Spațiul ca amintire din copilărie

Îl cheamă Robert. Asta e tot ce îmi aduc aminte despre el. L-am întâlnit acum câțiva ani buni, într-un proiect de iarnă, când mersesem la un centrul de plasament din Ploiești să ducem alimente. Este de aceeași vârstă cu fratele meu mai mic, și atunci nu îmi trecea de genunchi. Era îmbrăcat într-o bluză cu dungi și multe pete, avea pantalonii un pic cam mari și cei mai verzi ochi pe care i-am văzut la un copil. Dar imaginea lui nu mi-a rămas în minte pentru asta, ci pentru că ochii lui nu spuneau nimic.

Părea incapabil să se bucure, și alături ce cei alți câțiva zeci de copii purta în colțurile gurii însemnele abandonului. Îl țin minte acum pentru că atunci am plecat tremurând de nervi de acolo. Avea doi ani, și era cel mai mic într-o masă de copii care se zbăteau pentru atenție, se îmbrânceau și cu toate astea păreau gata să se ascundă într-un colț de lume. Doar că nu aveau unde.

Atunci am știut. Copilăria mea a fost fericită nu pentru că aveam bunici care să răsfețe. Nici pentru că ai mei mă trimiteau în tabere. Nici măcar pentru că nu aveam când să mă plictisesc, stând când la țară (cu prietenii cu alături de care mă suiam prin copaci), când în oraș (cu cei cu care număram vagoane de tren). Ci pentru că am avut spațiul meu în care să cresc.

Dacă vroiam liniște puteam merge în ”camera de oaspeți” de la mamaie. Dacă nu aveam cu cine să mă joc sau pur și simplu simțeam nevoia să stau degeaba, aveam un spațiu fizic în care să pot face asta. Chiar dacă acesta însemna uneori un colț dintr-o cameră mai mare.

Ei nu au asta. Au camere cu multe paturi și deseori prea puțini asistenți sociali care să aibă grijă de ei. Singurul lor model rămân copiii mai mari, cei uneori atât de revoltați (fie pe familiile care i-au părăsit, fie pe sistemul care îi închide) încât devin agresivi cu cei mai mici. Nu e răutate sau mai știu eu ce boală a psihicului unui copil orfan, ci pur și simplu refulare. Fiecare nou copil într-un centrul de plasament mamut înseamnă mai puțin spațiu pentru ceilalți.

Tratați la grămadă, fără a se face diferențieri de vârste prea mari, copiii cei mai mici ajung să aibă privirea unui om bătrân. Uneori, ea se transformă în agresivitate. Alteori, în resemnare și închidere. De prea puține ori copilul respectiv devine o individualitate, pentru că nu are nici măcar noțiunea unui spațiu personal.

HHC (Hope and Hopes for Children) România luptă tocmai cu asta. Și-au propus ca până în 2020 să elimine centrele mamut de pe teritoriul țării. Nu pot face ca orfanii să nu mai existe (nu în condițiile în care din 6 în 6 ore un bebeluș este abandonat în maternitate), dar vor să îi ajute să se bucure de copilărie. Așa încât, atunci când vor crește, să își poate aminti copilăria cu drag. Așa cum fac eu, sau tu.

O fac prin programe de reintegrare a copiilor în familiile lor (97% dintre copiii din orfelinate nu sunt, de fapt, orfani, ci provin din familii care nu și-au mai permis să aibă grijaă de ei), prin consiliere, prin construcția de case de tip familial, prin urmărirea tinerilor veniți din acest mediu și ajutarea lor de a se integra în piața muncii.

Sunt multe cifre care să arate câți copiii au ajutat, câte case au construit, câți zeci de oameni s-au implicat în proiectele lor. Ceea ce nu se vede e lupta continuă pe care o duc. Nu numai pentru a ajuta ci pentru a schimba mentalități. Pentru a preveni, nu numai pentru a combate.

Sub deviza ”Music for Hope”, pe 26 martie HCC se prezintă public, în cadrul celei de-a doua ediții TwinArt. Un eveniment ce aduce pe scenă un violonist minunat, oamenii de media și din mediul business, jurnaliști și persoane publice, cu un singur scop: acela de a transmite mesajul HHC mai departe.

Alexandru Tomescu în cel mai frumos concert al lunii martie în Bucureşti! Organizat de „Hope and Homes for Children România” în beneficiul proiectelor pentru copiii vulnerabili asistaţi de fundaţie, concertul şi gala Twin Art propune îmbinarea artelor într-un spectacol unitar, cu un mesaj special: Arta, în toate formele ei, vine în sprijinul copiilor dezavantajaţi. Cu alte cuvinte: Artă pentru speranţă şi o casă şi o familie pentru fiecare copil. Twin Art înseamnă îngemănarea tuturor gândurilor frumoase, pe care suflete pe măsură le clădesc.  

