Lecții de croitorie și viață cu Tataie Badea

A trecut o săptămână din dimineața în care mamaie m-a sunat să îmi spună că tataie a plecat de pe Pământ. Cu câteva zile înainte, mama mă sunase să se asigure că voi fi acasă zilele alea. De ziua lui, într-o luni cu mult soare cu un cer albastru fără pic de nor, i-am spus ”La revedere” pentru ultima dată.

Nu am știut, până atunci, ce înseamnă să pierzi un om drag. Încă nu știu pe deplin. Nu mai plâng și nici nu doare. Undeva, în inima mea, s-a așternut liniștea. Tataie nu a murit într-o sâmbătă dimineață, ci a murit încet, sub ochii noștri, timp de aproape un an. Și acum, că nu îl mai doare, și nu se mai chinuie, știu că și-a găsit un strop de liniște.

Dar astăzi nu vreau să scriu despre durere și lacrimi. Sunt inevitabile atunci când te întâlnești cu un sfârșit de drum. Chiar dacă el este unul firesc, după aproape 83 de ani petrecuți printre noi. Vreau să scriu despre el. Pentru că știu că timpul are rolul de a estompa amintiri. Pentru că vreau să îmi aduc aminte de ceea ce au însemnat pentru mine cei 28 de ani în care toată lumea din sat m-a asociat cu nepoata lui nea Badea, croitorul.

Tataie a fost croitor de meserie. Și nu unul de orice fel, ci unul care își iubea cu pasiune menirea de a face haine. Am crescut în atelierul lui, printre mașini de cusut și o masă uriașă, dedicată călcatului. L-am văzut făcând probe pentru costume de miri, l-am auzit comentând despre haine și despre importanța ca acestea să cadă cum trebuie pe linia corpului, am primit primele lecții despre fashion și styling cu mult înainte să am habar la ce se referă ele. Prima mea fustă de stofă, cu talie înaltă și tăiată creion el mi-a făcut-o. La fel și un costum kaki, cu două rânduri de nasturi aurii și cu o fustă cu crăpătură pe piciorul drept.

Tataie iubea eleganța. O avea în sânge, pentru că nu avusese unde să o învețe în cei câțiva ani de școală de care a beneficiat. Trăia în lumea în care haina îl face pe om , și ne-a transmis asta tuturor. Mi-l aduc aminte în zilele de sâmbătă, când mergeam la Biserica lui de suflet. În costum negru, cu cămașa perfect apretată și cu pălărie. Mereu la brațului lui mamaie, și a îmbrăcată frumos. Nu mai putea merge la Biserică de câțiva ani, dar uneori o trimitea pe mamaie. Înainte să plece din casă, o chema să o vadă cum s-a îmbrăcat. Și tot el ne-a pus să îi cumpărăm de ziua ei costume, genți sau pantofi. Pentru tataie croitoria nu era doar un mod de a câștiga bani, ci o Artă căreia i se dedica cu totul. Iar după ce a avut un AVC în urmă cu aproape 7 ani și nu a mai putut face haine, locul lui preferat rămăsese la mașina de cusut.

De la tataie am învățat să iubesc muzica. Avea zeci de discuri cu muzică clasică și recunoștea o bucată sau alta după doar câteva note. A cântat în corul Bisericii de tânăr, și chiar și atunci când nu se mai putea ridica tot în locul lui de la cor stătea. Făcea vocalize cu mine prin casă și le-am prins, atunci când eram ceva mai mică, cântând la mandolină sau la muzicuță. Învățase notele de drag de ele, și le citea curat, cu vocea lui de bas.

Tataie impunea respect. Era un om al principiilor pentru care diplomația nu a fost niciodată un mod de a exprima un adevăr. Nu se ascundea după zâmbete de complezență și nu știa să facă compromisuri. Era un om orgolios, mergând cu spatele drept, mereu bărbierit și mereu aranjat, chiar și în hainele de casă. Mergea la piață în fiecare vineri, pentru a face cumpărăturile pentru familie, își peria costumele și pălăriile până dispărea orice urmă de praf de pe ele și ne inspecta din ochi imediat ce intram pe ușa casei.

