Ai o relație? Nu. Dar am atâtea începuturi…

Cumva, de la un punct încolo, viața mea (pe lângă oameni simpatici, plăceri din astea simple cum sunt urcatul pe munte sau plimbatul prin ploaie, cărți și alte bazaconii, și – aproape evident – job) se împarte în începuturi de relații.

Din alea de amor subit vorbesc aici, nu din altele, că din acelea profesionale vreau – nu vreau îmi câștig pâinea și banii pentru plăcerile de mai sus, iar prietenii îmi sunt cam aceeași de ani buni și nici nu simt nevoia să caut după alții. Care începuturi se schimbă și ele, după cum se schimbă tunsoarea celei care scrie. Adică un pic cam des pentru gustul meu, de altfel un om care visează echilibru și stabilitate pe toate fronturile atmosferice și emoționale.

Au fost începuturile fără început. Alea de imediat după ce am ieșit din fosta-cea-mai-lungă-relație-cu-potențial, când oricum cel de lângă mine putea să fie Făt-Frumos și să îmi aducă Luna (aia Pătrată, bineînțeles) în dar, că era cam degeaba. Bineînțeles, în capul meu era că îmi trecuse și că sunt bine mersi, dar făceam ce făceam și mă întorceam cu gândul la fostul. Așa că la fel de fără început cum au fost și-au găsit și sfârșitul. Din când în când, băieții din începuturile astea mi se ivesc în preajmă și râdem de atunci.

S-au strecurat printre ele, binișor, începuturile despre care știam sigur că vor rămâne acolo. Cele în care jocul miza mult mai mult decât potențialul rezultat. Uneori, am intrat în ele din nevoia de confirmare. Alteori, am intrat în ele pentru hazul nebun, pentru o seară cu vin bun și îmbrățișări aferente, și pentru că știam sigur că mai mult de atât nu o să fie (ne)voie.

Evident, au apărut pe parcurs, începuturile forțate. Că atunci când ai peste 25 de ani și ești singură, cu rude/prieteni/colegi care mai fac și nunți/botezuri, apoi sigur o să dai și de una-două pețitoare. Doar că săracele mele pețitoare și-au ales că joace din astea când eu eram în plin tratament pentru vindecarea spatelui și mai mult decât implicată în job, pentru că eram într-un început nou și greu. Așa că unii din domni au renunțat când i-am programat în agendă la zile bune după primul telefon, iar alții s-au pierdut pe drum. Vreo două începuturi tot au fost, dar unul dintre ele a fost atât de ratat, că am zis că nu-mi mai trebuie altădată.

Am ajuns, la 28 de ani, în punctul începuturilor gândite. Ieșirea se face programat, omul e ales după criterii pe care numai mintea mea creață le deslușește, am o idee despre ceea ce îmi doresc de la un om cu care să vreau să trec de un început. Dar…

am obosit.

Serios că da. Am trecut prin atâtea începuturi de…nimic că a ajuns să îmi fie teamă să mai ies la întâlniri. Asta după ce unul dintre stimabilii domni m-a întrebat dacă pot face copii la prima întâlnire (da, mă, pot – dar cel mai probabil nu cu tine 🙂 ), iar un altul mi-a ținut un seminar întreg despre importanța economisirii la vârsta mea (cum adică, eu plec în vacanțe în loc să strâng bani pentru viitoarea-potențială-familie?) , pe fondul unui pahar de vin într-un local în care nu aș fi intrat dacă nu ar fi fost pe invitație. Unde mai pui că un bun amic îmi zice, dintr-o glumă ce s-a dovedit serioasă, că oricum domnii din prejma mea pot fi ușor speriați de mine (și pe bune, că urâtă tare nu sunt  și am un metru și-un stilou, adică nu prea sunt de speriat 🙂 )

Adevărul e că îmi doresc un început din ăla banal. Cu plimbat în parc, și povestit, și tăvălit pe jos de râs. Nu vreau planuri cincinale, nu visez cum or să arate copiii noștri la prima întâlnire, nu vin cu o listă de chestii pe care trebuie musai să le ai ca să pot să îți acord o șansă. Vreau niște începuturi care să fie simpatice tocmai pentru că nu iau în calcul povestea cu ”și au trăit fericiți până…” , ci doar unele care să se repete frumos, în preajma aceluiași om, pentru ca nu cumva să cădeam în rutină și plictis.

