Scurt moment ”În parc”

Există o parte din finalul piesei lui Radu Iacoban (el a scris-o, el a regizat-o) în care cele cincizeci de minute de râsete și exacerbări comportamentale ce dau uneori în grotesc lasă loc pentru un moment de sinceritate absolută.

Nu a regizorului, nu a actorilor de pe scenă. Spectatorul se întâlnește cu el. Cu toate relațiile disfuncționale, viața trăită din ecranul telefonului și din râsete (pre)fabricate de statusuri de Facebook.

Mi se pare o găselniță deșteaptă și bine aruncată, într-un spectacol care – altfel – e despre cupluri de atunci și de acum, povești în care atenția la detaliu mi se pare cea mai importantă componentă. Mai ales că vorbim de o piesă cu doi actori și al cărei singur obiect de decor este o bancă pe o scenă.

Momentul de care vorbesc lasă personajele mimând dialogul, hainele își pierd din strălucirea de la prima scenă și ar putea (de)personaliza orice individ din sală, iar tavanul de la Godot este acoperit de sunetele insistente a zeci de telefoane.

E una din cele mai puternice reprezentări ale alienării care ne paște cu fiecare telefon pe care îl dăm, în detrimentul unei cafele și a unei povești față în față. Și durează 30 de secunde. Fără a fi agresivă, fără a te trage de mânecă, perfect logică în comedia la care asiști.

(pe lung vă scriu despre ce e piesa și cum am receptat-o, zilele următoare, în secțiunea de Nu e folk, dar ne place de pe ForeverFolk).

Voi 5

Dragă Lia Bugnar, mare dreptate aveai când afirmai cele de mai jos:

Cred că oamenii nu mai au pregătirea să vadă un spectacol de Cehov, să zicem. Astfel de dramaturgi sunt mult prea tari pentru cât de mult ni s-a diluat nouă sângele…Şi atunci, vine Lia Bugnar cu povestioare după chipul şi asemănarea lor…Eu scriu teatru pentru că vreau să am împreună cu oamenii mei întâmplări din care să trăim… şi care ne fac şi mare plăcere şi, pe cât se poate, sunt şi iubite de public (sursa)

Vezi tu, când am ajuns la piesa Noi 4 eram așa, într-o stare anume. Adică mă bucuram de invitația la teatru, fără doar și poate, dar nici răbdare să citesc printre rânduri și gânduri de regizor nu prea aveam. Simțeam nevoia unei evadări imediate, una pe care teatrul mi-a oferit-o de atâtea ori. Și cam tot de atâtea ori mi-a refuzat-o, dar aici deja e o altă poveste. Atât eram de amețită încât, cu puțin timp înainte de începerea spectacolului, am ieșit până afară. La intrare, o tânără cu un top de dantelă neagră și o fustă sclipicioasă. M-am uitat la ea în fugă și m-am gândit…Doamne, cum de-o fi venit așa îmbrăcată. Mai apoi am realizat că era Ilinca Manolache. Semn clar că uneori e bine să te uiți de două ori la omul de lângă tine.

Noi 4Noi 4 e o poveste despre voi 5 (patru pe scenă – Maria Obretin, Ilinca Manolache, Lia Bugnar,Marius Manole, Dorina Chiriac în rol de regizor). Într-un punct oare care al poveștii – fie cea pe care actorii o interpretează, fie al repetiției în care ești un fel de martor-cheie, povestea devine a oricăruia. Cred că cel puțin o femeie (dacă nu toate) au fost în postura femeii senzuale și misterioase, care iubește un porc care o înșeală. Chiar dacă porcul e mic de statură, cu un început de chelie și un pic de burtică. Și probabil toți am avut momente în care am afirmat ceva cu zâmbetul pe buze, pentru ca – în realiate – să ne gândim la exact opusul frazei. Faptul că Maria și Ilinca le pun pe scenă în fața noastră e doar un plus de realitate. Spusă cu zâmbetul pe buze.