Mi-l aduc aminte înalt și puternic, cu ochii albastru deschis (ochi pe care nimeni din familia noastră nu i-a moștenit), și cu un zâmbet ironic. Pentru că el nu te certa pe față, el tranșa concluziile cu o vorbă ce părea aruncată în vânt. Evident, asta nu l-a făcut să aibă prea mulți prieteni. Pe de altă parte, asta l-a făcut să fie unul din oamenii din sat în care se putea avea cea mai mare încredere.

Ușa din față, cea care dădea spre atelier, se deschidea dimineața și se închidea seara târziu. Poarta era și ea deschisă. La tataie veneau oamenii nu doar pentru probe și ajustat haine. Veneau pentru a își spune păsul, pentru a primi un sfat sincer, pentru o rugăciune. Chiar dacă nu se abătea de la principiile și părerile lui despre Viață, Bine și Rău, tataie era un om bun. Un om care știa să ajute și o făcea cu inima deschisă, fără să aștepte nimic în schimb.

Pentru mine a avut întotdeauna un dram de afecțiune pe care și-o exprima cât putea de bine, luându-mă cu el la Obor duminica și cumpărându-mi kurtoș sau ciocolată. Sau punându-mi și mie o ceașcă cu două degete de cafea, alături ceașca lui și a lui mamaie. M-a protejat și susținut, a fost acolo când am terminat facultatea, iar în una din ultimele discuții pe care le-am purtat cu el mi-a zis că își dorește să mă știe fericită și lângă cineva care să mă protejeze. Că pe lumea astea toate trec mai ușor în doi. Din când în când îmi spunea Găbița, mai ales atunci când era cu mintea departe, iar asemănarea dintre mine și fiica pe care o pierduse la doar câțiva ani îl ducea cu gândul la ea.

Când eram mică și nu vroiam să mănânc, descoperise o modalitate să facă asta. Mă punea în fund pe mașina de cusut și dădea să mănânc acolo, în timp ce cu piciorul acționa pedala mașinii. Mi-a spus cândva că l-am salvat cu țipetele mele de copil bezmetic. Făcuse o criză de inimă și pusese capul pe mașina de cusut fără a se mișca. Eu am început să țip și să trag de el, până când a reușit să ia o pastilă care să îl facă să-și revină.

Tataie a fost un om credincios. Un om care credea în puterea rugăciunii, un om care se încredința zilnic pe mâna unui Dumnezeu în care se încredea. Atunci când a picat la pat, când totul devenise o corvoadă pentru el și când începuse să devină aproape un copil, nu s-a întrebat nicio clipă de ce i se întâmplă lui toate. S-a rugat în continuare pentru forța lui mamaie și a noastră. A plecat crezând cu tărie în cuvintele Bibliei care povestesc despre un Pământ Nou și despre Revenire. Am învățat de la el că niciodată nu ești singur și că lucrurile din viața noastră curg după un plan. Că suntem responsabili de alegerile pe care le facem, dar oricare ar fi acestea trebuie să le validăm în fața Cerului. Am învățat că actele de Credință nu trebuie să fie unele mari și nici unele care să apară doar atunci când ai impresia că Dumnezeu a devenit ultima speranță, ci în gesturi mici de zi cu zi. Tataie își găsise un zâmbet sincer în credința lui.

Tataie a fost jumătate din familia Badea, alături de mamaie. Au trăit împreună peste 60 de ani, construind casa din centrul Negoieștiului de la 0. Se certau des și toată copilăria mea s-a desfășurat la limita dintre discuțiile lor, aproape mereu în contradictoriu. Pentru că amândoi au fost încăpățânați și capricioși. Dar nu o să uit ziua când l-am internat la spital, pe jumătate paralizat. Am intrat în salon, m-a certat că am venit acolo și apoi a început să plângă: cine o să se ducă să îi cumpere pâine lui mamaie? O să îmi iau timp cândva să scriu despre toate dovezile astea mici ale lor, care au format pentru mine una dintre cele mai frumoase povești de dragoste din lume.

