Albastru. Vineri.

ar trebui decretat ca toate zilele de vineri să aibă culoare de albastru senin.  oamenii ar zâmbi un strop mai decent cu gândul la o altă zi de aceeași culoare.

azi pielea mea s-a închis cu o nuanță. telefonul a tăcut. am mâncat chiar și cartofi prăjiţi, ca un fel de răsfăț aparte. dacă bei un frappe bun si închizi ochii, albastru senin te duce până în Grecia, ce dacă doar în gand.

azi am simțit că e vară și m-am bucurat de ea ca de o vata de zahăr roz. am râs, ne-am dat pe topogane, ne-am bătut cu apă, cu sentimentul unei vacanțe din cele de la școală .

poate de-aia a trecut timpul de parcă nici n-ar fi fost. l-am condensat într-o capsulă albastru deschis, să ne aducă aminte că zilele bune nu sunt neapărat cele cu zeci de planuri, ci doar cele în care te bucuri de prezent.

(n-am făcut ceva super-deosebit azi, doar o zi de concediu pentru mine si piscină. doar ca pentru mine a echivalat cu prima pauză de joacă de la alba-jazz încoace. si le mulțumesc fetelor ca s-au organizat si mai ales ca nu m-au lăsat să spun Nu. mai facem, da? )

ps: scris de pe telefon, că laptopul e confiscat de frate-miu. asta ca să îmi fie iertate greșelile de scris 🙂

Weekend cu albastru va doresc. Chiar dacă acum plouă.

 

 

 

 

Danemarca în cinci zile (2)

Sau întâlnirea cu orașul pe care îl iubești fără să îl întrebi de ce.

 Aarhus (a doua oprire)

Prima zi din Aahus a început cu o ploaie de zile mari și o vreme care îți trimitea orice urmă de chef de ieșit din casă înapoi în moțul patului. Așa că am băut cafea ore în șir, am descoperit ceva muzică daneză și ne-am mai așezat un pic poveștile în ordine. Asta până pe la prânz, când a binevoit și vremea să ne lase să ieșim din casă.

Cel de-al doilea oraș al Danemarcei m-a făcut să îl iubesc din primele minute petrecute pe străzile lui. Pe malul unui canal, între două clădiri vechi, cu terase, plin de oameni care purtau un fel de zâmbet ascuns în ei, m-a dus cu gândul la Sibiu. Și am știut că nu are legătură cu locul, neapărat (cu toate că ambele au străzi centrale pavate și case vechi recondiționate), ci cu starea. În Aarhus respiri energie bună. Din aia de îți dorești să o iei la pachet, pentru acasă.

Apropo de similitudinile cu Sibiul, am aflat că Aarhus o să fie capitală culturală europeană în 2017. Și că are, undeva lângă oraș, un fel de ”Muzeu Astra”. Cu singura diferență că cel din Danemarca e unul în care casele sunt populate, și poți asista la tot felul de demonstrații despre cum se făceau lucrurile altcândva. Ăsta e unul din locurile unde îmi pare rău că nu am ajuns, dar programul e de la 10 la 16…și noi am aflat asta pe la 15:30 :). Muzeul se numește Den Gamble By.

Și tot din capitolul ”ar-fi-fost-frumos-dar-poate-vedem-altădată” – ARoS Aarhus Art Museum. O clădire nouă, construită însă cu atâta grijă față de ce are pe lângă ea că nu pare deloc ieșită din peisaj. Cred că asta e unul din cele mai frumoase lucruri în Danemarca – faptul că au multe construcții noi, cu design aparte, dar pe care reușesc cumva să le integreze în spațiul ce cuprinde zeci de clădiri istorice. Muzeul acesta are în vârf de tot un cerc în culorile curcubeului, de unde poți vedea panorama orașului la 360 de grade. Lunea e închis, dacă vă întrebați de ce nu am ajuns acolo 🙂

Și dacă tot era soare și senin, într-un final, am fugit și până la malul mării. Care mal al mării e aproape tare de Aarhus, așa că mai toată lumea din oraș vine în parcul de lângă la alergat. Am aflat de la Luciana (româncă stabilită pe tărâm danez) că oamenii se antrenează acolo în grupuri și că vara au loc concursuri. Contrastul dintre verde și albastru te trimite la plimbare printre gânduri, iar dacă vrei să mai visezi un pic poți traversa și merge în vizită în grădinile ce aparțin Palatului Marselisborg. Palatul e reședință de vară a Reginei, dar când nu e ea acolo grădinile sunt deschise pentru public. Din auzite (evident, Regina și-a găsit să vină la Palat exact când eram eu în zonă 🙂 ), sunt spectaculoase.