Pe site-ul evenimentului găsiți modalitatea prin care puteți achiziționa biletele sau (dacă aveți deja o invitație) prin care puteți dona. Banii vor merge către două proiecte ale HCC (construcția a doua case de tip familial și un proiect de integrare).

Îmi doresc să nu mai văd niciodată ochi ca ai lui Robert. Ci doar copiii care să nu își piardă capacitatea de a se bucura. Și de-asta îi respect pe cei de la HHC. Pentru că merg înainte în a schimba ceva. Pas cu pas, pentru a face visele copiiilor să se nască. Cred că e cel mai frumos cadou pe care îl pot face și cea mai prețioasă amintire, mai târziu.  Asta, alături de spațiul unde să le crească și să le dezvolte. Respect, oameni buni!

Această postare face parte din campania Bloggeri pentru copiii fără copilărie, organizată de Blogal Initiative, alături de HHC România. Campanie pe care o susțin cu tot dragul, pentru că atunci când e vorba de zâmbetul unui copil fiecare demers contează. 

Anunțuri

5

Cifra 5 nu e magică. Nu are puterea din basme a cifrei 3 și nici perfecțiunea absolută asociată, în unele legende, cu cifra 7. Când spun 5 mă gândesc, inevitabil, la degetele de la mână. La anii petrecuți în Facultatea de Filosofie. La o relație eșuată de prietenie care a durat fix atâția ani. La numărul de săptămâni pe care le-am avut concediu medical la un moment dat.

5 ani nu sunt nici mulți, nici puțini. Dar este timp destul pentru a crește în ei. În cinci ani descoperi multe despre tine și multe despre cei din jur. Dacă te implici într-un proiect timp de atâta vreme, ai timpul necesar pentru dezamăgiri, surprize frumoase și întâlniri aparte. Îți schimbi perspectivele, termini o liceul, o facultate, un doctorat. Unii se cunosc, se căsătoresc și fac și un copil în timpul acesta.

Mâine, ForeverFolk împlinește 5 ani. Când s-a lansat site-ul eram printre spectatori. La vreo săptămână distanță lansam și eu căutarea de povești ce se vrea a fi acest blog. La încă vreo lună intram în echipă. Și nu am mai plecat 🙂 S-au întâmplat o sumedenie de lucruri frumoase în răstimpul acesta. Am lucrat împreună și am devenit prieteni. Ne-am plimbat prin țară la festivaluri. Am stat ore în șir la povești. Ne-am supărat, nu o dată, pe mici aberații de care ne loveam în încercarea de a comunica cu oamenii de folk. Uneori, ne-am supărat noi pe noi. Am mers înainte. Și am învățat, am crescut, am construit.

Mâine sărbătorim. Cu un proiect care ne e drag – Acoustic Bloggers (ajuns la cifra magică  7). Pentru Vlăduț.

Vladut abia a implinit 6 luni pe 1 iunie, dar inca de la nastere a suferit de o afectiune foarte neobisnuita. Ficatul lui refuza sa functioneze, avand nevoie de un transplant. Vestea buna e ca exista donatorul compatibil, care e mama lui. Vestea proasta e ca operatia nu se poate face in Romania. Vestea buna e ca dosarul de transplant in Belgia a fost aprobat. Vestea proasta e ca Romania e plina de surprize, iar statul nu asigura cheltuielile de spitalizare ale donatorului. Si ar mai fi multe aspecte care ingreuneaza tot procesul (parintii sunt bugetari, nu isi pot permite asemenea sume), Vladut poate manca doar un anumit tip de lapte care lunar costa o mica avere etc.). De fapt, Romania e o leapsa de lucruri bune si lucruri rele, de autoritati care functioneaza dupa ureche si oameni care incearca sa compenseze erorile lor (sursa)

Ne vedem acolo. Cine știe, poate de mâine cifra 5 va căpăta o nouă semnificație 🙂

O casa pentru cinci – raspunsul lor / reactia voastra

Dragii mei, va multumesc in primul rand pentru mesajele primite. Pentru telefoanele pe care unii dintre voi le-au dat si mailurile cu informatii pe care le-am primit ulterior. Pentru fiecare share si pentru fiecare gand bun. In al doilea rand, pentru ca mi-ati demonstrat ca indiferenta nu este o boala ce a atins pe toata lumea si ca va pasa, dincolo de confortul lumii in care stam fiecare, de o mana de copii pe care nu i-ati cunoscut mai departe de acest blog.

