Și acum că a venit prima zăpadă

Toată lumea e fericită, am văzut la statusuri de ”feeling wonderful” azi cât nu văd într-o lună, fulgii de zăpadă alegând bezmetici pe sub stâlpii de iluminat intră la categoria imaginea zilei, și am constatat că mai e o lună până la Crăciun.

Încerc să mă conformez. Cotrobăi printre sacii cu amintiri, poate găsesc fascinația pentru iarnă. Nu de alta, dar ceva mai devreme în cursul zilei, când am gândit cu voce tare că eu nu mă bucur că ninge, mi-a aruncat cineva o privire de am crezut că o să mă taie cu ea.

Am găsit o primă ninsoare la Moeciu. Într-un an când zăpada refuze cu încăpățânare să ajungă la câmpie, fix între 31 decembrie și 1 ianuarie, alături de o mână de oameni frumoși, am văzut fulgii mari așezându-se. Dimineața totul era alb, iar Cristian construise, în loc de om de zăpadă, o mașină de formula unu în fața cabanei. Am mai găsit ziua când am încercat să învăț să schiez. Râsetele în hohote, căzăturile, și tot un grup de oameni simpatici implicați. O fugă din București, fără niciun plan prestabilit. Și un filmuleț când alerg să prind fulgi de zăpadă cu limba (da, și oamenii mari mai au momente din astea). Făcut de un fost prieten, cred că era seara când ne hotărâsem că e gata povestea noastră, iar eu mă simțeam brusc extrem de liberă. Poate derdelușul din Ploiești, unde îl duceam pe frate-miu iarna, când veneam în vacanță de la facultate iar el încă era mic. Și un Herăstrău alb-alb, într-o noapte, când încă nu apucase să poarte pașii oamenilor prin el.

Momente aruncate la un loc cu altele.

Mă iertați că vă stric joaca, dar mie nu îmi place iarna. În primul rând, că nu îmi place frigul. Iar trei straturi de haine, la care se adaugă fes/ fular/ mănuși nu mi se par nici fascinante, nici confortabile. Nu îmi place nici umezeala, mai ales când are prostul obicei de a mi se strecura în degetele de la picioare (pentru că încă nu s-au inventat acele cizme care să fie destul de frumoase pentru birou, să nu derapeze și să nu intre picătură de apă în ele). Iar când e stratul de zăpadă mai mare, mi se pare inutil și fără sens faptul că plec în bocanci de acasă, doar pentru a îmi pune pantofi când ajung la job (și da, fac asta, și știu sigur că nu sunt singura). Bucureștiul se transformă într-un fel de cursă pentru oamenii care încercă să ajungă la birou, implicând șoferii bezmetici care au uitat să-și schimbe cauciucurile, trotuarele pe care nimeni nu le curăță, și isteria generalizată că…a venit zăpada. Pe parcă fiecare an e primul an când vine.

Da, e frumos atunci când e totul alb. Da, e distractiv să te bați cu bulgări. Da, prietena mea cea mai veche (și una dintre cele mai bune) e născută în decembrie.  Dar vă rog, nu mai încercați să mă convingeți că iarna e cel mai frumos anotimp și zăpada e o minune.

Iarna e frumoasă printre amintiri. Sau construind unele, alături de oamenii de zăpadă. În rest, e doar un anotimp în care e mai frig, mai întuneric și mai umed.

Dar acum, că a venit prima zăpadă…poate să vină primăvara? 🙂

Anunțuri

Cu o lopată nu se face primăvară…

…dar cel puțin se poate circula mai ușor.

Fact 1: am crescut la țară. Undeva, la câmp. Atunci când bate vântul, nu-i a bună. Iar astăzi când am vorbit cu bunică-mea la telefon, am aflat că a dat de câteva ori zăpada din curte până la stradă, pentru a avea loc de mers. Mamaie are 86 de ani acum, și e o mână de om. Dar știe că a sta în casă nu e o soluție.

Fact 2: azi am plecat pe la 4 de la birou. O decizie a managementului pentru a putea ajunge în condiții safe acasă. Numai că de la Floreasca la Ștefan cel Mare am făcut un timp dublu pe jos. Pentru că pe trotuare zăpada era la cote înalte. La propriu.

Fact 3: Mă sună mama să îmi povestească de un vecin. Care de bine ce și-a deszăpezit mașina, a blocat alte trei.

Fact 3: Când am ajuns acasă, tanti de vizavi se chinuia să curețe zăpada din fața casei și trotuarul aferent ei. Mi-a adus aminte de mamaie, așa că m-am dus să o întreb dacă are nevoie de o mână de ajutor. Nu vă pot spune cât de fericită a fost. Ba chiar mi-a împrumutat lopata ei, să curăț puțin în fața blocului unde stau. Că lopeți pentru deszăpezit mașini au fost, pentru trotuare și scări, nu.

A fost mult? Puțin? Nu cred că mai contează. A fost ceva. Cam atât cât îmi permite constituția de un metru și-o riglă, și un spate nu tocmai sănătos. Cel puțin mâine o să am încă scări, nu topogan în fața blocului.

E iarnă și ne tot ninge. Unii rămân blocați pe străzi. Alții nu pot ieși din parcare. Pentru pietoni, mersul a devenit o aventură. Mai în glumă, mai în serios, ne denumim pinguini și circulăm ca atare. Așa că, inițiative precum cea a lui Hoinaru (de a da zăpada din fața casei, sau o mână de ajutor celor blocați cu mașinile) sau a lui Ionuț (de a strânge mai mulți oameni, pentru a deszăpezi zona unui spital sau a unei case de bătrâni), fără a mai comenta și a pune zeci de întrebări, mi se pare una bună tare. E pur și simplu semnul că iarna asta  ne poate aduce la punctul în care să facem ceva, nu să ne plângem că nu ne e bine.

O să ziceți că o lopată nu contează. Eu zic să de la o lopată se strâng mai multe. Mai devreme, când curățam în fața blocului, vecinul care deszăpezise până atunci un loc de parcare, a venit să-mi dea o mână de ajutor. Și a zis că o să curețe și dimineață 🙂

Iarna mea

E cu brazi albi de dimineață. Cu îngeri în zăpadă. Familie de oameni albi. Vin fiert și aromat. Un strop de nebunie. Multe zâmbete. Mi-aș dori să mă pregătesc de Crăciun zilele astea, să văd filme siropoase, să alerg după lucruri frumoase pentru oameni dragi. Să mă trezesc cu zâmbetul pe buze. Știu, mâine nu o să îmi mai placă iarna, când voi merge cu zăpada până la glezne la birou. Când voi simți frigul și umezeala din oase. Când dimineața îmi va greu să mă ridic din pat. Dincolo de toate, vreau să rămân cu iarna mea așa cum mi-a fost ieri și azi. Simplă, frumoasă, albă până la nesfârșit.

Imagine de mic dejun 🙂

 

Pârtieeeeeee!

 

Tata-omul de zăpadă.

 

Să aveți o săptămână frumoasă.