Și încă mai cred că dacă închid ochii și îmi doresc tare-tare ca lucrurile din jurul meu să se așeze într-un anumit fel, or să o facă. Nu neapărat cum îmi doresc eu, ci așa cum îi va fi cel mai bine sufletului meu.

Așa că să curgă cu începuturi. Măcar așa om avea ce le povesti nepoților! 🙂

(post generat de niște povești de seară, cu vin roze și lasagna pregătită cu drag 🙂 o seară bună, frumoasă și simplă. pentru că până și în cele mai vechi prietenii există începuturi 🙂 mulțumesc.) 

(sursă foto)

Gânduri dezordonate puse în ordine

The real act of discovery is not in finding new lands, but in seeing with new eyes (Marcel Proust)

30, 000 de gânduri zilnice (statistica spune că sunt undeva între 12,000 și 50,000). Gânduri mărunte, gânduri de muncă, de familie, de dor, de nervi. Din care mare parte sunt repetitive. Aceleași gânduri de ieri, de acum o lună, sau de acum un an. Aceleași temeri, frustrări, blocaje, atitudini și crezuri transformate în gândire legată de interacțiunile cu cei din jur, gânduri bezmetice care îți aduc aminte – repetat și obsesiv – că mai ai ceva de rezolvat. Gânduri a căror relevanța la ziua de azi a aproape nulă, și care totuși trec prin tine, te obosesc și te fac să te simți uneori că trăiești într-un fel de joc prost, unde în fiecare dimineață revii la nivelul de ieri.

Zilele astea îmi trăiesc cele mai mari temeri în ochii și sufletul unor oameni aproape. Neputința. Dependența de celălalt (nu cea psihică, ci aia rudimentară, când depinzi de omul de lângă tine pentru o cană cu apă). Necesitatea unor decizii care rănesc pentru a te vindeca. Singurătăți care surprind și te blochează, pentru că te obligă să rămâi pe dinafară. Le privesc și mă doare și mă umple de nervi și de temeri starea de spectator. Fie el și un spectator empatic.

Ne-am obișnuit să ne privim temerile și furiile care pe lucruri intrinsec rele. Să fugim de ele, să le îngropăm adânc, să le lăsam să se înrădăcineze până atunci când ajung să nu ne mai lase să respirăm. Uitând că ambele sunt emoții care țin de supraviețuire, că sunt o parte a conștiinței noastre care acționează atunci când sesizează un pericol fizic imediat. Și că rolul lor e să acționeze punctual, pentru câteva minute cel mult, atât timp cât durează evitarea pericolului fizic. Furiile și temerile noastre devin un pericol pentru noi doar atunci când sunt acționate de stimuli care nu au nicio legătură cu siguranța noastră. Când ni le consumăm pentru că stăm la rând la semafor, pentru că nu am primit un răspuns la mail atunci când doream sau când jumătatea noastră nu a avut bunăvoința să spele vasele. Siguranța nu mai e determinată de a te întoarce în peșteră întreg după ce ai vânat un cerb și evitat să te mănânce urșii, ci de o serie de factori care includ stabilitatea financiară, integrarea socială, familia sau nevoia de a forma o familie, relațiile în fel și chip cu fel și chip de oameni. Și în toate acestea, mintea ta devine un fel de teren de joacă pentru gândurile-emoții care te sugrumă.

