Detalii. Și un pic de joacă de imagini.

Toamna asta trebuie să îmi caut resursele de energie. După o vară care mi-a trecut pe nesimțite printre degete, după o pierdere pe care încă o simt uneori acut în piept, după zile în șir în care mi-am aranjat viața doar pentru a îmi da seama că e și mai haotică decât înainte, faptul că se întunecă la ora 7 are așa, un dar aparte, de a îmi sustrage și ultimele resurse de zen, drag de scris și chef de povestit.

Îmi e dor teribil de scris aici. Pe de altă parte, simt cum îmi fug cuvintele de sub taste, de parcă toate gândurile zănatice trebuie să rămână închise. Se întâmplă lucruri frumoase în jurul meu, oameni dragi fac proiecte mișto, am terminat de citit niște povești simpatice. Încă nu mă duc din nou la cățărat, dar am un plan strategic pentru următoarele 6 luni, începând cu 01 noiembrie.

Până când revine inspirația, vă las cadou primele imagini în joacă surprinse cu noul meu aparat foto. Așa, din joacă, mai mult pe modul automat sau încercând să îmi aduc aminte ce am învățat acum (prea) mult timp într-o tabără din Apuseni. Aparat care a venit datorita unui articol de pe blog, culmea 🙂 și pentru care trebuie să le mulțumesc simpaticilor de la Blogal Initiative.

În rest, vă salut și vă doresc toamnă în culori, nu în gri 🙂

Anunțuri

Vara fără Vamă

Și fără niciun fel de păreri de rău pentru că nu. Nu am mai avut răbdare să caut un loc să mă strecor printre șezlonguri (am aflat, de la alții, că oricum plaja s-a umplut de ele), să caut un loc unde să mănânc decent fără a îmi lăsa juma de salariu, să mă lovesc de câte o domnișoară cocoțată pe tocuri și care mă privește cu sictir de parcă nu am ce căuta cu un cort agățat de braț, sau să dau nas în nas cu o limuzină la ceas de seară. Pentru că, nu-i așa, e trendy-flendy să te plimbi cu limuzina și să bei șampanie Cristal pe străduța paralelă cu marea, nu?

Îmi e dor, oarecum vag și nedefinit, doar de o noapte albă cu oameni frumoși, cu tras de ochi de pe la patru dimineața (hai să stăm până la răsărit…dar du-te tu și ia o cafea de la Ovidiu … nu că mi-e lene…uite a răsărit soarele…hai la cafea), cu senzația aceea că ți-ai dori să închizi timpul într-un glob mic, cu unduiri de valuri și străluciri de gânduri bune. Momentele acelea când se țes cele mai aprige povești. N-a fost timpul, nici coordonarea prea bună pentru a le aduce în preajmă. Și oricum, stările de mai sus nu au legătură directă cu Vama, ci doar cu oferirea unui context propice. Le mulțumesc totuși celor care au salutat asemenea clipe și mi le-au transmis, atunci când plângeam după mare și nisip (într-o ordine total aleatorie – Plush, Cristina, Alina, Tudor, Andru).

Nu spun că în Vamă e (mai) bine sau (mai) rău decât în alte locuri. Ci doar că – spre deosebire de alți ani – nu am avut niciun fel de tragere de inimă să merg până acolo. Ceea ce se poate schimba sau nu. Uneori, a lega un loc de o poveste poate avea și efecte adverse.

Vă las marea mea. De la Năvodari. Unde încă ai loc să-ți pui un prosop. Unde plaja e lată și panta spre apă e lină. Unde muzica e destul de încet să auzi valurile. Iar seara îți poți încă auzi gândurile, pentru că nu e atât de aglomerat să simți să îți sunt călcate în picioare.

A fost bine.

O imagine cât o mie de motive

Rare sunt imaginile care atât de dragi că-mi vine să le mi le printez pe suflet, mai degrabă decât pe hârtie colorată. E singura imagine pe care o am cu tataie. Mai sunt câteva cu mamaie. O fotografie veche-veche cu frate-miu lângă mine, și eu cu tichie de absolvent de facultate. Pe vreme aia (încă) mai era mai puțin înalt decât mine. O imagine cu Raluca de la Cetatea Cisnădioara, în weekend-ul când prietenia dintre noi începea să se contureze. Încă una cu toată echipa ForeverFolk, pentru că suntem noi. Cam pe aici se termina lista până mai acum două zile, când a luat nașterea imaginea de mai jos.

