Escapade de luni. Literare.

(pentru că există bucăți din cărți sau din viață pe care nu ai cum să le descrii, dar trebuie să le dai mai departe. în 2015, parte a procesului de a dărui ceea ce primesc frumos, revin escapadele din bucătărie. literare sau muzicale, după caz. vor fi postate preponderent lunea, când mai mereu, dintr-un motiv sau altul așteptăm ceva. ziua de vineri, un telefon, mesajul care să ne însenineze ziua – chiar dacă-i miez de noapte, sau poate doar un somn lung și cu vise albastre. bineînțeles, dacă apar și-n timpul săptămânii, vor fi simple escapade. doar că cele de luni au un farmec aparte. al fugitului de acasă atunci când toată lumea ți se împarte între un trebuie să și o iubire ce vine dar nu prea). 

IMG_0001

Mă tem că suntem atrași către ceea ce ne părăsește și către ceea ce e cel mai probabil să ne părăsească, însă, în cele din urmă, cred că suntem definiți de ceea ce ne îmbrățișează.

Mama nu știa că e la concurență cu bărbații barului, iar bărbații nu știau că se măsoară cu ea. Toți presupuneau că sunt de aceeași parte, pentru că toți împărtășeau o idee învechită despre bărbăție. Mama și bărbații credeau că a fi bărbat bun e o artă, iar a fi un bărbat rău – o tragedie, atât pentru lume cât și pentru cei care depind de bărbatul tragic cu pricina. Deși mama mi-a transmis prima această idee, barul lui Steve este locul unde am văzut adevărul ei demonstrat zi de zi.

Barul mi-a creeat obiceiul de a transforma fiecare persoană ce-mi ieșea în cale într-un mentor sau într-un personaj și, datorită barului, sau din cauza lui, am devenit o reflecție sau o refracție a tuturor.

Ascultam cu atâta ardoare Vocea, dobândisem o asemenea măiestrie în a ignora alte voci, încât am devenit un copil-minune al ascultatului selectiv, ceea ce am crezut că e un dar, până când s-a dovedit a fi un blestem. Totul în viață este legat de vocile pe frecvența cărora te reglezi și de cele la care renunți, o lecție pe care am învățat-o mai repede decât majoritatea oamenilor, dar pe care mi-a luat mai mult decât majorității să o aplic corect.

(fragmente din Dulcele Bar, al Domnului J.R. Moehringer. Cum a ajuns să-l cheme J.R, fascinația barului, lupta de a ajunge la Harvard și apoi spaima copilului ce se întoarce la bar, personaje tăiate dintr-un bucată, dar mereu privite prin unghiul omului care cândva i-a venerat – și în cele din urmă, o parte esențială din povestea unui om care a ajuns laureat Pulizer în 2000 – le găsiți aici. Alături de gust dulce-amărui și certitudinea că nu-i nimic pierdut pentru totdeauna)

Anunțuri

Iată o ocupație potrivită.

WP_20140417_01620140417161722”Vrea să zică ai fost și puțin îndrăgostită în acest timp! Iată o ocupație potrivită, care te absolvă de orice uitare; așa da! Și omenește, și literar e cred terapeutica cea mai salutară și care întreține în om o prospețime de poezie care înnobilează. Nu prea mult, firește; nu cu posibilitatea de dramă sau cu epilog ușor căzut în platitudinea cotidiană. Așa, puțin cam distant, cu un om puțin cam străin și care pleacă. Dacă te-aș fi văzut conducându-l la gară, ți-aș fi spus: Sînt sigur că va mai veni, dar iar se va duce. Asta e viața și, diletantic, nu e prea rea. E drept că femeile au și ele socoteli ceva mai precise și că judecata mea are peri albi nu numai pe la tâmple și aparențe de lichidări de conturi” – dintr-o scrisoare a domnului Lovinescu către doamna Cella Serghi

