A trecut o săptămână din dimineața în care mamaie m-a sunat să îmi spună că tataie a plecat de pe Pământ. Cu câteva zile înainte, mama mă sunase să se asigure că voi fi acasă zilele alea. De ziua lui, într-o luni cu mult soare cu un cer albastru fără pic de nor, i-am spus ”La revedere” pentru ultima dată.
Nu am știut, până atunci, ce înseamnă să pierzi un om drag. Încă nu știu pe deplin. Nu mai plâng și nici nu doare. Undeva, în inima mea, s-a așternut liniștea. Tataie nu a murit într-o sâmbătă dimineață, ci a murit încet, sub ochii noștri, timp de aproape un an. Și acum, că nu îl mai doare, și nu se mai chinuie, știu că și-a găsit un strop de liniște.
Dar astăzi nu vreau să scriu despre durere și lacrimi. Sunt inevitabile atunci când te întâlnești cu un sfârșit de drum. Chiar dacă el este unul firesc, după aproape 83 de ani petrecuți printre noi. Vreau să scriu despre el. Pentru că știu că timpul are rolul de a estompa amintiri. Pentru că vreau să îmi aduc aminte de ceea ce au însemnat pentru mine cei 28 de ani în care toată lumea din sat m-a asociat cu nepoata lui nea Badea, croitorul.
Tataie a fost croitor de meserie. Și nu unul de orice fel, ci unul care își iubea cu pasiune menirea de a face haine. Am crescut în atelierul lui, printre mașini de cusut și o masă uriașă, dedicată călcatului. L-am văzut făcând probe pentru costume de miri, l-am auzit comentând despre haine și despre importanța ca acestea să cadă cum trebuie pe linia corpului, am primit primele lecții despre fashion și styling cu mult înainte să am habar la ce se referă ele. Prima mea fustă de stofă, cu talie înaltă și tăiată creion el mi-a făcut-o. La fel și un costum kaki, cu două rânduri de nasturi aurii și cu o fustă cu crăpătură pe piciorul drept.
Tataie iubea eleganța. O avea în sânge, pentru că nu avusese unde să o învețe în cei câțiva ani de școală de care a beneficiat. Trăia în lumea în care haina îl face pe om , și ne-a transmis asta tuturor. Mi-l aduc aminte în zilele de sâmbătă, când mergeam la Biserica lui de suflet. În costum negru, cu cămașa perfect apretată și cu pălărie. Mereu la brațului lui mamaie, și a îmbrăcată frumos. Nu mai putea merge la Biserică de câțiva ani, dar uneori o trimitea pe mamaie. Înainte să plece din casă, o chema să o vadă cum s-a îmbrăcat. Și tot el ne-a pus să îi cumpărăm de ziua ei costume, genți sau pantofi. Pentru tataie croitoria nu era doar un mod de a câștiga bani, ci o Artă căreia i se dedica cu totul. Iar după ce a avut un AVC în urmă cu aproape 7 ani și nu a mai putut face haine, locul lui preferat rămăsese la mașina de cusut.
De la tataie am învățat să iubesc muzica. Avea zeci de discuri cu muzică clasică și recunoștea o bucată sau alta după doar câteva note. A cântat în corul Bisericii de tânăr, și chiar și atunci când nu se mai putea ridica tot în locul lui de la cor stătea. Făcea vocalize cu mine prin casă și le-am prins, atunci când eram ceva mai mică, cântând la mandolină sau la muzicuță. Învățase notele de drag de ele, și le citea curat, cu vocea lui de bas.
Tataie impunea respect. Era un om al principiilor pentru care diplomația nu a fost niciodată un mod de a exprima un adevăr. Nu se ascundea după zâmbete de complezență și nu știa să facă compromisuri. Era un om orgolios, mergând cu spatele drept, mereu bărbierit și mereu aranjat, chiar și în hainele de casă. Mergea la piață în fiecare vineri, pentru a face cumpărăturile pentru familie, își peria costumele și pălăriile până dispărea orice urmă de praf de pe ele și ne inspecta din ochi imediat ce intram pe ușa casei.
Mi-l aduc aminte înalt și puternic, cu ochii albastru deschis (ochi pe care nimeni din familia noastră nu i-a moștenit), și cu un zâmbet ironic. Pentru că el nu te certa pe față, el tranșa concluziile cu o vorbă ce părea aruncată în vânt. Evident, asta nu l-a făcut să aibă prea mulți prieteni. Pe de altă parte, asta l-a făcut să fie unul din oamenii din sat în care se putea avea cea mai mare încredere.