Tataie o să fie mereu o parte din mine. Încăpățânarea din familia lor s-a transmis, la fel și simțul dreptății, dragostea pentru lucrurile frumoase și dorința de a ajuta pe cel de lângă tine. Am învățat multe de la el în acești ani și – dincolo de golul pe care îl simt o dată cu plecare lui – pot spune că am fost fericită tocmai pentru că am avut ocazia să mă bucur de el. Că m-a crescut, că mi-a dat sfaturi, că fiecare mică victorie de-a mea era și a lui (Când mi-am luat carnetul și mașina s-a chinuit să meargă în ușă să mă vadă cum plec din fața casei. Am citit în ochii lui atunci o mândrie și o fericire de care m-am bucurat mult de tot).

O să îmi fie dor. Dar dor îmi era deja din clipa în care am intrat în casă și nu a știut cine sunt. O să doară. Dar a durut deja de multe ori, când mi-a spus să plec că nu vrea să îl văd așa. O să mai plâng. Dar în ultimele luni am plâns de frustrarea de a nu putea face nimic.

Dincolo de toate, o să îmi fie liniște. Tataie o să fie o mereu în o parte din ceea ce sunt astăzi.

Și pentru asta, dincolo de Drum bun, trebuie să îi spun Mulțumesc. Pentru că asta nu i-am spus niciodată.

Un fel de La revedere

Nu mai știu exact când a ajuns Piky în curtea noastră. Cert e că eu eram încă prin școala primară, iar el era un ghemotoc de blană pufoasă. M-am supărat pe mamaie când l-a legat în lanț, dar ea era ceva mai supărată pe el pentru că îi alerga puii de găină prin curte. Uneori, îi și omora tot jucându-se cu ei. Cotețul a fost construit strategic, lângă bucătăria din spate. Dacă intrai în curte, sigur auzeai câinele lătrând (și avea un lătrat de ciobănesc, întotdeauna am crezut că are probleme de personalitate din punctul ăsta de vedere, el fiind de fapt mic și cu ochii plini de joacă). Și dacă ajungeai pe la ai mei prin curte oricum intrai prin spate, că ușa din față era deschisă extrem de rar pe atunci. Acum nu e mai deloc. Dădeai de Piky, sărind în lanț bezmetic și cerând porția de laude și afecțiune.

Mâncare primea destulă, de la mamaie. Și de la noi, care îl hrăneam pe ascuns de fiecare dacă când se uita la noi. A fost primul câine pe care l-am văzut mâncând cu poftă vișine, căpșuni și roșii. Se pare că roadele din grădina bunică-mii erau apreciate unanim de toată familia. Seara îi dădea drumul prin curte, pentru a își face porția de alergătură. Până într-o noapte când niște oameni au adus în centrul satului o haită de maidanezi. Iar viteazul nostru s-a gândit să se lupte cu el, ajutat de celalalt animal al casei (pisica). Și cum amândoi au ieșit destul de șifonați, s-a decretat statul în curte permanent.

Mi-am petrecut verile în prejma lui și a îmbătrânit alături de bunicii mei. De frate-miu s-a atașat de la primii pași pe care acesta i-a făcut spre el. Și a suportat vreun an și mai bine de tras de urechi, labe, băgat degete în ochi de dragul copilului. Dacă cumva îl supăra îi dădea o labă. Iar singurul moment agresiv pe care îl țin minte în toți acești ani e când a vrut să-l muște pe văr-miu. Dar asta doar pentru că cel din urmă s-a hotărât să îi ia castronul de mâncare din față exact când îi pusese mamaie mâncare în el. Cu hrana unui câine de la țară (care e hrănit exact atunci când e hrănită toată familia și atât) nu te joci.