”Nu i-am pus iubirii condiții. Și dacă nu i-am cerut să dureze o veșnicie, e fiindcă nu știam că poate fi și altfel. Nu i-am cerut iubirii să fie binecuvântată, nu i-am cerut iubitului să se înfățișeze ca un mire care trece pragul casei cu mireasa în brațe. Am vrut o iubire care să mă poarte pe piscurile munților, pe crestele valurilor, în bătaia vânturilor. Nu o căsnicie și un soț bun mi-am dorit, nu afecțiune, ocrotire și liniște și, dacă nu le-am avut, e poate fiindcă nu am bănuit cât ne necesare îmi vor fi, dar, dacă le-aș fi avut – cine știe – poate că nu aș fi scris” – doamna Cella Serghi despre iubirile ei, cele care au fost, cele care ar fi putut, cele născute în jurul poveștii ei cu Camil Petrescu, în jurul prieteniei cu Mihail Sebastian, într-un mediu în care oamenii erau povești, iar astăzi ne-au devenit valori. Acele iubiri care au construit poveștile unor cărți care mi-au trasat linii prin suflet. Uneori, e bine să te întâlnești cu scriitorul dincolo de paginile sale, să îi afli parcursul, să îi ghicești îndoielile. Uneori, o parte din el devine o parte din tine, iar eu am rezonat tare mult cu paragraful de mai sus.

Cartea se numește Pe firul de păianjen al memoriei și a apărut la Polirom, în colecția Confesiuni. 

Piatra din imagine am găsit-o pe acolo unde se unesc două mări, în Danemarca. A fost un semn de bine. Astăzi stă la mine acasă, lângă alte bucăți de timp furat care îmi aduc aminte de întâmplările cu sens.

The Lady of the Rivers

The Lady of the Rivers (Philippa Gregory)

(cartea face parte din seria The Cousins’ War și este a treia. Din aceeași serie am citit și scris despre Regina Albă și Regina Roșie)

Nu știu dacă e tradusă cartea în română, mie îmi place numele ei în limba în care am și citit-o. Și nici nu am vrut să îi apăs butonul de Google Search. Cert e că mi-am propus să termin cărțile apărute în seria aceasta până la finalul lui aprilie, și apoi să mă îndrept spre seria despre curtea Tudorilor. 

Revenind la carte, ea are în centru un personaj cu care facem cunoștință în prima carte, și anume mama Reginei Albe (Elizabeth Woodville). Astfel, acum ni se prezintă Jacquetta și o poveste despre supraviețuire, dragoste și loialitate, în care sunt amestecate elemente istorice (cred că dintre cele trei personaje de până acum, acesta este cel despre care există și cele mai puține documente) cu elemente de magie și poveste extrase din legenda Melusinei. De altfel, destul de multe bucăți din carte se concentrează pe elemente mistice și pe modul în care cunoașterea de alt tip decât cea comun agreată de către bărbați le poate aduce femeilor un loc pe eșafod.

Jacquetta în copilărie. Ajunge să o cunoască pe Ioana D”Arc, în timp ce se afla la unchiul ei în vizită. Mai apoi, asistă la arderea acesteia pe rug și pentru prima dată conștientizează că, uneori, e bine să taci chiar și atunci când ai dreptate. Și să încerci să te formezi cât mai mult după orânduielile unei lumi care taxează prin moarte orice abatere. Apoi prima căsătorie, cu un om care o alege tocmai pentru descendența ei mitică. În primă fază am râs, apoi am realizat că sunt într-o poveste în care oamenii credeau în Elixirul Vieții, puterea alchimiei și forța fecioarelor de a adormi unicorni. Jacquetta părăsește Franța și devine membru al curții regale londoneze. O dată cu căsătoria dintre Margaret de Anjou cu Henry al VI-lea, rolul ei se definește în cel de protectoare și consilieră al reginei.

Între toate acestea, Jacquetta iubește cu pasiune. Și se căsătorește cu omul iubit, chiar dacă știe că riscă totul pentru asta. Dar dincolo de dragostea dintre ei, se află zeci de războaie, rebeliuni, o țară al cărei rege este maleabil și – un pic – nebun, și o regină a cărei dorință de a se afirma ca și conducătoare a unui popor care nu o suportă conduce către situații aproape dezastruoase.