Ușa din față, cea care dădea spre atelier, se deschidea dimineața și se închidea seara târziu. Poarta era și ea deschisă. La tataie veneau oamenii nu doar pentru probe și ajustat haine. Veneau pentru a își spune păsul, pentru a primi un sfat sincer, pentru o rugăciune. Chiar dacă nu se abătea de la principiile și părerile lui despre Viață, Bine și Rău, tataie era un om bun. Un om care știa să ajute și o făcea cu inima deschisă, fără să aștepte nimic în schimb.
Pentru mine a avut întotdeauna un dram de afecțiune pe care și-o exprima cât putea de bine, luându-mă cu el la Obor duminica și cumpărându-mi kurtoș sau ciocolată. Sau punându-mi și mie o ceașcă cu două degete de cafea, alături ceașca lui și a lui mamaie. M-a protejat și susținut, a fost acolo când am terminat facultatea, iar în una din ultimele discuții pe care le-am purtat cu el mi-a zis că își dorește să mă știe fericită și lângă cineva care să mă protejeze. Că pe lumea astea toate trec mai ușor în doi. Din când în când îmi spunea Găbița, mai ales atunci când era cu mintea departe, iar asemănarea dintre mine și fiica pe care o pierduse la doar câțiva ani îl ducea cu gândul la ea.
Când eram mică și nu vroiam să mănânc, descoperise o modalitate să facă asta. Mă punea în fund pe mașina de cusut și dădea să mănânc acolo, în timp ce cu piciorul acționa pedala mașinii. Mi-a spus cândva că l-am salvat cu țipetele mele de copil bezmetic. Făcuse o criză de inimă și pusese capul pe mașina de cusut fără a se mișca. Eu am început să țip și să trag de el, până când a reușit să ia o pastilă care să îl facă să-și revină.
Tataie a fost un om credincios. Un om care credea în puterea rugăciunii, un om care se încredința zilnic pe mâna unui Dumnezeu în care se încredea. Atunci când a picat la pat, când totul devenise o corvoadă pentru el și când începuse să devină aproape un copil, nu s-a întrebat nicio clipă de ce i se întâmplă lui toate. S-a rugat în continuare pentru forța lui mamaie și a noastră. A plecat crezând cu tărie în cuvintele Bibliei care povestesc despre un Pământ Nou și despre Revenire. Am învățat de la el că niciodată nu ești singur și că lucrurile din viața noastră curg după un plan. Că suntem responsabili de alegerile pe care le facem, dar oricare ar fi acestea trebuie să le validăm în fața Cerului. Am învățat că actele de Credință nu trebuie să fie unele mari și nici unele care să apară doar atunci când ai impresia că Dumnezeu a devenit ultima speranță, ci în gesturi mici de zi cu zi. Tataie își găsise un zâmbet sincer în credința lui.
Tataie a fost jumătate din familia Badea, alături de mamaie. Au trăit împreună peste 60 de ani, construind casa din centrul Negoieștiului de la 0. Se certau des și toată copilăria mea s-a desfășurat la limita dintre discuțiile lor, aproape mereu în contradictoriu. Pentru că amândoi au fost încăpățânați și capricioși. Dar nu o să uit ziua când l-am internat la spital, pe jumătate paralizat. Am intrat în salon, m-a certat că am venit acolo și apoi a început să plângă: cine o să se ducă să îi cumpere pâine lui mamaie? O să îmi iau timp cândva să scriu despre toate dovezile astea mici ale lor, care au format pentru mine una dintre cele mai frumoase povești de dragoste din lume.
Tataie o să fie mereu o parte din mine. Încăpățânarea din familia lor s-a transmis, la fel și simțul dreptății, dragostea pentru lucrurile frumoase și dorința de a ajuta pe cel de lângă tine. Am învățat multe de la el în acești ani și – dincolo de golul pe care îl simt o dată cu plecare lui – pot spune că am fost fericită tocmai pentru că am avut ocazia să mă bucur de el. Că m-a crescut, că mi-a dat sfaturi, că fiecare mică victorie de-a mea era și a lui (Când mi-am luat carnetul și mașina s-a chinuit să meargă în ușă să mă vadă cum plec din fața casei. Am citit în ochii lui atunci o mândrie și o fericire de care m-am bucurat mult de tot).
O să îmi fie dor. Dar dor îmi era deja din clipa în care am intrat în casă și nu a știut cine sunt. O să doară. Dar a durut deja de multe ori, când mi-a spus să plec că nu vrea să îl văd așa. O să mai plâng. Dar în ultimele luni am plâns de frustrarea de a nu putea face nimic.
Dincolo de toate, o să îmi fie liniște. Tataie o să fie o mereu în o parte din ceea ce sunt astăzi.
Și pentru asta, dincolo de Drum bun, trebuie să îi spun Mulțumesc. Pentru că asta nu i-am spus niciodată.
SareaDinBucate - blog cu ingrediente esențiale și povești reale. Căutate și scrise de Oana Duma. 