În Love, Medicine and Miracles doctorul Bernie Siegel, după ce studiază ani buni pacienții bolnavi de cancer în stadiu terminal , trage cea mai simplă concluzie:  indiferent de ce tratament alegi să urmezi, a te iubi pe tine și a alege să lupți cu teama sunt un factor determinant în procesul vindecării. Un fel de mind over matter, cum spun americanii. Sau cum spune același doctor: Thoughts are energy, they can kill or heal.  Nu suntem bolnavi cu toții (și vă doresc nici să nu fiți, nici să nu aveți oameni aproape care să lupte cu diagnostice din astea), mi-a rămas în cap ideea. Poate pentru că mi se pare că e un dram de adevăr ce nu se consumă între patru pereți de spital. Că – ce-i drept – faci cele mai importante alegeri pentru tine atunci când ești pus în situații limită, dar ceea ce gândești determină ceea ce ești în fiecare domeniu al vieții tale, și că emoțiile tale (răspuns inevitabil ale celor mii de gânduri între care te zbați zilnic) sunt cele care îți dau energia să faci un pas mai departe. Sau te pot ține pe loc.

Undeva, în toată povestea asta, există o notă optimistă. Cea care îți spune că poți alege ceea ce gândești.

Și există, întotdeauna, un prieten bun la celălalt capăt al telefonului, care are cuvintele potrivite. Nu neapărat cele mai bune, cât cele care să-ți aducă aminte cine ești. Și mai ales, ce poți face atunci când ai destulă voință (moment de mulțumesc pentru niște oameni care sunt acolo, atunci când e nevoie).

Așa că nu pot decât să vă doresc să alegeți bine și frumos. Și să vă fie liniște chiar în singurătate. Seară cu zâmbete și fără temeri să aveți!

Provocări, ieșitul din zona de confort emoțional și zâmbete de duminică

changeCred că fiecare schimbare pe care o ai în față o poți privi din două perspective: aceea ce a vedea provocarea din față, sau aceea de a te opune. La nivel personal, cred că sunt la fel de ruptă între aceste două perspective pe cât sunt în general în ceea ce privește toată viața mea. Nu prea văd nuanțele intermediare, la fel cum nu prea știu să îmbrac un adevăr evident într-un răspuns extrem-diplomatic.

Profesional, îmi plac schimbările – iar în momentul în care simt plafonarea unui anumit tip de activitate caut fie să îi dau o altă formă, fie să o schimb. Nu m-am simțit niciodată confortabil în efectuarea unor activități repetitive, am tendința de a îmi pierde destul de repede răbdarea, și chiar dacă uneori e mai complicat să caut metode de a îmi îmbunătăți viața, prefer să fac asta decât să mă pierd printre detalii. Mizez de multe ori pe intuiție, înainte de a îmi demonstra că am dreptate, iar dacă nu îi pot răspunde nimănui sincer la întrebarea unde te vezi peste 5 ani? este doar pentru că sunt sigură că mai am o groază de lecții de învățat și direcții de schimbat.

 La urma urmei, am terminat un liceu cu specializarea matematică-informatică, am ajuns la filosofie unde am trecut de la ideea de studii europene la etică aplicată (și nu regret niciun moment alegerea), iar în timpul acesta am lucrat de la traduceri la făcut facturi. Ultima schimbare a fost acum 6 luni, următoarea o prezic peste încă vreo 6 (din nou, chestie de intuiție).

Singurul moment când am vrut să renunț la ceva a fost cel în care am vrut să renunț la blog (chiar dacă nu este o sursă de venit, e uneori sursă de hrană…culturală, și poate fi privit ca un job part-time). Chiar și atunci, nu am făcut asta pentru că cineva mi-a strecurat provocarea de a căuta poveștile din jur. Și atunci am știut că o dată ce găsești o poveste bună vrei să o dai mai departe. Pur și simplu. Asta a devenit pentru mine  un exercițiu de ieșit din zona de confort, pentru că a căuta povești presupune disponibilitatea de a le vedea, de a pune întrebări, de a aprecia chiar și atunci când gândurile tale sunt preocupate de supraviețuirea zilnică.