Ce mi-a plăcut la carte: descrierile. Atmosfera de la curtea regatului, modul în care se conduceau campaniile, toate zecile de ritualuri și gesturi care făceau parte dintr-un fel de lege nescrisă a acceptări regalității (tocmai de aceea, faptul că Reginei i se interzice intrarea în Londra este un gest de supremă sfidare, dar împotriva căruia nu are cum să lupte). Ce nu mi-a plăcut: Jacquetta 🙂 Îmi conturasem o imagine aparte despre femeia asta în prima carte. E drept, că acolo e un pic mai matură și poate deciziile ei sunt altfel gândite. Doar că am avut impresia, pe alocuri, că personajul acesta (pe care îl vedeam un pic legendă, un pic femeie, ceva mai mult putere și ambiție) este unul plat, care se complace cu anumite situații. Și aproape te enervează, pentru că tu – cititor naiv – ești aproape sigur că ar putea să facă mai mult.

Comparativ cu celelalte două cărți, povestea Doamnei Râurilor este un pic diluată, personajul nefiind atât de bine definit. Pe de altă parte, e o carte care se citește ușor, cu drag și din care rămâi cu cel puțin câteva idei. Cum ar fi că fiecare e supus unei roți de noroc care uneori te poate duce foarte sus, alteori foarte jos, și tot ce poți face este să te pregătești sufletește să accepți toate aceste schimbări. Viața singurei prietene a Jacquettei (Margaret de Anjou), pe care o poți urmări paralel cu povestea, este dovadă clară pentru acest lucru.

Între timp am început cea de-a patra cartea. Și e o surpriză plăcută.

Regina roșie

The Red Queen (Philippa Gregory)

Vă povesteam acum ceva vreme că am început seria The Cousins War scrisă de Philippa Gregory, atunci când am scris și prima recenzie dedicată (despre Regina Albă). Între timp, a început vALLuntar, și am citit cărțile pentru campanie și sunt fericită că o parte din cei 632 de copăcei ce vor fi plantați vin și de la comentariile de pe aici. Iar unul dintre beneficiile care au venit o dată cu această campanie a fost că am reintrat într-un ritm de citit constant, la care sper să nu renunț prea curând 🙂

Regina Roșie este povestea Reginei Albe, privită din altă casă roială. Dacă prima reprezintă casa York (și, implicit roza albă) cea de-a doua este reprezentativă pentru Casa Lancaster (roza roșie). Personajul principal este Margaret Beaufort, și este bunica lui Henry al VIII-lea. Doar că cititorul face cunoștință cu ea la 10 ani, un copil ce se vrea matur, cu o devoțiune dusă la extrem pentru Ioana d”Arc și ce stă nopțile în rugăciune până ce genunchii ei se tăbăcesc. Un personaj ciudat, încă din primele pagini, prins între o credință ce pare absurdă și intrigile de casă nobilă, atât de folosite la vremea respectivă.

Și cum în război se joacă orice carte, Margaret se vede măritată – la nici 13 ani – cu Edmund Tudor, într-o încercare de a asigura o descendență roială din partea Casei Lancaster. Încercând să se auto-convingă că acesta este rolul ei trimis de către Divinitate în lume, Margaret trece prin discuții lungi cu propria-i persoană, încât uneori uiți să o vezi ca un copil-adolescent. Doar naivitatea cu care privește unele lucruri, și contradicția dintre acestea și imaginea pe care ți-o formezi, îți aduc aminte de vârsta ei.

O dată cu nașterea lui Henry Tudor, și mai ales cu fiecare an pe care Margaret îl petrece departe de el – ne aflăm în perioada în care casa York conduce, iar despărțirea dintre cei doi apare ca o necesitate – scopul ei devine din ce în ce mai bine conturat: fiul ei trebuie să fie rege al Angliei. Nu contează câteva capete trebuie călcate, câte minciuni spuse, câte zâmbete false adresate. Ceea ce m-a frapat este faptul că toate acțiunile ei sunt dictate de o credință fanatică, care o face să aibă impresia viziunilor și a aprobărilor cerești pentru faptele sale. În absolut niciun moment nu își pune problema propriei greșeli, dar vede în pașii tuturor celorlați pașii greșiți care o încurcă pe ea.

