice loc), va simți chemarea de a lupta pentru un țel, așa cum au făcut-o strămoșii lui, încă din vremea lui Alexandru cel Mare. Pentru că Nino, în orice loc ai situa-o (dar nu în orice timp) va avea curajul de a renunța la tot de dragul unei iubiri pe care o visează perfectă.

Recomand cartea acesta cu mare drag. Nu numai pentru povestea de dragoste – care nu e una pasională sau plină de inedit. Ci pentru mozaicul de legende, conflicte și culturi pe care ți-l așează cuminte sub ochi, așteptând cu nerăbdare să îi dai un sens.

Acest post face parte din campania vALLuntar inițiată de Grupul Editorial ALL, cu sprijinul ROMSILVA

Femeia-legendă

Papesa Ioana (Donna Woolfolk Cross, editura All)

Probabil ați auzit despre legenda femeii care a ajuns Papă, într-un trecut mult îndepărtat și prea puțin documentat din punct de vedere istoric. Eu recunosc că mi-a rămas adânc în minte un documentar văzut prin ianuarie legat de temă și atunci când m-am înscris în campania vALLuntar alegerea cărții a venit firesc.  Nu o să fac un curs istoric pentru a dovedi (sau ba) existența Papesei Ioana. Pentru cei interesați de temă există bibliografii ce pot fi studiate, și chiar autoarea cărții oferă câteva indicii despre cum a construit povestea la finalul romanului. Sunt convinsă că – dacă existența ei a fost reală – s-au găsit destule mijloace pentru a îi ascunde existența. Pe de altă parte, sunt sigură că realitatea ei palpabilă ar fi lăsat în umbră posibilitatea de a creiona un personaj atât de puternic precum al cărții menționate.

Situată într-o perioadă timpurie a Evului Mediu, plină de contradicții politice și religioase, acțiunea ne-o prezintă pe Ioana din primele ei zile. Copil al unui preot rigid, pentru care femeile nu sunt nimic altceva decât obiecte menite a asculta ordinele bărbatului, ființe sărace cu duhul și vinovate cam pentru orice rău trecut sau viitor, și al unei femei nordice ce își varsă toată dragostea asupra unicei fiice, Ioana învață primele litere și noțiuni de latină de la fratele său, Matthew – personaj simbolic care îi va ghida multe din polemicile interioare ulterioare, după dispariția sa fizică.

Suntem într-o epocă în care majoritatea lumii nu știe să citească sau să scrie, în care Padre Notrum este repetat mecanic pe post de penitență, iar o femeie inteligentă este motiv de groază și invocare de vrăjitorie. Într-un asemenea mediu, Ioana este urmărită de dorința de a ști și de a învăța, dorință care îi dă puterea să lupte cu demonii tatălui ei, să îndure bătăile și răutatea de care se lovește la Schola, și – în cele din urmă – atunci când fratele ei și mare parte a satului unde locuia la momentul respectiv este ucisă de un atac viking, să își asume transformarea din Ioana în John.

După o perioadă petrecută la o mănăstire unde învață leacuri naturale și devine pasionată de vindecarea semenilor, Ioana ia drumul Romei. Salvând unul dintre Papi de la moarte sigură – datorată exceselor culinare și bahice – Ioana ajunge să facă parte din anturajul de la curtea Vaticanului, și – încet și sigur – Papă.

Neîmpinsă de dorința de a ajunge un mare demnitar, fără ambiții politice și cu întrebări serioase privitoare la Dumnezeul pe care îl slujește și la rolul Bisericii căreia îi slujește, Ioana este ghidată perpetuu de dorința de a face ceva mai mult. Mai întâi pentru ea – cu ajutorul cunoștințelor pe care le absoarbe ca un burete. Mai apoi, pentru cei din jurul ei, pentru care simte o datorie morală de a le împărtăși cât de puțin din binele pe care îl are la dispoziție.

Pozițiile și atitudinile ei sunt scandaloase în multe privințe, aducând o contra-partidă modului clasic de a rezolva dilemele: prin apelul la autoritatea înaintașilor. Lecțiile luate de la un cărturar grec în copilărie o îndeamnă să gândească, folosind raționamente simple (când, unde, cum, cine?) – dar nu trebuie să uităm în niciun moment că societatea unde ea se infiltrează e una pentru care raționamentul reprezintă cea mai primejdioasă armă. Prin urmare, tentativele trebuie ucise de la început.

Povestea Ioanei curge firesc, construind în jurul unor evenimente istorice veritabile, povestea unui om însingurat de dorința de cunoaștere, a unei femei care iubește puternic – dar care totuși renunță în repetate rânduri la acestă unică iubire, a unui spirit care luptă cu – am putea spune – mori de vânt.