La nivel personal-emoțional situația este exact pe dos. Îmi știu zona de confort emoțional perfect definită iar șansele de  fi scoasă din ea țin de niște resorturi pe care cu greu aș putea să le definesc. Nu mă implic în relații (de orice fel ar fi ele) decât până acolo unde granița lor să nu-mi invadeze liniștea, am momente în care refuz să răspund la telefon și îmi împart zâmbetele echitabil, fără a desemna favoriți ai lor. Orice motiv de a îmi retrasa zonele unui asemenea confort emoțional devine motiv de panică. Îmi e foarte greu să exprim ceea ce simt (așa că de multe ori nu o fac). Uit de multe ori importanța de a spune Mulțumesc (și îmi pare sincer rău). Și spun prea rar Te iubesc oamenilor care ar merita să o audă (chiar dacă mă mint constat că e de ajuns să le demonstrez asta).

Zilele trecute am făcut un experiment. Am scris niște scrisori. Am trimis niște mesaje. Mi-am lăsat temerile, zâmbetele și mulțumirile să meargă către câțiva oameni. A fost un exercițiu complicat, pentru că m-a forțat să mă uit dincolo de oglindă, și să exprim ceea ce mie îmi părea a fi o evidență clară. Am folosit pixul și foaia ca terapie (bine, nu te gândi că mi-a venit mie această idee genială, am preluat-o dintr-o carte). Unele scrisori au ajuns la destinatari. Altele știu că nu le voi trimite, fie pentru că oamenii respectivi au plecat din viața mea, fie pentru că încă nu am ajuns atât de departe în a îmi depăși limitele.

Pentru două ore și mai bine, având în schimb vreo 10 coli scrie, mi-am permis să las emoțiile să se materializeze în cuvinte. Să ies din zona confortului în care toate lucrurile sunt rațional orânduite și în care fiecare zâmbet are un motiv bine definit. Mi-am permis să trăiesc emoții, știind că unele vor fi bine primite, altele vor face pe cineva să zâmbească, câteva vor stârni sprâncene ridicate.

La finalul zilei, am primit un răspuns. Nu neapărat cel pe care îl doream. Dar am găsit niște liniște care mi-a adus aminte că uneori e bine să nu mai încerci să-i salvezi pe cei din jur, ci să încerci să te salvezi pe tine. De singurul dușman veritabil pe care il ai: tot tu. Și uite așa, provocarea a devenit liniște. O să mai repet experiența, a fost frumos.

La urma urmei, ieșitul din zona de confort emoțional vine cu același riscuri ca și în zona profesională. Riscul de a greși, ca oamenii să interpreteze greșit ceea ce vrei să faci, sau de a te lovi de anumite ziduri. Doar că la final poți încă spune că ai făcut pe cineva să zâmbească, că ai descoperit ceva nou despre tine și că te vei trezi mâine știind sigur că oamenii sunt (încă) buni.

Să aveți o săptămână cu provocări duse la capăt și zâmbete fără măsură!

(sursă foto)

Vreau o relație. Și mai repede, te rog!

Nu știu dacă e vara de vină. Sau faptul că e sezon deschis de nunți-botezuri-și altele asemenea. Cert e că, de la o vreme încoace, în jurul meu se discută constant. Despre relații. Despre lipsa lor. Despre cum ar fi – dacă ar fi – când o să fie. De parcă toate femeile din jurul meu (alea singure) simt nevoia brusc să se așeze sub o lupă. Iar rezultatul să-l prezinte public, că oamenii văd oricum din perspective diferite și doar-doar de or să apară și răspunsurile potrivite. La final, cele mai deștepte își dau seama că răspunsurile le găsesc singure și zâmbesc. Restul se zbat, așteptând un mâine planificat în detaliu și mereu imprevizibil.

E oarecum logic. Plaja de vârstă a domnițelor din jurul meu e undeva – cu marjele de eroare aferente – între 25 și 30 de ani. Și se împart – simplu și la obiect, în două categorii: cele cu și cele fără (jumătăți aferente, că despre ei vorbim aici). Cele cu – majoritatea – sunt cu inel pe deget, casă pentru care plătesc o viață de-acum înainte și, eventual, un copil pe drum. Femei realizate din punct de vedere al unei majorități a societății.

