Joia

IMG_0053

E ziua când îmi dau voie să mă gândesc la tine.

Doar atunci, cafeaua de dimineață e cu o jumătate de linguriță mai tare.

Uneori, prind un fel de zâmbet în colțul albastru de cer pe care îl văd de la birou, și știu că ai citit din nou printre rânduri.

Joia e timp de schimbare, se iau deciziile esențiale. Ce facem în weekend? Cum îmi schimb viața de luni? (că doar nu o să fac schimbări vinerea, și weekendul nu se ia niciodată în calcul).

Tot cam atunci, pe la apus, oasele încep să se dezintegreze, iar neuronii să facă incursiuni în trecut.

Curge oboseala prin brațe, se spun cele mai mari adevăruri. De cele mai multe ori în glumă, și tocmai de aceea nimeni nu le mai crede.

Dacă spui ”Te iubesc” joi, atunci trebuie să fie cântat, pentru că așa încep diminețile ei, cu bucăți obsesive de note, și poate doar așa o să te (mai) creadă.

Joia e prinsă mereu pe nepregătite și de aceea fiecare sentiment lovește înzecit, poate de aceea e ziua dedicată cuvintelor mari. Sau a celor mici, compensate de fapte cu (sub)înțeles.

Și într-o zi de joi am descoperit că dorul nu este o stare, este un loc. Situat pe partea stângă, undeva într-e coaste și la vreo 3 cm de inimă. Și că atunci când spui ”Mi-e dor”, în locul acela se strâng toate zilele de joi, diminețile albe, cafeaua mereu mai tare, cântecele -obsesie și pentru că locul e prea mic, și ele prea multe atunci încep să se înghesuie unele peste altele, precum călătorii dimineața în metrouri, și de-aia doare.

Joia e o zi bună să spui ”La revedere”.

Ceea ce am făcut eu azi. Ceea ce vă doresc și vouă. Pentru că vă timp și un strop de spațiu în locul cu doruri, să puteți să mai strângeți niște zile de joi 🙂

Anunțuri

Decembrie bi-tri-pulri-polar

Se întâmplă în fiecare an, cam o dată cu 1 decembrie. Când omul din spatele ideii de sareadinbucate (total offtopic, dacă nu știți ce cadou să-mi faceți de Crăciun, mi-am propus că în al șaptelea an de bătut câmpii pe blog să o fac pe un domeniu cu .ro 🙂 ) se transformă. Partea proastă e că nu se transformă într-un singur om, ci în vreo câteva personalități multiple, care se bat cap în cap.

Starea 1. aș dormi non-stop. Un fel de reacție fizică a gândului că particip cumva pe din afară la cea mai haotică parte din an. Apoi, mi-aș închide telefonul. Lipsa de energie e mai aprigă decât în cele mai crunte astenii și uneori mă simt vinovată până la cer și înapoi că nu pot răspunde cu la fel de multe zâmbete cât mi se oferă.

Starea 2. agitația. asta apare de obicei între 10 și 15 decembrie. Când realizez că încă nu am găsit cadourile perfecte, că nu am timp să merg la cumpărături (că la ora 7 seara numai chef și stare de alergat prin oraș nu mai am – vezi starea 1), că parcă ideile pe care le aveam nu sunt așa bune și…stai așa! nici anul ăsta n-am reușit să-mi organizez bugetul din timp. Îmi dau două palme peste ochi și încerc să transform agitația în ceva productiv. Îmi place la nebunie să caut cadouri simpatice pentru oamenii simpatici din viața mea. Doar că trebuie să mă calmez pentru asta.

Starea 3. agitația din nou. De data asta cea casnică. De obicei, merg acasă la mama de sărbători, că nu mă pasionează să stau să îmi împart cadourile singură sub brad 🙂 Cu toate acestea, mi-am făcut un obicei de a îmi face brad în weekendul de dinaintea Crăciunului. Doar că de obicei, același weekend coincide cu cel în care trebuie să merg după cadouri, și cu dorința bruscă de a monta bradul într-o casă curată-lună.