Chiar fără să le văd, o plimbare pe pajiște, apoi pe malul mării, apoi prin pădure și din nou la mal de mare, completează starea-de-bine pe care o respiră Aarhusul.

Plus că în Aarhus am descoperit cel mai simpatic magazin posibil, pe numele lui Tiger. Un loc de unde poți pleca acasă cu suveniruri drăguțe, la prețuri rezonabile și unde m-am pierdut vreo oră și ceva admirând cutii, cutiuțe, agende, și tot felul de jucării.

La urma-urmei, despre asta e vorba în Aarhus. Să-ți dai voie să pierzi timp printre rafturi cu oameni, câștigând la final de zi un somn bun și mai multe povești care să te bucure când nu mai ai concediu.

(prima oprire a fost la Copenhaga)

Danemarca în cinci zile (1)

Că așa am văzut-o eu 🙂

Prima oprire: Copenhaga.

Probabil singurul loc în care mi-aș fi dorit să mai stau vreo două-trei zile, pentru a vizita un pic din muzee, castele și altele de genul. Că partea pe care o vezi din exterior o vezi într-o zi-lumină, așa cum a demonstrat experiența la fața locului.

Ne-am trezit aruncate undeva, la vreo jumătate de oră de centrul Copenhagăi, pe la 8 dimineața. Prima întâlnire: pereții de șantiere pictați în fel și chip și bicicliștii. Cu aceștia te întâlnești peste tot, de la doamne în fuste având poșete în coș, la copii ce merg cuminți în urma părinților, orașul (ca și toată țara de altfel) este un loc în care a nu folosi bicicleta ca mijloc de transport e un fel de excentricitate nepermisă. Evident, pentru acest lucru, Danemarca intra la capitolul țări mișto, a căror infrastructură aș dori să o văd implementată în București.

Revenind la gardurile din jurul șantierelor – într-un mod neprevăzut, Copenhaga e plină de ele, se pare că au în plan extinderea rețelei de metrou – cea mai mișto chestie este că ele sunt folosite în fel și chip. Fie că sunt pictate, fie sunt folosite pentru diverse expoziții foto ale unor organizații care le folosesc util pentru a își transmite mesajul, fie sunt transformate radical. Așa cum este Happy Wall. Un perete cu bucățile căruia te poți juca. Evident, ne-am scris numele și ne-am pozat 🙂 Ca doar eram două de Oana la plimbare.

Dacă ai noroc de o zi senină – și noi am avut – cel mai fain mod de a descoperi Copenhaga este să iei centrul ei la pas. Străduțe pavate, case cochete, magazine în fel și chip, dar fără a te sufoca. Din loc în loc, terase mici și cochete. Asta dacă te împaci cu vântul care nu e tocmai prietenos în țara asta. Ce m-a fermecat pe mine cel mai tare: atelierul Built-a-Bear – un loc unde îți poți construi propriu urs de pluș și magazinul Disney. Evident, oamenii ceva mai serioși vor trebui să caute altceva 🙂 Oricum, zona se numește Strøget, e de fapt o stradă care pleacă de lângă primărie, are 1 km și ceva și vreo încă câteva străduțe adiacente, ce formează partea cea mai interesantă a centrului de oraș.

Varianta cea mai simplă să vedeți Copenhaga e să o vedeți de sus. Dat fiind că au un fel de politică prin care casele nu sunt construite pe înalt, nici măcar nu trebuie să urcați la sute de metri. E deajuns să mergeți în Turnul Rotund (Rundetaarn, pe limba lor) – pe care cu siguranță îl reperați dacă sunteți deja prin centrul. Nu de alta, dar e cea mai înaltă ”clădire”. Turnul are 36 de metri, a fost construit la începutul secolului 17, ca centru de astronomie și bibliotecă. Motiv pentru care, pentru a ajunge sus, nu urci scări, ci doar un drum luuuuunnnggg în spirală. Adică mergi 210 metri pentru a ajunge la o înălțime de 36.