O urăște mocnit pe Elizabeth – personaj principal al primei cărți din serie – și vede în faptul că a ajuns regină dintr-o simplă femeie de rând un semn al decadenței acesteia. Își alege aliații cu mare grijă, iar ultimul ei mariaj este unul în care doar calculele de interes își mai au sensul. Uneori, simte lipsa tandreții și a dragostei împărtășite, a fiului său și a primului cumnat – Jasper Tudor, cel care îi rămâne și marea dragoste a vieții – dar scopul urmărit cu o tenacitate feroce o face să le lase în urmă. Având permanent în cap faptul că scopul e unul divin, Margaret renunță la orice pentru a îl atinge.

În primele pagini ale cărții îți e milă de ea. O privești cu compasiune și înțelegere. Apoi, cu fiecare etapă trecută, începi să-ți pui întrebări. Speri să vadă că, undeva, privește lucrurile dintr-o perspectivă total greșită. În cele din urmă, vezi doar femeia tăcută, cu păr negru și stând ore în șir la capelă, care are în ochi un strop de nebunie și destul de multă minte pentru a știi să își joace abil fiecare carte. Chiar dacă este în dizgrație, și – de vreo două ori – la un pas de a fi acuzată de trădare, Margaret este un politician abil, care știe că liniștea și aparenta căință sunt căi de succes. Și te întrebi până unde e dispus să meargă un om pentru a își vedea obiectivul atins? Mai ales când acest obiectiv este văzut ca o forță exterioară și necesară, iar omul se vede pion în mâna Cerului?

Cartea e faină, te prinde în poveste și oferă alte perspective unor momente pe care le-ai trăit intens în prima carte a seriei. Pe de altă parte, nu pot să uit faptul că Regina Albă mi-a fost un personaj mult mai drag, cu toate vrăjile ei și aviditatea pentru putere, fiind mult mai umană. Regina Roșie este rece și calculată, și cred că ar fi format un politician admirabil dacă ar fi trăit în zilele noastre. Și, dacă stăm să analizăm istoric, este bunica lui Henric al VIII-lea.

Concluzie scurtă: dacă prima carte m-a fermecat cu acțiunea, curtea regală și relațiile dintre personaje, acesta este centrată pe un portret de femeie cu scopuri bine definite, planuri ascunse și ași în mânecă, toate ascunse sub un așa-zis plan divin. De citit, dar nu imediat după Regina Albă. Lăsați măcar o lună să treacă între ele, altfel o să credeți că acesta e mai slabă. Și nu cred că e neapărat așa, ci doar că Elizabeth e mult mai ușor de integrat sufletește decât este Margaret. Tocmai de aceea, ca și tehnică, aș tinde să cred că Regina Roșie e o carte mai bună, chiar dacă Regina Albă mi-a plăcut mai mult.

 

Dragostea în culori orientale

Ali și Nino (Kurban Said, editura ALL)

Știi momentul acela în care închizi o carte și cu toate acestea îți stăruie încă în minte imagini din ea? Cel în care ți se pare că ți-a scăpat ceva printre degete și simți nevoia să o mai decantezi puțin interior, să o mai răsfoiești o dată, să recitești un paragraf? Și abia apoi, când toate ți s-au așezat cuminți în minte să poți spune ceva coerent despre ea?

Cam așa am pățit eu cu Ali și Nino. Am citit-o în vreo trei zile, pentru că e subțirică, iar traseul meu spre și de la muncă totalizează aproape două ore zilnic. E tipul de carte pe care o poți citi într-o după-amiază lungă, la umbra unui copac din parc. Cu toate acestea, nu îți vine ușor să vorbești despre ea.

