Lecția lui 2015

WP_20131031_001

Într-o ordine firească a lucrurilor, lecțiile despre un timp, un proiect, o alegere vin la finalul acestora. Într-o ordine emoțională, îți poți alege lecțiile din puținele date pe care le primești o dată cu un nou început și să îți conturezi viitoarele planuri în funcție de ele.

Și dacă finalul lui 2014 / începutul lui 2015 a venit cu niște nopți albe (și nu din cauza petrecerilor neîntrerupte), cu o stare de greață permanentă (și nu una metaforică) și cu senzația că datul jos din pat devine cam cea mai complicată acțiune pe care o poți întreprinde, am avut și mult timp la dispoziție. Timp de a (mă) pune în ordine, de a lua niște decizii, de a pune puncte acolo unde e cazul.

Lecția cu care am început anul e că dacă nu sunt disponibilă în timp real pentru mine și pentru nevoile mele, apoi o să fie cam greu spre imposibil să mai fiu acolo și pentru ceilalți. Că primul pas prin care pot începe să fac asta este să am grijă de sănătatea mea și de ficatul meu care a resimțit brusc pe 30 decembrie cam cât de tare l-am forjat în tot 2014 (și cum fiere nu mai dețin de niște ani…săracul a dus în cârcă toate nopțile albe, regimurile haotice și cafelele nemăsurate).

Așa că îmi cer scuze dacă o să mă simțiți egoistă uneori. Am decis că nu mă pot împărți în 1000 de direcții fără să pierd eu între ele. Am nevoie să mă recompun. Am simțit că există oameni care îmi fac rău, chiar dacă uneori îmi sunt extrem de bine, pentru un timp. De ei trebuie să mă vindec.

Oamenii care contează au înțeles deja că am nevoie de spațiul acesta al meu și pentru mine, și au fost aproape. Am râs, ne-am făcut rezoluții împreună, ne-am conversat la miez de noapte. Sunt aceeași oameni care vor înțelege că voi comada apă plată în loc de bere și că voi prefera uneori o seară de povești și ceai în loc de o noapte albă. Ba mai mult, îmi vor atrage atenția că …poate e mai bine așa 🙂 (vorba unui cânticel simpatic tare, pe care sper tare-tare mult să-l văz înregistrat pe album anul acesta).

Lecția lui 2015 e despre a te concentra pe ceea ce-ți face bine pentru a putea dărui înapoi înzecit. Pentru că anul trecut am primit extrem de multe momente speciale, de zâmbete deschise, de mâini întinse, atunci când eu eram prea ocupată să mă descompun. Și știu că le pot returna doar dacă voi construi binele din mine. Cu inima împăcată și ficatul funcțional 🙂

Să fiți frumoși și să dăruiți în fiecare zi un zâmbet. Restul, sunt detalii 🙂

Anunțuri

Lecții de cățărat (ep. 6)

În umărul meu stâng par înfipte cuțite/ în timp ce vremea de afară mă cheamă la somn/ cam puține antrenamente vara asta / și mai puțină voință / la final s-au strâns fragmente de lecție. Ca de obicei, mai multe despre mine și viață, dincolo de tehnici și mușchi care trebuie dezvoltați (despre asta voi scrie când voi putea arăta rezultatele pe propria-mi piele, iar acum ele se rezumă la genunchi vineți și palme cu semne 🙂 ) 

Cea mai recentă: dacă la un antrenament ai impresia că ai făcut totul ușor, atunci înseamnă că nu te-ai antrenat cum trebuie. Ieșitul din zona de confort e deseori dureros, la modul propriu. Când treci peste transpirație, mușchi întinși și planificat mișcări ajungi la momentul în care trebuie să nu gândești ci să acționezi. Ieri am avut o zi în care am stat mai mult spânzurată între prize decât trecând de la una la alta. Și am spus de atâtea ori că nu pot și nu-mi iese și că de ce trebuie să fac eu chestiile alea complicate că încă mă mir că Doru a avut destulă răbdare să mă încurajeze.

….

Legat de lecția de mai sus, trebuie să nu uiți că există o limită. De cele mai multe ori e cea psihică – pe care o poți întinde cam cât de mult îți dorești. Dar, uneori, limitarea e fizică – după o pauză lungă, după nopți albe, după un accident. Și chiar dacă, cu fiecare pas pe care vrei să-l faci înainte, trebuie să îți împingi condiția fizică mai departe, e neapărat necesar să știi când să spui ”Gata, azi mai bine mă opresc aici”. E diferența subtilă între a te opri doar pentru că ai impresia că nu poți (chiar dacă nu ai încercat) și a te opri atunci când încercările ți-au stricat încrederea. 