Starea 4. melancoliile. Cumva legate cu stare 1. Combinate cu dorința de a fugi în lume vreo câteva luni. În perioada asta mă apucă brusc bilanțul alegerilor personale, trasul cu ochiul prin inima apropiaților, și vulnerabilitatea (aia pe care nu o recunosc în restul de 11 luni din an nici picată cu ceară 🙂 ) de domnișoară care-i în afara unui cuplu mi se așează cuminte printre oase. E perioada din an când văd cele mai multe filme siropoase, mănânc cea mai multă ciocolată, și stau cel mai mult în casă. Starea asta vine în valuri, și în timp am ajuns maestră în a o ignora sau a o pune pe seama stării 1.

Starea 5. naivitatea. Există o bucată din mine care caută bucuria în zilele de decembrie. Pentru un om dependent de lumină a face asta în timpul liber (când e mai mult întuneric) este mai mult un exercițiu de voință. Cu toate astea, cred că iertările, împăcările și oamenii sunt de principiu mai buni la final de an.

Starea 6. copilul. Aștept cu nerăbdare cozonacii făcuți de mama. Dimineața de lângă brad, chiar dacă pot ghici cadoul. Orele de dinainte, când vânez liniștea pentru a așeza partea mea acolo. Mă bucură telefoanele nesperate, întâlnirile făcute în fugă, îmbrățișările care parcă își capătă mai mult sensul. Urmăresc traseul lui Moș Crăciun, citesc din nou despre minunea nașterii din Betleem, îmi aduc aminte în permanență că totul este despre speranță și stele care ne ghidează drumul.

Jonglez constant cu toate aceste stări, timp de o lună. Pe unele încerc să le cresc, pe altele să le ignor sau să le vindec. Și, cu toate acestea, în fiecare an după 1 decembrie am impresia că mai multe Oane iau locul uneia singure și chiar dacă asta mă amuză de cele mai multe ori, îmi dau seama că uneori pot să par un pic nebună pentru cei de lângă mine. Trece de la 1 ianuarie, până atunci vă doresc să vă întâlniți doar cu partea bună și senină a acestor personalități 🙂

(sper doar că nu sunt singura care-i așa 😀 )

N-am doar 18 ani

Și azi nici nu îmi doresc să îi am.

La 18 ani avem cu vreo 18 kilograme în plus față de cele de acum și credeam că prietenia se cumpără cu zâmbete. Într-o permanentă stare de instabilitate, mă jucam printre cuvinte fără a le găsi niciun rost anume. Astăzi, chiar dacă am zile când părul meu pare venit de pe planeta unde oamenii au coafuri electrocutate, am ajuns să mă împac cu tine. Da, am zile când mă simt frumoasă și oamenii de lângă mine văd asta.

La 18 ani îmi pre-stabilisem viitorul. Știam că la 25 de ani mă voi mărita și voi face primul copil undeva la 28 ( 🙂 ). Profesional, mă vedeam peste tot și niciunde. Iar dacă atunci mi-ai fi spus că la 28 de ani o să o iau de la 0 pe un nou drum, într-un departament comercial, aș fi râs ore în șir. Și nici nu aș fi crezut că ceea ce mă va aduce aici ar fi fost tocmai dragul de cuvinte.

Astăzi, știu că nu poți așeza mereu lucrurile așa cum vrei. Că e nevoie să cazi de câteva ori bune pentru a învăța câte ceva, că dragostea nu se obține renunțând la sine pentru celălalt, ci construind împreună cu el. Că e bine să ai planuri, dar cel mai bine e să iei decizii așa cum simți, chiar dacă asta înseamnă o deviere de la traseu.

La 18 ani credeam că primele iubiri țin o viață. Astăzi știu că fiecare iubire lasă urme (unele extrem de frumoase, altele dureroase, dar niciodată letale), dar nimic nu este garantat de eternitate. Încă mai cred că pentru fiecare există un punct de întâlnire cu Iubirea aceea care te transformă și te leagă, dar nu o mai caut de parcă numai ea m-ar salva de mine. Am învățat că lucrurile se întâmplă în timpul lor și e cel mai bine e să te împaci cu tine pentru a le putea primi.

La 18 ani credeam că prietenia se găsește la colț de stradă, în cafenea, în orice întâlnire întâmplătoare. Astăzi știu că prieteniile se construiesc, că au puncte critice, că cel mai frumos e atunci când ele cresc împreună cu tine.

La 18 ani credeam că centrul Universului sunt eu. Astăzi am învățat că pot crește frumos dacă îmi fac timp să caut poveștile oamenilor de lângă mine.