Și tocmai pentru că – fără să alegi neapărat – trăiești și respiri zilnic în această societate, tu (parte din categoria fără) ajungi să-ți pui întrebări. Că de ce nu? Că dacă nu acum, atunci când? Că unde să mai ai timp să găsești o relație când tu stai (cel puțin) 8 ore pe zi la birou, iar atunci când ieși în oraș o faci cu aceeași oameni care îți sunt prieteni de ani de zile. Și deci sigur ne-eligibili pentru o potențială relație. Îți desenezi o mie de filme și ajungi, în cele din urmă, să te consolezi cu ideea că vei ajunge fată bătrână înconjurată de pisici. Și nu-ți mai pasă nici de tine. Nici de ei.

Sau te arunci în prima relație care îți iese în cale. Te agăți de ea cu disperare. Ce dacă se poartă ca un bădăran? Altul nu ai, și-l iei pe-ăsta de bun, sperând în sinea ta că Făt-Frumos o să apară să te salveze. Numai că tu, prinsă în relația ta cea nouă, ajungi să uiți de el și rămâi doar cu regretul că nu ai căutat mai bine. Sau te trezești, un pic mai târziu, cu un gust amar – cel al minciunii pe care ți-ai spus-o de atâtea ori, încât a devenit adevăr.

Uneori doar te plângi de lipsa ei. Aceea relație. Desenată frumos, într-un meniu cu iz franțuzesc. Să fie savuroasă, să aibă ciocolată, să te farmece prin simplul ei. Și dacă nu e așa…apoi mai bine să nu fie deloc. Orice abatere de la desenul tău mental are potențial de eșec și se trece cu vederea. Tu îți spui că te protejezi de eșecuri. Ceilalți îți spun doar că viața nu se scrie (nici măcar pe blog), ci se trăiește.

Din locul unde stau, nu am cum să văd lucrurile obiectiv, să ne înțelegem. Sunt singură de o vreme bună încoace. Am trecut prin etapa de plâns că vreau pe cineva lângă mine pentru că vreau. Și prin cea în care am încercat marea cu degetul, doar pentru a îmi umple timpul. Am avut momentul acela în care mi să părea că în jurul meu parcă au conspirat toate planetele și până și cele mai nesuferite domnițe din jurul meu ajungeau să aibă jumătatea perfectă. Care nu era neapărat la fel de nesuferită. Mi-am pus întrebări, am disecat firul în patru, am stat la povești cu mama ore în șir (mama e o doamnă deșteaptă, care nu mi-a pus niciodată întrebarea aia magică dar tu de ce nu ai pe nimeni și de ce nu te măriți?). Mi-am disecat fostele relații sub lupă, până m-am plictisit (și i-am plictisit și pe alții).

Și apoi, m-am oprit. Nu, nu mi-a apărut Prințul în cale brusc. Ci mi-am dat seama că – înainte de a comanda o relație – aș face bine să îmi fiu bine cu mine. Am început cu pași mici. M-am reapucat de scris. Și apoi de bricolat diverse. Am căutat locuri noi și lucruri faine care să mă bucure. Am învățat să cred mai mult în mine și să nu mă mai aplec spre celălalt la fiecare întrebare sau durere. Am renunțat la comparații. Mi-a luat câteva luni bune să mă desprind din trecut și apoi alte câteva să mă obișnuiesc cu prezentul.

Da, nu e tocmai ușor să faci parte din categoria fără. Prea multe întrebări, prea puține răspunsuri, prea multă presiune din partea societății și, uneori, a familiei, prea multe planuri de la 20 de ani pe care le vezi (pentru a x-a oară) aruncate sub preș. Și cred că cel mai frumos cadou pe care ți-l poți oferi în perioada asta este acela de a învăța să te definești ca persoană unicat. Nu în comparație sau simbioză cu jumătatea. Ci raportat la tine. La ceea ce îți dorești tu să înveți, să faci, să construiești. E un exercițiu mișto. Sau poate doar așa mi s-a părut mie…

Vreau o relație. Dar poate să vină când dorește ea.