Poate părea paradoxal, pentru că în mod obișnuit, să vorbești despre o poveste de dragoste nu pare nici pe departe un lucru complicat. Numai că Ali și Nino nu e o poveste de dragoste obișnuită. De fapt, m-am exprimat greșit – povestea lor de dragoste e una clasică – doar că decorul în care e situată e unul aparte. În Baku, oraș aflat la granița dintre lumea Europei și cea a Orientului, regulile jocului sunt altele. Și, la urma urmei, nici măcar nu e o graniță bine trasată între unii și ceilalți, ci un fel de mix cultural în care te pierzi și pe care îl descifrezi printre frazele autorului.

Ali e musulman. Tânăr urmaș al unei familii cu tradiție, descendenți de viță roială din Persia. Învață la școala de băieți din Baku și  este legat, printr-un fel de moștenire culturală, de stepă aridă și deșert arzător. Nino este prințesă gruzină, catolică, și visează o viața la Paris. Cu toate acestea, într-un context oferit de amestecătura colorată a orașului în care trăiesc, Ali și Nino se cunosc. Se iubesc. Atât de mult încât Ali omoară un armean – pe care îl considerase prieten – atunci când el o răpește pe Nino, și fuge în munți. Atât de mult încât ea îl urmează și se căsătorește cu el acolo, departe de familia pe care o iubește și de confortul cu care e obișnuită. Într-un fel ciudat, cea mai frumoasă perioadă a poveștii lor de dragoste se întâmplă acolo: unde amândoi se conformează unor noi reguli, unde singurul compromis pe care îl fac e vizavi de societatea mică în care se află și nu unul față de celălalt.

Dar dragostea lor nu e una care curge lin. E una în care războiul de interpune dur și ascuțit, fuga din Baku în Iran la ceas de noapte, încercarea de a o integra pe Nino într-o lume în care femeile poartă văluri pe față și sunt considerate inferioare bărbatului, sunt tot atâtea lupte din partea fiecăruia. Lupte în care dragostea nu e neapărat un aliat, ci doar un fond comun. De multe ori, singurul fond comun.

Am trăit cu senzația perpetuă că Ali și Nino nu pot trăi fericiți până la adânci bătrâneți. Nu pentru că nu se iubesc deajuns – sunt destule motive în care care să demonstreze dragostea lor. Ci pentru că, dincolo de acceptarea moștenirii culturale a fiecăruia dintre ei și de compromisurile făcute pentru a ajunge la armonie, Ali este un războinic înnăscut. Un războinic prins într-o luptă care nu-i aparține neapărat, dar pe care și-o însușește natural și fără drept de apel.

Undeva, cred că aici m-am pierdut în poveste. Nu am putut înțelege alegerile lui, conflictul etern între a lupta pentru o patrie și o cultură musulmană de care nu aparține în totalitate și ea, cea pentru care și-a pus de câteva ori viața în primejdie. De aceea, am simțit nevoia să mai citesc pasaje din carte. Să îmi desenez mintal orașul Baku, așa cum era prin 1920 (când se desfășoară acțiunea). Să creionez personajele în contextul lor, și nu în cel propriu.

Și atunci am știut că Ali și Nino e una din poveștile acelea de dragoste care rămân memorabile tocmai pentru că sunt puse în opoziție cu o stare social-culturală și o moștenire interioară de care nu te poți desprinde. Pentru ca Ali, în orice timp l-ai situa (dar nu în orice loc), va simți chemarea de a lupta pentru un țel, așa cum au făcut-o strămoșii lui, încă din vremea lui Alexandru cel Mare. Pentru că Nino, în orice loc ai situa-o (dar nu în orice timp) va avea curajul de a renunța la tot de dragul unei iubiri pe care o visează perfectă.

Recomand cartea acesta cu mare drag. Nu numai pentru povestea de dragoste – care nu e una pasională sau plină de inedit. Ci pentru mozaicul de legende, conflicte și culturi pe care ți-l așează cuminte sub ochi, așteptând cu nerăbdare să îi dai un sens.

Acest post face parte din campania vALLuntar inițiată de Grupul Editorial ALL, cu sprijinul ROMSILVA