Culmea e că – pe parcursul cărții – mi-am dorit de câteva ori bune ca Ioana să rămână cu cel pe care îl iubea. Chiar și așa, pot spune că toate deciziile pe care le ia (decizia de nu a rămâne la Roma, atunci când îl întâlnește întâmplător; decizia de a îl păstra lângă ea ca sfătuitor atunci când este aleasă Papă; decizia de a amâna pe cât posibil plecare atunci când află că este însărcinată) sunt perfect logice și coerente în construcția unui personaj care renunță la propria-i viață pentru a urmări un vis.

Viața Ioanei, chiar dacă o minciună și o blasfemie în rândul preoțimii (de atunci și de acum) este un mod de a demonstra că poți ajunge acolo unde nici nu visai. Doar că uneori trebuie să renunți în primul rând la tine pentru a face acest lucru. Chiar dacă se poate spune că Ioana și-a pierdut viața și puterea pentru că a fost slabă ca femeie și a cedat în cele din urmă în fața bărbatului pe care îl iubea de mai bine de 20 de ani, cred că Ioana demonstrează – la fel de bine – că poți lupta cu sentimentele și uneori nici măcar ele nu sunt de ajuns pentru a te face să alegi calea ușoară.

Vă recomand cartea, pentru că este captivantă de-a lungul celor 400 și mai bine de pagini pe care le are. Pentru că te poartă într-o lume construită pe alocuri romanțios, dar de multe ori extrem de realist. Pentru că te obligă să-ți pui – măcar o dată – întrebarea: tu la ce ai fi dispus să renunți. Și pentru că îți aduce aminte că ceea ce susține majoritatea a fi adevăr, nu e neapărat Adevărul.

Și cum recenzia acesta trebuie să strângă cel puțin 15 comentarii pentru a planta un copăcel vă invit să stăm la povești. Ați citit povestea Papesei Ioana? Ați citi-o? Pe voi ce vă determină să vă urmați căutările, de orice fel ar fi ele?

Acest post face parte din campania vALLuntar inițiată de Grupul Editorial ALL, cu sprijinul ROMSILVA

Călătoria în timp și iubirea dincolo de acesta

The Time Traveler’s Wife ( Audrey Niffenegger, cartea se găsește tradusă și în română – Soția călătorului în timp, ed.  Tritonic)

Time is priceless, but it’s Free. You can’t own it, you can use it. You can spend it. But you can’t keep it. Once you’ve lost it you can never get it back.

Ne dorim uneori cu tărie să dăm timpul înapoi, crezând că am putea modifica ceva din parcursul vieților noastre actuale. Alteori, visăm să tragem cu ochiul peste ziua de mâine, de teama consecințelor alegerilor de azi. Din când în când e de ajuns o carte care să-ți deschidă ochii asupra prezentului. Cartea de azi a ajuns la mine prin recomandarea Ralucăi (care a citit-o deja de câteva ori), și de aseară, de când am închis ultima pagină (virtual vorbind, căci nu dețin cartea în format fizic), aștept momentul când o voi re-deschide. Sentiment rar pe care puțin cărți mi l-au lăsat. Nu pentru că nu am înțeles destul, nu pentru că am rămas cu întrebări, ci pentru cea mai frumoasă poveste despre timp și despre iubire. Sau despre iubire dincolo de timp definit.

I wish for a moment that time would lift me out of this day, and into some more benign one. But then I feel guilty for wanting to avoid the sadness; dead people need us to remember them, even if it eats us, even if all we can do is say „I’m sorry” until it is as meaningless air.

Henry este călătorul în timp. Nu are o mașină sofisticată, nu este un doctor-inginer nebun și nici măcar nu își dorește cu tărie să facă aceste călătorii. Dar i se întâmplă să fie brusc luat din prezent, pentru a se trezi într-un trecut/viitor incert, mereu fără haine și fără niciun fel de dovadă a timpului în care se află. Călătoria lui în timp este una a supraviețuirii – mereu trebuie să facă rost de haine, de informații despre locul unde se află, uneori e hăituit de poliție – singura lui portiță de salvare fiind fuga rapidă și faptul că, de cele mai multe ori – dispare la fel cum a apărut. Uneori, Henry din prezent se întoarce în trecut, asistă repetitiv la evenimente mai mult sau mai puțin fericite (imagini alături de familia sa, accidentul în care mama sa și-a pierdut viața etc). Alteori, un Henry viitor vizitează trecutul, fără a-i da de veste. Așa se întâmplă prima întâlnire dintre el și Clare, cea care avea să-i devină jumătate mereu în așteptare.

“I’m sorry. I didn’t know you were coming or I’d have cleaned up a little more. My life, I mean, not just the apartment.”