Și pentru că a trecut de prânz, parcă ai vrea să te odihnești un pic. Acum e momentul să te îndrepți Nyhavn, adică spre micul port din interiorul orașului. De aici poți lua o barcă care să te plimbe pe canalele Copenhagăi preț de vreo două ore (sfat prietenesc: primele două, trei locuri de bilete sunt la preț dublu fața de cele care nu sunt chiar în față, așa că nu te repezi la prima barcă 🙂 ). Ești și plimbat, îți povestește o tanti pe unde mergi, vezi castelul Reginei, Mica Sirenă (care, by the way, e chiar mică 🙂 ), o clădire ce va fi bibliotecă și care aduce cu opera din Sidney (pentru că are același arhitect), case colorate și multe-multe bărci recondiționate. Ce cred că ar fi de văzut, apropo de bărci și apă, dar nu am ajuns: muzeul de ambarcațiuni vikinge (e în Roskilde, la vreo jumătate de oră cu trenul de Copenhaga). 

Iar dacă tot ați ajuns până aici, după tur puteți merge să vizitați Christiania. De departe, cel mai controversat loc care atrage turiști în Copenhaga, Christiania este ”orașul liber” din Copenhaga, cu aproximativ 1000 de locuitori și vreo 500 000 de vizitatori anual.

Povestea sa începe în 1971, cu o gaură făcută în gardul din jurul unei unități militare. Zona a ajuns să fie cunoscută ca Pusher Street, iar de acolo se putea achiziționa hașiș sau marijuana (dar nu alte droguri). Astăzi, o parte din cei care au făcut primele găuri în gard încă locuiesc în zonă, în acest mic sat ce are o viață independentă de a orașului.

Casele sunt construite din lemn sau tot felul de materiale neconvenționale (sticle de plastic, bucăți de metal aruncate de prin diverse alte obiecte), totul este extrem de colorat iar senzația că ai ajuns într-o lume paralelă este permanentă. Ca vizitator, trebuie să respecți trei reguli simple: să nu alergi, să nu faci poze și să nu vorbești la telefon în timp ce mergi la plimbare pe acolo.

Altfel, locul nu mi s-a părut deloc amenințător (cu toate că media daneză l-a prezentat deseori ca fiind un loc în care violența e la ea acasă), din majoritatea cafenelelor se aude câte un band cântând life, oamenii merg după timpul lor. Iar în Christiania timpul mai mult stă decât merge. Din motive obiective și evidente – vedeți regulile de mai sus – nu am nicio poză de acolo. Doar una, de peste drum. Asta așa ca să vă faceți o idee.

În rest, acum e timpul de o pauză și de mâncare bună. Asezonată în mod evident de un Carlsberg, că doar ești la el acasă 🙂

Noapte bună!

Voyerism

Sau cum îți poți construi cea mai de liniște imagine dintr-o vacanță pe care ai petrecut-o mai mult alergând.

Se întâmplă în Aalborg, un oraș în care centrul ascunde căsuțe de pitici, construite pe la o-mie-șapte-sute-și-ceva. Străduțele sunt înguste, lângă fiecare ușă stă cuminte o bicicletă și un ghiveci cu narcise. Geamurile sunt undeva, numai bune de privit de la înălțimea mea, și nu au perdele, pentru că danezii își asumă intimitatea cu public cu tot. Din spatele lor, mă privesc bucătării mici, borcane pline de paste sau cereale, un pat nefăcut, o bibliotecă în care recunosc un album de artă și o carte despre Coco Channel. Două ore în care ei sunt plecați de acasă, așa ca tu ai tot timpul să le desenezi poveștile. Aici stau doi copii, aici un cuplu de bătrâni care se iubește de mult, aici s-a așternut praful peste timp.