Dacă ești obosit și nervos, oprește-te. Ori pentru câteva minute, cât să numeri până la 10 și să te întorci cu mintea goală și gata să dai tot ce ai de dat. Ori de tot. Oboseala psihică duce la greșeli și la accidente. În fața peretelui (indiferent că-i cel de stâncă sau de sală) trebuie să te oprești din gândit. Singurele tale griji sunt legate de poziția piciorului și planificarea traseului. Singurul tău scop devine punctul de vârf. Dacă nu poți face asta, riști să devii haotic. Da, vorbesc iar din experiență 🙂 Aceeași în urma căreia am învățat că să faci chestii complexe în starea asta duce la urmări dureroase.

Stânca ascunde cele mai frumoase povești. Prima întâlnire cu ea are gustul pașilor mărunți, căutatului și al readaptării. Pe stâncă nu ai prize colorate, ci doar un perete mare, care ascunde prizele cele mai bune pentru tine. Stânca îți aduce aminte, cu fiecare pas înaintat de adevărul primei lecții: ai încredere în picioarele tale și calcă cât mai sus. Mâinile vor ajunge apoi unde trebuie, își vor găsi singure punctele de sprijin. Am fost o singură dată la stâncă anul acesta, sper ca la anul să am rezistența și timpul pentru a mă împrieteni cu ea.

Cățăratul creează dependență. Vara asta m-am tot lovit de diverse (ba migrene, ba lipsă de timp, ba alte priorități). Fiecare luni sau miercuri ratată de la sală îmi lasa un gust un pic amar, fiecare revenire aduce cu sine zâmbete. Cu siguranță, nu am avut creșterea frumoasă din primele 4 luni de antrenamente constante, genuflexiuni și flotări făcute acasă și grijă maximă la alimentație. Dar chiar dacă mai rar, perioada de vară este pentru mine și cățărat perioada de probă. Dacă am preferat sala ieșirii la o terasă, e semn bun 🙂 Am păstrat tot ceea ce am învățat (ceea ce e bine), chiar dacă uneori am impresia ca ne-am plafonat (ceea ce ar putea să mă motiveze pentru un schimb de program din toamnă). Cert e că de renunțat nu mi-a trecut prin cap până acum, nici măcar în zilele când îmi venea să plâng de nervi că nu îmi iese ceva.

Cel mai frumos e că nu mă simt niciodată singură. Sau nesigură. Și partea și mai frumoasă e atunci când nesiguranța începe să îmi dea ghiont, există mereu o voce simpatică care îmi spune că am făcut ceva bun. Chiar dacă actul de merge spre un vârf e unul singular, există mereu cineva, la capătul de jos, care îți dă sfoara și are grijă de tine. Măsura încrederii în el e măsura încrederii în tine. Și cu cât ea e mai mare, cu atât ai șanse mai mari să ajungi unde ți-ai propus.

cam asta a fost, nu prea mult, nu foarte nou. ca după o vara de (mai mult) pauză 🙂

(lecțiile trecute)

În spatele lui ”Nu am timp”

la multi aniÎn ultimele 6 luni am ajuns să-mi organizez timpul pe agende și pe foi, de teama de a nu pierde ancorarea printre oameni dragi și evenimente frumoase. Având cinci zile de stat în București, din care cel puțin două aveau serile prestabilite cu mersul la sala de cățărat, timpul a părut că se îngustează vizibil iar eu nu îmi mai găsesc locul printre minutele lui.

De vreo două luni am renunțat la blog și la online. Am citit, am văzut o tonă de seriale și filme, am avut zile la rând când nu am deschis rețelele de socializare iar mailul îl deschideam doar pentru a șterge spamurile din el. Nu m-am îngropat în muncă (așa cum am făcut alte dăți), nu am fugit de oamenii apropiați (așa cum am tendința să fac când mă simt nesigură pe mine), ci doar am preferat o lume a mea. Una în care să îmi fie cât mai liniște, asta echivalând cu faptul că orice experiențe cu potențial de noutate au fost puse undeva în umbră.

Am două zile pentru mine weekendul acesta. E cald și soare și vară și Bucureștiul e aproape liber. M-au sunat oameni din Vama Veche, știind că îmi propusesem să ajung la Folk You măcar o seară. Alții m-au sunat de la munte, să îmi spună vă trebuie musai să îmi regăsesc curajul de a pleca. Am stat în casă. Tot cu filme, cu vreo două noi achiziții de cărți, cu nectarine tăiate felii și un strop de înghețată pe post de răsfăț suprem.

Îmi e teamă de timpul pe care îl am acum la dispoziție. Pentru că a profita de el înseamnă să ies din zona în care mi-am creeat liniștea, zona în care nu au acces decât prea puțini oameni. Îmi e teamă pentru că a ieși din timpul meu fără scop și planuri înseamnă a pune mâna pe telefon și a lămuri niște povești mai vechi cu răni nevindecate. Înseamnă a ieși din nou din casă zâmbind și crezând că oamenii de care mă lovesc întâmplător sunt buni și poveștile lor sunt cele în care merită să fii povestitor.