Le mulțumesc tuturor celor care m-au ajutat să mă bucur de anii ăștia. Cei de la care am învățat, care m-au sprijinit, care au plecat. Mulțumesc și tuturor celor care mi-au făcut ultimele zile frumoase. Prin gânduri, gesturi sau timp alocat.

Am 28 de ani.

Și e bine așa.

”Tu să taci, tu nu ai copii”

Dintr-o întâmplare sau dintr-o alegere (da, știu oameni care s-au mutat de bunăvoie și nesiliți de nimeni) trăim în țara în care toată lumea are o părere despre orice, de la fotbal la data estimată a sfârșitului lumii, a nu avea o opinie (sau a insista să te documentezi înainte de a o exprima) te transformă într-un omuleț ciudat și verde. La urma urmei, că e bine sau e rău nu-i treaba mea (personal, nu sunt de acord cu a avea o părere despre orice atât timp cât nu cunoști măcar un pic subiectul despre care vorbești), suntem o țară în care libertatea de exprimare este – cel puțin din acest punct de vedere – posibilă și practicabilă.

Ei bine, tocmai în țara asta posesoare de opinii despre orice, există o limită pe care nu o poți trece. O limită de care eu – personal – m-am săturat până în gât și la care o să devin alergică în curând. Ei bine, nu ai voie să ai opinii despre copii, creșterea lor sau mai știu, ce e mai bine în viață pentru un prunc decât dacă îndeplinești condiția primară de a fi mamă. Dacă nu ești mamă și te pune sfântu să ai o părere despre copii (eventual una argumentată și documentată) apoi ți se prezintă argumentul ultim și definitiv: ”Tu să taci, tu nu ai copii”

Stimate doamne posesoare de prunci, vă scriu să vă spun doar atât: replica de mai sus NU e un argument adus într-o discuție despre copii în care sunt implicați și oameni care nu îi dețin. Atât timp cât eu nu încerc să îți impun opiniile mele, ci ți le prezint într-o discuție amiabilă, să îmi închizi gura cu replica asta e pur și simplu un gest de mitocănie din partea ta.

Pentru că la fel cum tu te simți liberă să îți duci copilul de câțiva ani la McDonalds o dată pe săptămână, și eu sunt la fel de liberă să îți comunic că nu mi se pare tocmai în regulă chestia asta. La fel cum nu mi se pare ok să lași plodul în fața televizorului cu orele sau să îl îndopi cu ciocolată în loc să îi gătești o prăjitură. Și nu, nu mi se pare normal să te lauzi la toate celelalte mame din parc că băiatul tău îi bate pe toți din clasă, că doar semănă cu tac-su.

Da, e posibil ca toate astea să se schimbe când voi deveni mamă, e posibil să ajung una din mamele alea nebune (cum le consideri tu) care verifică orice etichetă înainte de a cumpăra ceva din magazin sau e posibil să vreau să țip într-una la el doar ca să văd dacă iese criminal în serie.

Până atunci însă, atunci când îți servesc un argument mă aștept să îmi răspunzi cu unul. Știu că maternitatea e un experiență unică și te schimbă. Știu că apar mereu chestii neprevăzute. Știu că uneori ceea ce vrei să faci contravine cu ceea ce îți spune toată lumea să faci. Știu toate astea pentru că anul trecut am citit blogul Bogdanei cap-coadă (de atunci îl urmăresc constant) și m-a fascinat toată experiența ei. Îmi doresc să fiu mamă la un moment dat. Până atunci însă, lasă-mi dreptul la o opinie.

Ghici ce? Faptul că ești mamă acum nu îți dă niște super-puteri, nu te transformă într-o entitate diferită față de cea de om și nici nu e o garanție a faptului că nu vei greși niciodată în modul în care îți crești plodul.

Când o să îmi dai un argument care îmi demonstrează că opinia mea e greșită o să stăm de vorbă. Altfel, o să prefer să întorc spatele și să plec. Pentru că mamele nu au dreptate întotdeauna în ceea ce privește plozii lor și uneori, din prea multă iubire, poți greși fatal.

PS 1: acest post nu este o generalizare (din fericire, știu destule mame cu care să pot discuta despre copii principial și cu tot felul de idei bune de ambele părți), ci doar o reacție personală la reacția mamelor-care-cred-că-dacă-nu-ești-mamă-nu-ești-nimic.