Mi-e dragă acestă fotografie dintre vreo câteva motive bune. Unul ar fi că e prima noastră imagine împreună, exceptând o fotografie mișcată de când am absolvit facultatea. Celălalt ar fi că e făcută atunci când trebuie. Când nu mă mai cert cu mama că vreau să plec pe știu eu unde în loc să fac teme și când stăm la povești la miez de noapte despre trecut și prezent cu o sinceritate uneori dezarmantă. Cândva, voi scrie poveștile noastre, așa cum le-am văzut prin ochii ei. Cei din care au curs mai multe lacrimi decât aș fi crezut, căci avem tendința să credem uneori că oamenii puternici de lângă noi nu cad nici măcar o secundă. Cert e că acum îmi e de ajuns că am înțeles unele decizii, unele momente, unele afirmații ce stăteau uneori suspendate între noi ca un fir de tensiune ce abia aștepta să scoată scântei.

Nu, nu am o relație perfectă cu mama, pentru că încă nu s-a inventat relația perfectă între un copil și cea care i-a dat născare. Dar la mama acasă mă simt în continuare cea mai răsfățată și protejată de nebuniile unei lumi de ai cărei pereți mă lovesc cu o frenezie tipică pentru un berbec. Și îmi regăsesc în mine atâtea lecții pe care mi le-a dat că azi nu mai evit să spun că semăn cu ea. Îmi trag zâmbetul și lacrimile dintr-un neam de femei puternice, care au căutat mereu o cale spre mai bine. Femei care iubesc frumosul și culoarea (v-am spus vreodată că mamaie refuză cu îndârjire să poarte negru/maro închis/gri, pentru că nu-i plac?) și care cred în Iubire și în Aproapele de lângă tine.

Abia aștept să ajung să-mi iau printul și să-l înrămez. Un altul va merge la bunicii mei, să se bucure de fetele lor. Așa, senine și aproape cum îmi doresc să ne găsim în fiecare zi.

oana duma2

Imaginea e surprinsă  de Foto Union în cadrul campaniei Portret de Familie, care se mai desfășoară până pe 12 decembrie la Cafeneaua Tete-a-tete din Herăstrău, între orele 18-22.

1 decembrie. etajul 4.

viața la etajul 4 e mereu la cote maxime. chiar și atunci când oamenii se ceartă cu pasiune. e locul de conflict între partea din mine ce se vrea mereu copil și cea care dorește a se dovedi om mare. dar atunci când gustul fericirii are miros de negresă și gutui coapte, când culorile se scurg blând la capăt de oraș, și dimineața cafeaua e mereu caldă și în ibric, ideea de acasă capătă un sens real. nu, nu cred că mi-ar fi acasă oriunde aș fi în lume, chiar dacă toate negresele miros la fel când sunt scoase din cuptor, și toate cafelele făcute la ibric își strecoară coada pe sub uși și te ridică somnoros-răsfățat din pat. numai de la etajul 4 blocul de peste piață îți aduce aminte că azi e 1 decembrie și chiar îți vine să te bucuri că-i așa. și porumbeii se cuibăresc prietenos sub pervazul bucătăriei. și până și pisica pare draguță, chiar dacă părul ei îți provoacă coșmaruri. la etajul 4 al vieții mele e rost de evadare colorată. la fel ca avioanele care dădeau târcoale blocului azi dimineață.

DSC09291

DSC09299DSC09302DSC09307DSC09311

Alba Iulia (3 fraze. 10 imagini)

Nu știu ce aș putea să vă spun să vă conving să mergeți să vizitați cetatea din Alba, în afara faptului că e un exemplu despre că se poate și altfel decât un etern șantier în care pietrele noi sunt mereu prea mici pentru golurile noi. Mi-a plăcut că era liniște și mult de mers (liniștea o pun și pe seama faptului că era destul de frig încât numai supărarea că ar fi fost al doilea an la rând când ratai plimbarea prin cetate te-ar fi motivat destul). Mergeți fără ghid – luați-vă timp să vă plimbați încet, să citiți ceea ce scrie pe panourile indicatoare, să vă rătăciți pe trepte, să vă visați, măcar pentru două ore, prinți și prințese.

(imaginile sunt neprelucrate, selectate mai mult după sentiment decât după principii și sunt așa…mai mult de starea mea și de dorința de a le avea și aici).

Vă doresc un weekend minunat 🙂