Dupa presiuni depuse la Primarie, telefoane date atat de mine, cat si de mama, dupa plimbari de la un birou la altul (ca in orice birou de stat care se respecta), ieri am primit concluziile anchetei sociale. Copiii NU vor fi dusi intr-un centru de plasament. Printr-o brusca schimbare, bunicii din partea tatalui au hotarat sa-si asume ingrijirea lor (cu toate ca timp de trei saptamani nu s-au interesat foarte mult de viata lor). Nu stiu daca vor sta cu ei in casa (ma indoiesc, stiu ca au propria gospodarie si alti cativa nepoti pe cap) si nici ce i-a determinat sa ia aceasta decizie (as banui undeva ca e vorba de Alexandru, fratele mai mare care s-a tot zbatut sa ramana impreuna).

Secretara Primariei mi-a spus ca i-a gasit pe copii ingrijiti, aranjati si locuind intr-o casa curata. Ceea ce nu s-a gandit si nu a stiut este ca ei au stiut dinainte ca vor veni la ei si s-au pregatit special. Si ca li s-a oferit un ajutor de urgenta (de 2000 de lei), din care se vor plati restantele la apa.

Adresa oficiala a Primariei Brazi o gasiti aici: Ancheta sociala copii Soare

Daca o sa cititi cu atentie, o sa vedeti ca acolo scrie ca acesti copii au nevoie in continuare de ajutor. Material, caci de ganduri bune sunt sigura ca au parte. In principal pentru a isi continua studiile. Dat fiind ca saptamana viitoare este Pastele Ortodox si ca stiu ca si-ar dori sa se bucure de el (Alexandru, baiatul mai mare, s-a dus si i-a spus unei vecine, foarte suparat, ca  ii pare rau ca nu are si el cum sa varuiasca bucataria, ca e plina de pete dupa iarna), ma gandeam sa le duc cate ceva atunci (ca oricum voi merge la bunici).

Cate ceva inseamna hainute / rechizite / obiecte pe igiena / carti sau jucarii.

Eu voi fi toata saptamana in Bucuresti si daca imi lasati un mesaj pe pagina de FB (Oana Duma), imi dati un mail (oana.sunt.eu<at>gmail<dot>com) sau un telefon (0724512380) putem face cumva sa ne intalnim si sa mi le dati.  Sau va pot comunica o adresa unde sa le expediati.

Si va voi face cadou imediat dupa Paste, niste poze cu imagini ale unor copii care zambesc.

Copiii sunt 3 baieti (17 ani, 11 ani, 5 ani) si doua fete (10 ani si 2 ani si jumatate).

Si daca aveti nevoie si de alte informatii, nu ezitati sa ma contactati.

 

 

O casă pentru cinci – primii pași în lumea indiferenței

Vă povesteam acum vreo două zile despre cinci copii care au rămas singuri în casă, pentru că ai lor părinți sunt arestați de mai bine de două săptămâni (și nu ies de acolo azi-mâine). Eram îngrijorată de ceea ce se va întâmpla cu ei și am început să mă interesez cum îi pot ajuta. Sau cine îi poate ajuta.

Am primit câteva adresa de email, câteva numere de telefon, dar eram cu mâinile legate pentru că nu avem un răspuns din partea Primăriei Brazi. Iar de la cei de la SOS Satele Copiilor (mulțumesc celor două Simone care m-au ajutat – Simona Titică și Simona Marica) mi s-a explicat clar că – pentru a se putea face orice tip de demers – e nevoie de o anchetă socială prealabilă. Așa că am luat adresele de pe pagina primăriei și m-am pus pe trimis mailuri. Ieri am încercat să și sun, dar fie numărul nu merge, fie e pus doar să fie pe site, nu s-a obosit nimeni să-mi răspundă. Sau poate se închide programul la 12 jumătate, că eram în pauza de masă când am sunat.

Așa că azi l-am sunat pe tata, știind că are drum pe la bunici, și l-am trimis o fugă și până acolo. Am aflat că doamna de la asistență socială l-a întâmpinat cu o atitudine nu foarte prietenoasă, și-a schimbat-o automat atunci când i-a explicat că sunt mai mulți oameni interesați de soarta copiilor. O întreb pe mailuri, îmi spune că nu le-a primit (le-am trimis de pe trei adrese diferite, ceea ce îmi demonstrează că adresele fie sunt puse doar ca să dea bine, fie nu bagă nimeni de seamă ce se scrie pe ele). O întreb de copii. Și îi spun că vreau să știu mai multe despre ei, eventual ce vârstă exact are fiecare (știu niște oameni dispuși să le doneze niște haine sau rechizite), și cum se descurcă zilele acestea.