Noi 4 e un pretext de spectacol în spectacol. O poveste cu iz de telenovelă, spusă în cadrul unei repetiții. Actorii sunt personajele piesei sau sunt doar actorii. Uneori, e greu să mai faci diferența dacă cel care face o criză de nervi e personajul sau actorul. Ceea ce te duce cu gândul – imediat – la câte fețe poți juca în decurs de 10 minute. Dacă faci parte din Noi 4, vei vedea că multe. Momentul crizei de nervi și exploziei de personalitate a Mariei, urmată de plecarea lui Manole de pe scenă și de altă criză (cea a ratării unui spectacol și a momentului-cheie) venită din partea Ilincăi e de un haos absolut. Aproape că te întrebi dacă așa e spectacolul sau chiar se destramă piesa sub ochii tăi. Revenirea lui Manole te întoarce în piesa-telenovelă. Printre râsete și evadări, își face loc monologul unei copilării singuratice. Știi că e o scenă dintr-o piesă (aceea piesă cu buget redus la a cărei punere în scenă asiști) și, chiar și așa, taci. Înainte să ai lacrimile în colțul ochiului, realitatea revine.

Pe scurt avem așa: femeia căsătorită de mulți ani cu El (Victor – Manole). Cel mai minunat bărbat pentru Ea (Maria). El o înșeală pe Ea cu prietena cea mai bună (Ilinca). Aparent, există și o a treia Ea (Lia – Otilia). Cea de-a treia ea este, din punctul meu de vedere, elementul care face diferența între o telenovelă oarecare și o piesă pe care o îndrăgești. Personajul scos din canalele Bucureștiului (arată ca ele, vorbește ca ele) este mama pierdută. În piesa pe care o repetă actorii. Altfel, e doar personajul colorat care vede lucrurile în alb-negru și le prezintă ca atare. Acel personaj căruia îi ducem lipsa toți din când în când la nivel personal. Și care te face să râzi.

De ce e atât de important să râzi? Vezi tu, când Lia spune ceea ce am citat mai sus, avea dreptate. Ceea ce nu spune, dar o recunosc eu – ca spectator ne-avizat, dar iubitor de teatru – e că esența unei piese e să te facă să simți. Și că e mult mai ușor ca o piesă să te enerveze, să te facă să plângi sau să te arunce în tot felul de găuri negre, decât să te facă să râzi. Pentru a râde trebuie să ai curajul să te deschizi, să lași povestea să devină a ta. În Noi 4, la fel ca și în Șapte dintr-o lovitură (piesă văzută tot la Godot, la o zi distanță) râzi. Că râzi de situație, de realitate, ironic sau cu o lacrimă în colțul ochiului, e deja un detaliu nesemnificativ. Și apoi, când seara se încheie, pleci acasă.  Îți spui doar că oamenii din fața ta sunt un pic nebuni. Și îți dai seama, la colțul străzii, că poate nebunia lor e doar un joc firesc despre viața ta. Și râzi în continuare, firesc, fericit că ți-ai luat porția de evadare prin teatru.

Deseori neobservat – o stare de bine, o piesă de teatru și o invitație

Poster_Print_faraData(acesta este cel mai lung articol publicat aici. nu pentru că are multe cuvinte, ci pentru că îl scriu și rescriu de vreo trei zile. ocazie cu care am aflat că e extrem de complicat să descriu oameni dragi, vise frumoase și proiecte îndrăznețe).

Pe Amalia o știu, mai mult sau mai puțin, de o viață. Sau cel puțin din aceea parte de viață în care începi să te formezi uman, conștient, să îți asumi decizii, să urmărești vise. Prietenia dintre noi a pornit firesc, în liceu, și a continuat la fel de firesc în anii ce au urmat. Chiar dacă am avut perioade când ne vedeam de două ori pe an (din motive de distanțe), chiar dacă ne-am schimbat fiecare în fel și chip. Ne-am urmărit viețile una alteia cu interes și ne-am oferit mâini de ajutor și palme de suport atunci când a fost cazul.