De altfel, cartea începe la momentul prezent al întâlnirii dintre Clare și Henry, în biblioteca unde acesta lucrează. Doar că, spre surpriza lui, ea știe totul despre el, în timp ce el habar nu are cine este ea. Clare l-a întâlnit pe Henry când ea avea 6 ani și el 43, pentru prima oară. Și apoi, an după an, întâlnire după întâlnire, a crescut alături de el și a știu că vor fi împreună. Doar că în prezent Henry are 28 de ani și toate întâlnirile sunt amintirile lui Clare legate de un el viitor. O dragoste în singurul lucru sigur este că cel de lângă tine pleacă. Repetat și fără preaviz, în care singura soluție este așteptarea și singura credință e cea a inimii care îți spune că – în orice timp ar fi celalalt plecat – va reuși să revină la tine

I hate to be where she is not, when she is not. And yet, I am always going (Henry) / I won’t ever leave you, even though you’re always leaving me.(Clare)

Cartea e scrisă la persoana I, având drept povestitori cele două personaje principale, și te poartă prin toate întâlnirile lor, mai mult sau mai puțin ciudate. M-au fermecat părțile în care un Henry adult în întâlnește pe Henry copil și-l învață tehnici de supraviețuire atunci când ești călător în timp (furatul portofelelor, deschisul ușilor cu doar o sârmă, făcut rost de haine). Mi-a plăcut să o văd pe Clare așa cum apare la 14 ani și mai apoi la 20 sau la 34. Pentru că dincolo de călătoriile în timp, în carte se trăiește extrem de mult în prezent. Un prezent cu bune și rele, la fel ca în orice relație, cu încercări de a face copii și așteptări uneori așezate prea sus. Personajele evoluează și faptul că le vezi etapele evoluției le oferă o autenticitate aparte, într-un cadru perfect ficțional. Relațiile sunt analizate realist, trăirile nu sunt cele de poveste ci conțin întrebări, frustrări, sau compromisuri, așa cum sunt percepute de cea care rămâne mereu în așteptare, dar și de cel care e mereu în căutarea ei.

There is only one page left to write on. I will fill it with words of only one syllable. I love. I have loved. I will love.

Sunt momente fericite și momente în care pielea ți se face de găină, iar cursul narativ se construiește pas cu pas. Henry găsește un doctor care descoperă faptul că boala sa este una genetică, dar – cu toate că îți dorești ca el să devină pur și simplu un om normal și totul să se termine cu au trăit fericiți până la adânci bătrâneți – cartea nu oferă finalul așteptat. Nu e un final fericit în sensul clasic, și e totuși un final atât de frumos încât te lasă fără vorbe.

Maybe I’m dreaming you. Maybe you’re dreaming me; maybe we only exist in each other’s dreams and every morning when we wake up we forget all about each other

Nu e o carte siropoasă, cu toate că – așa cum am declarat – e una din cele mai frumoase povești de dragoste citite de mine. Nu e nici o carte SF, cu toate că trecerile de timp și faptul că aproape de la pagină la pagină ești în altă dimensiune temporală te-ar putea face să crezi asta. E o carte pe care o citești cu drag, de ale cărei personaje te îndrăgostești sau le judeci, pe care le creionezi o dată cu fiecare pagină citită. Nu poți ghici de la bun început ce se va întâmpla, iar pe măsură ce descoperi nici nu mai vrei să faci acest lucru, ci preferi să lași povestea să se scrie alături de tine.

Think for a minute, darling: in fairy tales it’s always the children who have the fine adventures. The mothers have to stay at home and wait for the children to fly in the window.

Cartea este și ecranizată și vă recomand călduros să vedeți și filmul (pe care îl voi revedea și eu în acestă seară 🙂 ). Ce vă pot garanta e că e unul din acele cazuri în care atât filmul, cât și cartea merită savurate pe îndelete, fiecare dintre ele concentrându-se pe un alt aspect al poveștii – filmul urmărește povestea inițială, dar se construiește în jurul acțiunii, în timp ce cartea îți oferă posibilitatea de a desena personajele clar și de a vedea lucrurile din unghiuri multiple.

Dincolo de călătorie și dragoste, e o carte despre așteptare și Jumătatea aceea care te întregește. Paragraful de mai jos e unul care îți rămâne adânc înfipt în minte ca un fel de Adevăr pur și care nu are nevoie de mai multă analiză.

Don’t you think it’s better to be extremely happy for a short while, even if you lose it, than to be just okay for your whole life?

Și nu pot abține să vă las cu trailer-ul filmului. Poate vă conving să-l vedeți. Apoi o să vă convingeți singuri să citiți cartea 🙂