PS 2: știu și că una din cele mai frustrante chestii pentru mame e tocmai faptul că toată lumea are opinie despre ce e bine să facă și ce nu, și mai ales încearcă să le impună comportamentul respectiv. Chiar și așa, prefer răspunsul ”fac așa pentru că așa cred eu mai bine” decât anularea dreptului la opinie.

Oameni care nu îmi plac

Îmi plac oamenii. Îmi place să vorbesc (unii ar spune că prea mult chiar), îmi place să ascult povești, îmi place să cred că de la aproape orice întâlnire pe care o ai în viață poți învăța ceva. Cred că oamenii sunt intrinsec buni și îmi trebuie extrem de mult până ajung să scot pe cineva din spectrul afinităților mele, pentru că sunt sigură că, la fel cum eu greșesc în fața unor persoane care îmi sunt dragi, la fel pot face și alții. Evit să emit judecăți de valoare (nu îmi iese în totalitate, dar asta e ceva la care lucrez), dar cu toate astea rar mi se întâmplă să îmi schimb părerea pe care mi-am făcut-o despre cineva după primele interacțiuni. Nu aș putea trăi pe o insulă pustie, chiar dacă am momente când simt nevoia să mă izolez, pentru că nu aș putea trăi fără poveștile celor de lângă mine (știu niște oameni un pic răutăcioși care ar spune că nu aș putea trăi fără să vorbesc, dar prefer varianta mea 🙂 ).

Toate acestea fiind spuse, să revenim la subiectul din titlu, care vorbește despre oamenii care nu îmi plac. Nu că nu i-aș accepta în prejma mea (uneori, circumstanțele sunt mai sus decât dorințele personale 🙂 ), nu că i-aș evita în totalitate, nu că nu i-aș înțelege uneori. Doar oameni care nu îmi plac.

Nu îmi plac oamenii ipocriți. Chiar dacă experiența spune că, în anumite doze, ipocrizia este necesară pentru supraviețuire și este un lucru pe care îl accept ca atare (inclusiv în dreptul meu), am o problemă cu oamenii care fac din asta un mod de a fi. Cei a căror unică ocupație este să sape în dreapta și stânga, în timp ce poartă un zâmbet triumfal pe buze.

Nu îmi plac bărbații care cred că femeile sunt bune doar în pat și la cratiță și se comportă ca atare cu ele. La fel cum nu îmi plac femeile care te bat la cap că cel mai frumos lucru din viață este să ai copii și familie și cam atât. Nu vreau să fiu înțeleasă greșit, le respect și le admir pe multe dintre ele, doar că nu vreau să mi se impună care e cel mai bun traseu în viață.

Apropo de asta, nu îmi plac oamenii care spun ”fă așa, că e cel mai bine pentru tine”. Dacă asta vine de la mama sau de la prietenii mei cei mai buni, aș putea să îi cred, cu toate că ei mă cunosc destul de bine și or să reformuleze în așa fel încât să nu sune că nu au încredere în ceea ce fac și în deciziile mele :)) Altfel, e foarte posibil ca, în ciuda intenției tale nobile, să fac exact invers doar pentru a demonstra că merge cum vreau eu. Și una peste alta cred că fiecare om e dator să ia propriile decizii și să facă propriile greșeli. Că asta e singurul mod în care crești.

Nu îmi plac persoanele extrem de posesive, care cred că dacă le întinzi o mână beneficiază de tine și de timpul tău după cum vor ele.

Nu îmi plac oamenii care trăiesc doar pentru o relație cu partenerul de viață. Îmi par incompleți și mă sperie ideea de a nu putea să crești și să te bucuri separat de cel de lângă tine. Doar pentru că știu că nimic nu garantează o relație (nu, nici măcar jurămintele) și pentru că e nasol să te trezești nu numai singur, ci și singuratic. Faceți voi distincția de sens 🙂

Cam asta ar fi, nu  mai sap că până la urmă ajung să contrazic exact prima frază a postării de azi. În rest, oamenii sunt simpatici, draguți și ne fac viața mai bună 🙂

Și acum să vedem, sunt sigura care iubește societatea, dar are limite? Ale voastre pe unde sunt?