Acum câțiva ani a făcut cataractă. Și câinele meu cu ochii negri și mici a ajuns să aibă ochii mereu în ceață. Ne știa când veneam, din ce în ce mai rar, la țară. Eu plecasem de acasă, frate-miu începuse antrenamentele la înot, toți eram prinși în viețile noastre. Și cu toate acestea, era mereu acolo, în spate, graniță între vița de vie și intrarea spre bucătăria care îmi ascunde poveștile copilăriei. Și în toți acești ani și-a păstrat obiceiul de a lătra după tine până te întorceai să vorbești cu el. Să-l mângâi un pic.

A început apoi să șchioapete, și în ultimele două ierni am crezut că nu va supraviețui. Iar noi am început să-l răsfățăm, așa cum faci cu copiii și bătrânii care au nevoie de un motiv de zâmbet. Mâncare luată de la magazinul de animale, pături suprapuse în cotețul mic din spatele casei, ceva mai multă libertate. În ultimele luni mamaie nu l-a mai ținut în lanț. Nu mai avea nici el putere să alerge prin curte, nici ea să mai crească pui de găină. Devenise un fel de umbră, care totuși venea spre noi de fiecare dată când ajungeam pe acolo, pentru porția de răsfăț.

Și la final a obosit. O dată cu el, s-a rupt o parte din copilăria mea. Așa cum s-au tot rupt bucăți din ea în ultimul an. Piky s-a dus în raiul câinilor, să alerge pui fără să-l certe nimeni. O să-mi fie dor de el ca de un prieten pe care îl vezi rar, dar care se bucură sincer de fiecare revedere. Și sper că a fost fericit lângă noi.

Picture 042

Esență de Paște

La urma urmei, zilele ce au trecut nu sunt despre cozonaci, pască și drob. Nici despre mesaje care încep, repetitiv-obsesiv, cu fieca. Nici despre drumuri lungi, curățenii ce încep mereu târziu și se încheie mult prea des pe ultima sută de metri. Ci despre ideea că există o dragoste atât de mare încât se transformă în Viață. Despre lumina care apare la finalul unui drum presărat cu pietre și răni adânci. Despre speranță, în toate formele pe care o poate ea avea. Sper că nu ați uitat toate acestea și că v-ați bucurat de ele deplin. Că le-ați lăsat în voi și apoi le-ați împărțit mai departe. Și mai ales, sper să vă fie inimile pe deplin împăcate pentru a putea purta Iubirea mai departe în lume.

Esența mea de Paște a venit azi. Sub formă de zâmbete de copii. A meritat!

Această prezentare necesită JavaScript.

Pauza de luni

Orice săptămână care se respectă începe cu o pauză. Nu, nu mi-am luat concediu, deci pauza nu este totală. Dar…

– pauză muzicală. De când am primit programul de la Alba Jazz ascult tot felul de combinații care mai de care mai faine. La ceas de seară, când în cameră se face răcoare și pe stradă se liniștește zarva. Când îmi intră miros de liliac pe geam și pot visa în ritmuri amețitoare. Pentru azi, Richard Galliano, ca un fel de porție de energie pură. Despre festival vă scriu mai multe zilele acestea pe Forever Folk, despre mine și descoperirea jazzului, cândva, în viitorul apropiat pe blog.

– pauză de alergat. Și savurat o limonadă pe îndelete, la povești cu tiza. Plus cadou adus de peste mări și țări (la propriu). Ocazie cu care am descoperit un loc fain tare, unde se mănâncă bine de tot, la prețuri decente. Și am aflat că e un loc bun să merg cu Siameza pentru lasagna 🙂

– pauză de gânduri. Fie ele de visare, fie atârnate în concret, le las să se așeze. Respir momente, le trăiesc, le trimit mai departe. Fără prea multe întrebări, fără așteptări. Sunt curioasă oare cât mă va ține.