Eu sunt bine, mulțumesc 🙂

PS: Și eu tot nu pot să înțeleg de ce un tip între 25-30 de ani, singur, e dovadă de om care a muncit pentru carieră, și băiat bun și de luat acasă, iar o tipă de aceeași vârstă, la fel de singură, primește întrebări cu ton acuzator dar tu, de ce ești singură. Mi s-a întâmplat, nu o dată, nu mă mai supără…dar nu pot să înțeleg.

Lalele mov și gesturi mici

În seara asta am ajuns în Gara de Nord, ca popas final după o plimbare pe la mama pe acasă. Când să cobor din tren, mă intersectez cu un tip deșirat, cu o vârstă care putea fi cuprinsă oriunde între 24 și 28 de ani. Lumină slabă, nici nu am stat să-l fixez foarte bine, că nu era scopul meu să urmăresc tipii de pe peron. Mi-a atras atenția buchetul mic și simpatic de lalele mov pe care îl ținea în mână și faptul că părea emoționat un pic. Avea pe față zâmbetul ăla de copil care vrea să spună o poezie simpatică unor oameni mari și să-i impresioneze.  În timp ce căutam prin neantul genții cartela de metrou, apare ea. Cea pe care o aștepta. Îi oferă florile, ea se uită scurt la ele, apoi la el – puțin încruntată – și îi spune ”tu, n-ai văzut că erau degerate?”. Mi-am întors capul instinctiv în stânga, și am văzut cum zâmbetul lui picare printre bălțile de noroi (fostă zăpadă topită de picioare grăbite) de pe peron. Mi-a părut rău pentru el. 

E adevărat că nu știu povestea din spate, așa cum spunea Bia (am scris povestea pe scurt și pe Facebook, din reacțiile de acolo a ieșit postul de acum 🙂 ). Poate el era un nenorocit care a încercat să o impresioneze sau vroia să spele niște păcate pe care florile nu le mai pot spăla. Poate ea pur și simplu nu știe să se bucure de gesturi mici sau face parte din categoria persoanelor care atunci când primesc flori bănuiesc automat că sunt primite în avans pentru a acoperi vreo tâmpenie. Nu o judec pe tipa din gară în particular, că nu o cunosc și nici nu aș vrea să creadă că sunt cine știe ce femeie nebună care vânează povești pe un peron înghețat.

Mi s-a părut trist pentru că el chiar părea dornic să îi facă o surpriză și pentru că am prins vizual exact fracțiunea de secundă în care zâmbetul sincer s-a transformat într-o mimă nu prea reușită. Și pentru că a surprins o chestie pe care ne facem cam prea des că nu o vedem: faptul că am uitat să spunem Mulțumesc pentru lucrurile mici. Am ajuns să fim bănuitori atunci când oamenii se comportă frumos pur-și-simplu, crezând că vor ceva de la noi. Și să negăm o invitație ad-hoc la o plimbare, o felicitare fără motiv sau o floare care să nu poate în ea semnificația unei zile speciale.

Poate ai dreptate, nu a știut cum să reacționeze. Pentru că – ne place sau nu – trăim într-o lume în care ne-am tocit simțurile de a ne bucura de lucruri mici, fiind mereu în așteptarea celor mari. Și da, îmi permit să generalizez pentru că mă recunosc luată de valul acesta deseori. Spune o vorbă biblică de mare adevăr că cine e cel care se știe curat să arunce primul cu piatra. Iar eu știu că am rănit oameni pentru că nu am crezut în gestul lor mic. Îmi pare rău.

Oricât de tare îmi place să mă contrazic cu Vlad – atunci când ne numește insensibile – nu pot să nu mă gândesc că unii bărbați renunță la a mai face gesturi mici pentru că au nenorocul să întâlnească o femeie care nu e niciodată mulțumită de ele. Care va găsi nod în papură și celei mai romantice cine și celui mai simplu buchet de flori. Și ajung apoi să se întrebe care-i sensul și renunță. Și fără a o judeca pe ea din povestea de mai sus, spun doar că e trist să nu poți răspunde cu un zâmbet.

Oricărui gest mic din viața ta. Fie el și sub formă de lalea mov degerată.

Vă doresc o săptămână în care să spuneți Mulțumesc. Și să zâmbiți mult!