Și…șoc. Citez: știiiiiți, nu știm prea multe despre caz. Că a fost bunicul pe la primărie și că îl așteptau să depună nu-știu-ce sesizare. Dar nu a mai apărut. Că mama ar fi trebuit să iasă din arest câteva zile, să regleze situația copiilor, dar nu s-a întâmplat asta. Că, la urma urmei, copiii nu stau singuri în curte (apoi, da – vă spun eu că stau cu un bunic alcoolic și cu un unchi căruia nu-i pasă de ei, iar de mâncare primesc din mila altora de le sunt vecini). Că rolul asistentului social e să consilieze toată familia extinsă, să vadă dacă nu există cineva care să îi ia în îngrijire (dar până acum nu s-a ocupat nimeni de asta, e concluzia mea firească). Punctul apoteotic a fost atunci când mi-a spus că știe că a fost și-un scandal la ei în curte, cu amenințări și alte cele, atunci când niște oameni au venit să recupereze bani de lemne de la părinții copiilor. Părinții care sunt în arest. Și atunci m-am bucurat că era doar o convorbire telefonică, pentru că așa i-aș fi dat o palmă să se trezească puțin.

Ea știa toate aceste lucruri. Cu toate acestea, a stat confortabil în biroul ei, plătită din banii unora ca mine, așteptând ca situația să se rezolve din senin. Pot înțelege faptul că e depășită de situație, pentru că un asemenea caz nu a mai fost pe acolo. Dar de-aia există direcții județene la care poți apela. M-a frapat și indignat indiferența. Faptul că știa toate aceste lucruri, dar nu s-a obosit să meargă până acolo să vadă ce se întâmplă. Sau să trimită pe cineva. Nu sunt două zile de când a început nebunia, sunt aproape 3 săptămâni. Și vorbim de cinci copii. Nu de cinci animale. Cinci copii a căror singură vină e că sunt născuți în familia care nu trebuie. Dar până la urmă, asta nu fost alegerea lor.

Nu pot să înțeleg cum eu am reușit că în două zile și trei telefoane să aflu mai multe decât știa ea (și poate reușeam mai multe, dar a făcut toate aceste lucruri printre picături). Și mai ales mă întreb cum de nu i-a trecut prin cap până acum că, îi place sau nu, copiii aceștia sunt o parte din responsabilitatea ei. Îmi e clar că nu e un caz ușor și că pentru cineva obișnuit să învârtă niște hârtii dintr-un dosar în altul poate fi incomod.

Am apreciat faptul că mi-a vorbit deschis și mi-a spus tot ceea ce știa și că mi-a răspuns la un alt mail trimis. Precum și faptul că mi-a lăsat un număr de telefon de contact. Dar toată discuția mi-a lăsat un gust amar. Ideea că un om responsabil de asistență socială și protecția copilului poate fi atât de nepăsător. Asta în timp ce o comunitate a făcut colecte și a cumpărat mâncare, pe care o vecină le-o duce în rații, ca să nu le fie furată. Și mă întreb cum poți dormi liniștit când ești responsabil pentru niște vieți în plină formare, și vorbești despre ei de parcă fac parte dintr-un film.

Mi s-au promis niște răspunsuri. După discuția de azi, mi-am promis personal niște răspunsuri și mai ales niște soluții. Pentru că indiferența, în asemenea cazuri, este o boală cronică ce se vindecă prin aducerea celor afectați cu picioarele pe pământ.

PS: vă mulțumesc tuturor celor care ați dat povestea mai departe, mi-ați oferit adrese și/sau numere de telefon și ați susținut, alături de mine, că un copil nu trebuie să plătească pentru greșelile părinților

O casă pentru cinci

În lumea unui sat, orice abatere de la ritmul obișnuit al zilelor este rost de povești la gura sobei. Chiar și atunci când satul e doar la câțiva kilometri de un oraș mare și ține de una din cele mai bogate comune ale țării. Oamenii se cunosc între ei și se ajută atunci când e nevoie. Cu o pâine, cu o haină pe care nu o mai poartă, cu o vorbă bună. Veștile circulă repede iar cazurile sociale se cunosc ca în palmă, la fel cum se cunosc copiii născuți în ultimii cinci ani, și cei care au pășit spre lumea Cerurilor în ultimii zece. Așa că povestea celor cinci copii de mai jos a ajuns la mine telefonic, cu un ton îngrijorat și cu întrebarea: Ce se poate face? Între timp, știu sigur că o parte din comunitatea locală s-a mobilizat și s-au strâns niște bani, niște hăinuțe, ceva alimente. A rămas un semn de întrebare, și apelez la voi pentru a răspunde.