– pauză de blog și interneți. De azi până pe 9 mai. Pentru că de vreo săptămână începând mă ustură ochii aproape în permanență, am decis să le dau timp de odihnă. Cum la muncă nu pot lucra fără calculator, afectat va fi blogul. Dacă ne vedem mai rar pe aici, să știți că nu am plecat în lume, cu bucătăria în spate. Doar până la colțul străzii, să văd ce se mai întâmplă dincolo de ecran. E un timp bun de strâns povești (9 mai nu e ales întâmplător, abia atunci am găsit loc pentru programare la nenea doctorul de ochi)

Între timp, nu uitați că săptămâna aceasta strâng lucrușoare pentru copiii de la Negoiești.

E bine, atât vroiam să vă zic!

O casa pentru cinci – raspunsul lor / reactia voastra

Dragii mei, va multumesc in primul rand pentru mesajele primite. Pentru telefoanele pe care unii dintre voi le-au dat si mailurile cu informatii pe care le-am primit ulterior. Pentru fiecare share si pentru fiecare gand bun. In al doilea rand, pentru ca mi-ati demonstrat ca indiferenta nu este o boala ce a atins pe toata lumea si ca va pasa, dincolo de confortul lumii in care stam fiecare, de o mana de copii pe care nu i-ati cunoscut mai departe de acest blog.

Dupa presiuni depuse la Primarie, telefoane date atat de mine, cat si de mama, dupa plimbari de la un birou la altul (ca in orice birou de stat care se respecta), ieri am primit concluziile anchetei sociale. Copiii NU vor fi dusi intr-un centru de plasament. Printr-o brusca schimbare, bunicii din partea tatalui au hotarat sa-si asume ingrijirea lor (cu toate ca timp de trei saptamani nu s-au interesat foarte mult de viata lor). Nu stiu daca vor sta cu ei in casa (ma indoiesc, stiu ca au propria gospodarie si alti cativa nepoti pe cap) si nici ce i-a determinat sa ia aceasta decizie (as banui undeva ca e vorba de Alexandru, fratele mai mare care s-a tot zbatut sa ramana impreuna).

Secretara Primariei mi-a spus ca i-a gasit pe copii ingrijiti, aranjati si locuind intr-o casa curata. Ceea ce nu s-a gandit si nu a stiut este ca ei au stiut dinainte ca vor veni la ei si s-au pregatit special. Si ca li s-a oferit un ajutor de urgenta (de 2000 de lei), din care se vor plati restantele la apa.

Adresa oficiala a Primariei Brazi o gasiti aici: Ancheta sociala copii Soare

Daca o sa cititi cu atentie, o sa vedeti ca acolo scrie ca acesti copii au nevoie in continuare de ajutor. Material, caci de ganduri bune sunt sigura ca au parte. In principal pentru a isi continua studiile. Dat fiind ca saptamana viitoare este Pastele Ortodox si ca stiu ca si-ar dori sa se bucure de el (Alexandru, baiatul mai mare, s-a dus si i-a spus unei vecine, foarte suparat, ca  ii pare rau ca nu are si el cum sa varuiasca bucataria, ca e plina de pete dupa iarna), ma gandeam sa le duc cate ceva atunci (ca oricum voi merge la bunici).

Cate ceva inseamna hainute / rechizite / obiecte pe igiena / carti sau jucarii.

Eu voi fi toata saptamana in Bucuresti si daca imi lasati un mesaj pe pagina de FB (Oana Duma), imi dati un mail (oana.sunt.eu<at>gmail<dot>com) sau un telefon (0724512380) putem face cumva sa ne intalnim si sa mi le dati.  Sau va pot comunica o adresa unde sa le expediati.

Si va voi face cadou imediat dupa Paste, niste poze cu imagini ale unor copii care zambesc.

Copiii sunt 3 baieti (17 ani, 11 ani, 5 ani) si doua fete (10 ani si 2 ani si jumatate).

Si daca aveti nevoie si de alte informatii, nu ezitati sa ma contactati.