M-am ascuns în ultimele luni în spatele lui ”nu am timp” pentru că nu am avut nici răbdarea, nici nervii, nici tragerea de inimă de a face lucruri noi. Sau măcar de a le încerca din nou pe cele vechi și care știu că îmi plac. Și azi mi-am adus aminte de ceea ce spunea o bună prietenă acum vreun an, legat de asta. Că nu e niciodată vorba despre a nu avea timp, ci despre cât de tare vrei să îți faci timp. La urma urmei, ziua are 24 de ore pentru fiecare.

Și îmi e dor. De agitație. De o noapte de râs copios. De momentul în care ajung acasă și simt că dacă nu scriu ceea ce am văzut sau simțit o să pierd o parte esențială din mine.

Nu sunt sigură dacă dorul o să fie mai puternic decât teama. Știu însă sigur că teama de însingurare (nu singurătate) și blazare e mai mare decât teama de a nu fi rănită. Am descoperit multe despre mine și despre Oamenii care contează în viața mea în timpul acesta plat și liniștit al lumii mele. Unele lecții au fost frumoase, altele au venit la pachet cu nervi sau cu lacrimi.

La final, știu doar că trebuie să găsesc timp să mă bucur și să reconstruiesc. Să iau decizii proaste sau bune, să mă bucur de un moment de neatenție, să las timpul să mă vindece, în timp ce au mă bucur de Viață fără a îmi mai pune sute de întrebări. Am ales cea mai ușoară variantă de a trata o situație complicată – am tăcut și m-am ascuns. Doar că acum am realizat că nu îmi place. Și că prea multă liniște naște prea mulți de ce-ar fi fost dacă?

A fost etapă. Îi mulțumesc Cerului în fiecare zi pentru oamenii minunați care m-au suportat în toată această perioadă, care m-au tras de mânecă și m-au făcut să îmi aduc aminte de toate chestiile alte mișto de care merită să râzi cu gura până la urechi. Și știu că după ce voi publica asta , atunci când mă vor mai auzi spunând că nu am timp mă vor trage de urechi și-mi vor aduce aminte că timpul ți-l faci, nu îl ai.

PS: Nu susțin că zilele când stai citind sau uitându-te la filme, cu telefonul închis sunt proaste. Ba din contră, sunt necesare din când în când tocmai pentru că îți dau posibilitatea de a îți pune mintea la loc. Ci doar că prea multă liniște din asta are la un moment dat rolul de a te însingura. Și dacă unora li se potrivește asta, eu nu sunt una din acele persoane. Mie îmi place să experimentez, că cunosc oameni, să merg la concerte, să ies din casă, să descopăr locuri și povești. Și în atâta liniște, aproape uitasem de toate acestea.

Dincolo de Gri.

IMG_0049 (2)În ultimele săptămâni am fost prinsă în gri. Griul este o stare, nu un amestec de alb ci negru ce poate pune în evidență umbrele, formele și accentele de culoare. Gri de oraș plouat prea des, gri de oameni dragi care se lovesc și care își caută culoarea, gri simplu, fără decizii, fără întrebări, fără legături. Sau fără legătură cu nimic concret, ci doar cu o masă compactă din care am ezitat să ies. Învăț în permanență de la o vreme încoace că bucăți de viață pe care nu le poți controla, că uneori cea mai bună soluție e să accepți un rău de moment și să te crezi atunci când îți spui că nimic pe lumea asta nu durează infinit. Nici lipsa de control, nici fericirea, nici durerea. A ta sau a altora.

Am uitat să caut lucrurile frumoase și mi-am dat asta seama în ultimele zile, când în loc să fiu aproape de bună prietenă care trece printr-un examen destul de greu (a trecut, de fapt, azi), am uitat data susținerii. Mi-am dat seama de asta când nu m-am mobilizat să scriu despre Swimathon Ploiești, un eveniment extrem de mișto unde a înotat și frate-miu (care între timp a terminat clasa a VIII-a și a și intrat la liceu). Și nici măcar nu mi-am luat timpul de a vă povesti cum mi-am redescoperit dragul de cățărat și lecțiile învățate acolo au rămas undeva, doar în mintea mea.

Când ești în gri e ușor să găsești scuze. Că nu ai timp, că nu ai stare, că ai nevoie de ore de somn.

Am obosit să le caut. Pentru că oricât de multe aș găsi, știu că în spatele lor ar fi o minciună. Cea a blazării și a lipsei de perspectivă.

Așa că îmi dau din nou timp de visat.