Amalia a terminat Facultatea de Filosofie, la un an distanță de mine. Dar nu uitase niciun moment dragostea ei pentru teatru și visul de a studia la o facultate de profil. Așa că și-a făcut bagajele și a plecat la Iași. I-a fost ușor? Niciun moment. Poate unul din motivele pentru care prietenia noastră a supraviețuit anilor este respectul pe care ni-l purtăm reciproc. Amalia este un om care luptă pentru visele lui. Care nu s-a blocat niciodată în faptul că nu avea suport material, și este în permanență împinsă de la spate de o forță pe care numai oamenii cu un dram de naivitate și încă câteva de nebunie o au: aceea de a crede în drumul lor.

I-au trebuit încă trei ani și o lucrare de licență pentru a își da seama că iubește scena în alt mod decât al omului din prim-plan, ci al celui care face lucrurile să se întâmple așa cum le vezi, ca spectator. Amalia s-a întors în București acum aproape un an și de atunci visează să facă regie. Și cum orice drum lung începe cu un prim pas, și prima ei piesă a ajuns la acel punct unde trebuie validată. Nu de actori, nu de prieteni, ci de public.

Dragii mei, cu cea mai mare plăcere vă invit luni, 3 iunie, să vedeți Deseori neobservat. Și pentru că îmi place să împart visele, unul dintre cititorii mei va veni cu mine la teatru. Eu ofer biletul, el se bucură de spectacol 🙂 Așa că vă rog să îmi scrieți în comentariu un mesaj simpatic pentru Amalia sau un motiv pentru care vreți să vă iau cu mine, luni seară. Concursul e deschis până duminică, la ceas de seară. Atunci voi alege dintr-o pălăria magică câștigătorul. Am marea rugăminte să lăsați în comentarii adrese de mail valide, pentru a vă putea contacta, să vedem unde ne vedem, etc 🙂

De ce să mergeți? Pentru că vă spun eu 🙂 Serios acum, pentru că sunt sigură că piesa poartă amprenta oamenilor din ea. Pentru că s-a muncit la ea pe brânci. Pentru că se râde și se plânge. Pentru că e un mesaj personal și o poveste pe care puteți să o croiți după chipul și  sufletul vostru. O știu pe Amalia de atâta timp, încât știu că cine o cunoaște o poate ori îndrăgi definitiv, ori deloc. Dar nu e un om comod și unul pe care să-l uiți ușor. Și cred sincer că prima ei piesă, ca regizor, va păstra amprenta asta. Și îmi doresc la fel de sincer să fie așa.

Și acum, prezentarea piesei. Din comunicat.

DESEORI NEOBSERVAT” este un spectacol autonom, cu reguli textuale proprii. Este vorba despre o „neîntâlnire” accidentală, un dialog între imaginar şi real, un joc despre limita dintre existenţă şi non-existenţă şi, desigur, despre iubire.

„LEO – Dar poate că o să te întâlnesc odată într-un alt loc. De pildă într-o gară. Să zicem că mă urc în tren şi tu te afli deja în acelaşi compartiment. Mă așez vizavi de tine ca şi cum asta ar fi tot. Şi atunci voi începe să râd. Sau poate că nu voi râde. Deloc.
EL – Odată mă voi uita în stradă de la fereastră şi’n ziua aia va ploua, iar jos un bărbat nu va reuși să-și deschidă umbrela. Eu voi vedea că mâinile lui sunt mâinile tale. Şi-atunci o să-i strig de la fereastră: De ce nu traversezi strada? Acolo pe partea cealaltă nu te vei uda. Iar el va spune : „Cum de mă tutuiți?”Nu vă cunosc , domnule, vă tutuiesc doar mâinile!”

Acesta este un trailer. De spectacol de teatru. Poate vă convinge vizualul, mai mult decât textul.

Spectacolul va avea loc la sediul Teatrului TABU, în Piața Rosetti nr.5 (subsolul Hotelului Banat), de la ora 20:00 .  Detalii despre preț, bilete, rezervări, găsiți aici

Spectacolul se joacă pe 3 și 6 iunie. Haideți să-i facem o surpriză frumoasă Amaliei și să îi arătăm că visele nu sunt pe degeaba.