Găsesc un fel de piață mică, ce are în mijloc o terasă, așa că mă așez, comand o cafea mare cu lapte și îmi acopăr picioarele cu o pătură, pentru a fugi un pic de vânt. Chiar și când e soare-soare și cer albastru-albastru, vântul e prezență permanentă, de parcă ar vrea să te usuce de tot. Sau poate doar să îți pună gândurile în ordine.

Continui să trag cu ochiul spre alte vieți.

…nu pot renunța la ceasurile în care mă întâlnesc cu mine însumi într-o carte. A citi înseamnă o cale fericită de comunicare, și mai ales înseamnă putința de a înțelege un om, direct, în ceea ce are mai viu, mai personal, mai expresiv, în solicitările care-l nuanțează, îl împart, îl completează, îl constituie

Timpul a rămas suspendat Între acte – ele Maestrului Radu Beligan (de unde provine și citatul de mai sus). Cumva, prin faptul că a ales a își împartă ideile despre lume și teatru cu noi, cei ce de multe ori stăm doar să judecăm, și-a asumat să lase măcar unele din geamuri fără perdele.  Cu răbdare, poți găsi printre rafturi istorie de teatru, oameni de care nu știam (sau poate doar am uitat), lupte birocratice și sfâșieri interioare. Notele dumnealui te lasă pe tine, cititor pierdut printre căsuțe de pitici, să le descrii povestea, să cunoști omul, să interpretezi faptele.

Uneori, perfecțiunea Raiului e dată de astfel de momente; într-un loc cu cer senin, care să îți lase spațiul să privești prin geamuri fără perdele vieți de Oameni cu Daruri.

Fiecare om are o poveste

Și fiecare obiect are un suflet.

Cu lecția acesta am plecat de la Albac, după vreo două ore petrecute în cortul alb care găzduia meșteșugarii veniți la Târgul de Turism Rural. Lecție pe care mi-au oferit-o gratuit niște oameni ale căror pasiuni par de domeniul unui trecut atemporal – în care prelucratul de lemn, țesutul fețelor de masă și a ștergarelor, cusutul iilor sau împodobirea pieptarelor de piele, crearea unor podoabe din pietre mici aranjate cu migală țin de artă și de puterea de a continua o poveste cu rădăcini adânci.

…..

IMG_0825Ene Vasile (Râmnicu Vâlcea). E un om înalt, cu sprâncene dese, pe care aproape că ți-e teamă să nu-l superi cu ceva. Senzația durează fix vreo 30 de secunde, până îl întrebi de obiectele pe care le are la stand. Linguri de lemn sculptate,  solnițe în fel și chip, farfurii de lemn cu modele aparte. A învățat totul singur – chiar el îmi spune, pe un ton serios domnișoară, eu sunt autodidact. am învățat mai întâi să tai lemnul, apoi am studiat care erau simbolurile cu care se ornau toate aceste obiecte. Ca să fie sigur că înțeleg, îmi arată cum sunt reprezentate simbolurile solare sau ale apei, de ce unele linguri au coada în formă de ghiocel (ca simbol al eternei renașteri) și alte câteva mostre. Îl întreb dacă a investit mult în utilajele cu care prelucrează lemnul. Tace, se uită la mine, râde. Păi să vă arăt cu ce ornez eu în lemn, e un instrument de ultimă generație.Scoate de sub masă un…cutter. Pentru o persoană care e în stare să-și taie degetele tăind pâinea, să faci artă cu un cutter e o palmă peste ochi. Aflu că o trusă serioasă de prelucrare a lemnului are vreo 800 de piese. Oare are cine să ducă toate lecțiile acestea, învățate de el pe propria piele, mai departe? Zâmbetul îi dispare brusc, și spune că a încercat să îl convingă pe fiul lui să preia meșteșugul, dar că acesta mereu se plânge de praful din atelier și de lipsa timpului. Așa că lucrează într-o corporație (când o spune domnul Ene aproape sună a păcat), în timp ce tatăl lui speră ca totuși, într-o zi, copiii săi să descopere plăcerea de a face din lemn o poveste.

…..