Visez o noapte albă în Vamă și răsărit cu Bolero. Visez o seară în care să îl iau de mână și să îi spun de ce fug mereu. Visez o seară cu fetele, pe o terasă verde-verde, cu vin roze rece și povești. Din alea pe care ei nu trebuie să le audă 🙂 Visez geamuri care să se deschidă spre munte, în loc de parcul pe care îl văd zilnic.

Și după ce termin de visat (mai durează vreo 5 minute – maxim – dar restul viselor sunt pentru mine, nu pentru scris 🙂 ), revin cu zâmbetul pe buze în Azi.

M-am cam plictisit de gri. Și visele pentru care nu faci nimic se transformă în frustrări.

E timpul să găsim niște culori. Primul pas e să îmi regăsesc cuvintele și să caut poveștile.

PS: Le mulțumesc celor care au mai intrat pe aici în perioada asta, așteptând să revin. Și mai ales le mulțumesc celor care au avut răbdare să îmi revin, care m-au scos din casă și m-au făcut să zâmbesc, celor care nu au pus întrebări dar au știut să îmi întindă o mână. Pentru că ei sunt oamenii care mă fac să visez și să îmi aduc aminte că există Viață dincolo de Gri.

Lecții de cățărat (ep. 5)

Asiguri deasupra ta și apoi sari. 

Asta mi-a spus, în timp ce eu îmi readuceam aminte cum stă treaba cu asiguratul și urcatul ”cap-de-coardă”. Eram cam la 8 metri înălțime. Am rămas înțepenită pe panoul cu prize colorate. Poate nu auzisem bine. A repetat. Dar nu mi-am găsit curajul de a sări decât pe jumătate. Știu sigur că asta e o lecție care trebuie repetată.

Există două feluri de încredere pe care le construiești atunci când începi sportul ăsta. Și probabil le construiești mai apoi de fiecare dată când ai de-a face cu o nouă provocare. Prima ține de încrederea în tine. Capacitatea de a trece peste faptul că ce ai de făcut e imposibil (sau cel puțin așa pare) și de a încerca, fără teamă și fără întrebări. Cele mai importante puncte ale unui traseu sunt tocmai acelea peste care ajungi să treci din instinct, mai mult decât din rațiune. Și nu doar o dată se întâmplă să ajungi în aceea priză dincolo de care ești sigur că nu poți trece mai departe.

Atunci îți rămâne încrederea și nebunia de a încerca. Uneori merge, alteori ajungi să îți julești mâna sau piciorul. După ce ai picat de 10 ori te întrebi dacă mai are rost. Și tot ce îți vine să faci e să te așezi pe o saltea și să spui eu nu pot trece mai departe, în timp ce niște copiii de maxim 12 ani trec prin niște trasee cu mult mai grele decât cel pe care l-ai început.

Încrederea ți-o construiești treptat. Cu fiecare nou traseu, cu fiecare mișcare pe care o reușești, cu fiecare minut pe care reușești să îl petreci mai mult pe panou. Ființe cerebrale ne e greu să uităm de întrebări și de bariere. Și poate unul din motivele pentru care presimt că o să iubesc sportul acesta (suntem încă în perioada de pasiuni, mai avem până formăm o relație cu adevărat închegată) este că, în fața sa, alegerile despre până unde poți merge le faci doar tu.

Să nu spui nu pot înainte de a încerca, și să pleci de jos știind că vei reuși. Dacă nu azi, atunci mâine. La urma urmei, fiecare are momentul său în care cade.

Dacă e ceva pe lumea asta care mă face să mă panichez apoi cu siguranță acel ceva e lipsa de control. A sări înseamnă pierderea contactului cu panoul, cu elementul de siguranță în cățărat. Și, dincolo de toate, înseamnă să lași toată încrederea în tine pe mâna celui care te filează de jos.

A sări conștient că trebuie să faci acest lucru e despre încrederea că ceea ce ai făcut până în acel punct e bine făcut, combinată cu încrederea în partenerul de cățărat că te va ține și că are sfoara destul de întinsă să nu ajungi până jos în cădere. Este una dintre cele mai grele lecții pe care le-am avut de luat până acum.

Lecția care te pregătește pentru momentul în care o să cazi.

Asiguri deasupra ta și apoi sari. 

Pentru ca mai apoi să poți face acest lucru în siguranță și fără a te răni.

Componenta rațională e cea care te ajută să decizi pașii unui traseu, să găsești punctele de odihnă, să dozezi eforul. Componenta psihologică e cea în care îți depășești limitările (evident, și ele auto-impuse de cele mai multe ori). Componenta emoțională e cea care te învață să ai încredere. Și să cazi frumos, atunci când o să fie momentul.

(lecțiile trecute)

(sursă foto)