Cred cu tărie că un copil nu trebuie să plătească greșelile părinților. Și mai știu că sunt cazuri în care acestea îl ajung din urmă, lovindu-i copilăria și joaca. Azi nu e vorba de un copil în schimb, ci de cinci. Alexandru e cel mai mare și are 16 ani, și este frate cu ceilalți doar de mamă. Vârstele celorlalți sunt de la 11 ani până la aproape 3 ani. Din cinci, trei sunt la școală. Și sunt niște copii inteligenți și cu un bun-simț cum am întâlnit uneori rar. Da, îi cunosc, că doar sunt ai satului nostru. Și fata cea mare mai venea din când în când pe la tataie și mamaie, ba cu o geacă, ba cu vreun aparat electronic, de vânzare. Stătea cuminte, lângă masa de cusut. Uneori, le mai luam, măcar din mila și de dragul privirii ei de copil inteligent, trecut prin multe. Era premiantă, cu coroniță.

Acum vreo două săptămânii, părinții lor au fost condamnați la închisoare. Nu știu exact care sunt faptele și nici nu m-a interesat foarte tare. Cert e că au rămas ei cinci, singuri, pentru cel puțin 2 ani. Niște rude care să îi ia în îngrijire permanentă nu au, chiar dacă cineva mai vine să le facă de mâncare din când în când. Și cel mai probabil în curând vor ajunge în centre de plasament. Problema este că nu vor să fie despărțiți. Au avut o copilărie nu foarte ușoară, dar s-au susținut și se iubesc, și după ce au rămas singuri, vor să-și păstreze măcar bruma de familie care le-a rămas.

Mamaie mi-a zis azi că în centrele de plasament nu sunt șanse să fie luați toți, pentru că diferențele de vârstă sunt foarte mari. Mi-e aproape clar că nici în casa lor nu vor putea rămâne. Trei dintre ei ar trebui să aibă drept singură grijă mersul la școală și tezele care se apropie. Iar doi să se joace liniștiți în curtea grădiniței. Și poate nu mi-ar fi trecut prin cap să mă implic în vreun fel dacă mamaie, femeie trecută prin multe și care abia se mai ține pe picioare la cei 86 de ani ai ei, nu ne-ar fi spus azi că vrea să o ducem la Valea Plopului, să vadă dacă nu poate să le găsească acolo un cămin temporar.

Așa că am nevoie de ajutorul vostru pentru a găsi o soluție prin care ei să rămână împreună. O asociație cu o persoană de contact. Un număr de telefon. O adresă de mail unde să pot scrie. Între timp, am scris primăriei Brazi și sper să am ceva mai multe informații concrete despre cazul acestor copii, în zilele următoare. Până atunci, mă bazez pe ajutorul vostru pentru a găsi încă niște oameni care să creadă că, la fel ca și mine, că viața unui copil este mai importantă decât greșeala pe care a făcut părintele lui.

LE: am vorbit cu o doamna de la asistenta sociala de la Primaria Brazi, foarte draguta si care si-a cerut scuze ca nu a raspuns, dar nu a primit mailul meu. Intre timp, i l-am trimis din nou pe adresa personala, a ajuns la ea si va ajunge in curand si la Primar. Din convorbirea telefonica, am inteles de la ea ca bunicul copiiilor a trecut o data pe acolo, il asteptau cu o sesizare scrisa, dar nu s-a mai intors. Familia extinsa nu pare dispusa sa se implice in niciun mod in cresterea acestora (asistenta sociala fiind responsabila sa se intereseze daca exista alternative inainte de a apela la centrele de plasament). Teoretic cel putin mama ar fi trebuit eliberata pentru cateva zile pentru a regla situatia copiiilor, dar acest lucru nu s-a intamplat pana acum. S-a intamplat insa ca peste copii au intrat tigani in casa. Sau ca au fost amenintati de niste oameni de la care parintii lor cumparasera lemne pe care nu le-au platit. Se intampla ca au bunici, unchi si matusi, ce stau la cateva case distanta de ei si care se prefac ca ei nu exista. Am obtinut si un numar de telefon pentru cei interesati si de azi voi incepe sa dau si cateva mailuri (va multumesc tuturor celor care ati dat povestea mai departe, si mai ales celor care mi-ati oferit si niste solutii).

Va urma