IMG_0827Eugenia Croitoru (Zlatna). Dacă unele standuri au obiecte asemănătoare, din ce am văzut, standul doamnei Eugenia e unic. Asta pentru că nu sunt prea mulți meșteri care să decoreze pieptare. Când am ajuns, studia cu atenție niște pieptare aduse de altcineva, cu o vechime de vreo 40-50 de ani. O broderie minuțios lucrată, aplicații cusute manual prinse prin alte cusături mici de piele, și culori care au rămas vii în trecerea timpului. Îmi spune cum e realizat modelul, de parcă ar dori să și-l întipărească în minte. Doamna Eugenia a fost director de Casă de Cultură, a organizat la rândul ei târguri, și a învățat să orneze pieptare de la mama ei. Îmi confirmă cu sunt tot mai puțini meșteri populari care se ocupă cu asta, iar mama ei căpătase un renume aparte printre ei. Când era mici, la modele mai puțin complicat, o ajuta – mai ales atunci când comenzile depășeau capacitatea de a le lucra – și așa a prins drag de asta. Iar după moartea mamei a decis că nu trebuie să abandoneze. Așa că s-a întors la ace și piele. A încercat să le învețe pe niște fete să facă și ele același lucru numai că e lucru greu ce fac eu. Și se înțepau cu acele, nu le-am putut învăța să lucreze cu degetarele că le tot aruncau pe jos și-n plus…îți trebuie răbdare. Răbdare să găsești modelul, răbdare să îl coși, răbdare să îl finisezi. Generația voastră nu a învățat răbdarea așa că…nu prea am pe cine să învăț.

…..

Maria Robescu (Rm. Vâlcea) – La standul doamnei Maria am ajuns aproape întâmplător. Căutam ceva amintiri mici, simpatice și la un preț mic pentru câțiva oameni de prin București. Văzusem, în trecere, niște brățări croșetate simpatice și m-am oprit să le studiez. Primul șoc a fost când am văzut prețul (1 leu / brățară). Mă gândeam la câtă muncă trebuie depusă pentru a face nu 1-2, ci vreo 2-3 sute, fiecare cu o culoare diferită, multe dintre ele având mărgele inserate. Doamna Maria apare după câteva minute. Știți, mai socializăm și noi între noi…ne-am împrietenit tot pAlbac2013_61articipând la târguri și fiecare motiv de revedere e motiv să mai împărtășim una-alta. Îmi dă brățările, mă întreabă dacă la fac cadou. Să se bucure de ele, pentru că sunt făcute cu drag. Nu sunt chinezării, chiar dacă ața asta nu se mai găsește în România și eu o aduc de prin afară. Exact când mă pregătesc să plec, mă prinde mână și-mi spune: ați văzut harta mea? În căutarea mea, nu ridicasem ochii să văd harta României, pe care, din loc în loc, sunt prinse păpuși miniaturale îmbrăcate în costume populare. Am și costum tradițional de Albac, uitați aici. Zâmbesc și mă gândesc că dacă tot nu am buget pentru un costum popular, pot să-mi iau o păpușă îmbrăcată cu unul. Doamna Maria coase manual fiecare costum, iar iile sunt ornate și ele conform zonei de care aparțin. Niște ii cât niște degetare. Are câteva zone albe pe hartă. La unele lucrează încă, pe altele nu le poate reproduce la scară atât de mică. Iar mare parte din modele le-a conceput în timpul târgurilor la care participă, stând de vorbă cu cei care le produc la scară mare. Mă gândesc că, în meșteșugul ei, pe lângă răbdarea de care îmi vorbea doamna Eugenia îți trebuie plăcerea de a te informa și a căuta. Totul pentru ca mai apoi să le împarți bucuros cu cei care ajung lângă tine.

…..

Alte două povești despre oameni și pasiune veți găsi mâine în articolul scris pe ForeverFolk, printre care și întâlnirea frumoasă cu cel mai în vârstă participant la târg, un om ale cărui vorbe ți se lipesc de suflet și rămân lecție de viață.

…..

Va urma.

Festivalul Național de Turism Rural este organizat de Consiliul Județean Alba, împreună cu Primăria Comunei Albac și ANTREC România.

Sursa foto pentru poza 3 – domnul Dan Ciulea.