PS: articolul rămâne pe prima pagină până duminică, să nu uitați de concurs.

 LE: cu mine vine maine la teatru Oana, pentru ca asa a decis Random.Org. Va povestesc dupa cum a fost 🙂

castigator teatru

De mers la…(recomandări de final de săptămână)

 Așa cum declaram acum vreo două zile, se întâmplă lucruri și asta nu e rău de loc, dacă luăm în calcul că viața socială activă atenuează simptomele de astenie aferente toamnei (acesta nu e rezultatul unui studiu efectuat de cercetători englezi, ci doar concluzie trasă prin propria experiență). Mulțumesc pe această cale oamenilor care mi-au transmis fel de fel de invitații pentru un weekend relaxant (nu, nu erau indecente, mama, dacă la asta te gândeai) – doar că voi fi puțin plecată în team-building pe la vecinii bulgari. Aștept cu interes de pe acum invitațiile pentru weekend-ul viitor 🙂

Mâine mi-am anunțat deja prezența la concertul lui Make. Din câte țin eu minte, Coyote e încăpător, și concertul de anunță fain, așa că…poate ne vedem pe acolo. Și dacă suntem la capitolul muzicale și din zona folk, seria deschisă anul trecut a Galelor Folk You de toamnă, în Centrul Vechi, continuă în acest an pe 14-15 septembrie. Adică vineri și sâmbătă. Mi-aș fi dorit tare să o aud pe Alina cu piticul ei cu tot (cel care îmi sună mie la fiecare mesaj primit), pe domnul Alifantis cu Zan cu tot (pentru că i-am ascultat doar o dată în varianta aceasta, și asta era demult, tare de mult – vorba câtecului), Emeric și Setul (tot din motive de nevăzut live de mult), pe Zoia și Vița de Vie. Bine, nu că celelalte nume de pe afiș nu-mi fac cu ochiul, dar oamenii suntem și avem preferințe 🙂

Dacă nu ați ajuns la Undercloud, între 10 și 16 se desfășoară Maratonul Teatrului Independent, aflat la cea de-a doua ediție. Multe piese de văzut, o parte dintre ele în premieră, o serie de teatre independente care pun în joc spațiile lor, actorii și munca. Trăgând cu ochiul pe program, sunt cam 6 piese pe seară, deci loc de unde alege aveți destul. Evenimentul este organizat de Asociația Teatrul.ro și puteți consulta programul și toate detaliile aferente pe pagina de Facebook dedicată evenimentului.

Și ca să fie programul complet, ce-i mai frumos decât să îți alegi un obiect lucrat manual și să ai posibilitatea de a asculta poveștile meșterilor ce l-au creat. Sau poate să-l faci cadou. La Copac vă invită vineri, sâmbătă și duminică, după ora 14, la Târg de Artă și Simboluri Meșteșugite. Și pentru că prezentarea lor m-a convins că eu eveniment la care aș merge cu drag, dacă mi-ar fi posibil să mă aflu în două zone geografice diferite în același timp, îmi permit să o dau mai departe:

E ceea ce unii ar numi târg de hand-made. Dar nouă ne plac înțelesurile neaoșe. Și dorim să întoarcem dibăcia meșterilor în lumea artelor, acolo unde îi este locul. Vom călători printre vase de ceramică pictate. Vom accesa frumuseţea lemnului transformat în cutii. Ne vom împodobi trupurile cu bijuterii din răşini şi sticlă, cu accesorii din piele şi argint. Ne vom înveşmanta în haine şifonate manual. Ne vom petrece La Copac cu poveştile meşterilor-artişti pe tărâmul Ţării din Inima noastră. 

Eu nu ajung, în mod evident, la niciunul din aceste evenimente. Dacă ajungeți voi, vă aștept cu povești 🙂 Așa, că la început de toamnă tot e vremea de conserve, zic să umplem bucătăria mea virtuală cu amintiri frumoase.

Cam asta a fost pentru azi. Să fiți iubiți!