Pauza dintre două scrieri

Nu e neapărat lipsa de inspirație sau lipsa de subiect. Nu e lipsă de voință (ba chiar, de multe ori, e generată de prea multă dorință de a produce). Nu e fugă de responsabilitate, desconsiderare față de cititori (mulți, puțini, sunt ai tăi oricum și vrei să îi ai aproape), și nici nu înseamnă că scrisul nu e un mod de exprimare care ți se potrivește. Atât timp cât nu îți câștigi pâinea din el, scrisul e o opțiune de exprimare.

E doar momentul în care îți așezi gândurile în ordine. În care cauți povestea de lângă tine. Aceea pe care simți că vrei să împărtășești cu ceilalți. E acel timp în care te așezi frumos, în care viața ți se (re)organizează, în care oboseala îți dă senzația scufundării. Și e un exercițiu de sinceritate personală să lași pauza să fie naturală. Să conștientizezi nevoia ei și să te bazezi pe faptul că, o dată ce lași lucrurile să se întâmple și nu le mai cauți cu lumânarea, vei găsi Subiectul. Povestea. Omul.

Mi-am început seara cu o concluzie. Din gândurile mele, din poveștile lor. La o masă cu niște doamne și domnișoare posesoare de bloguri, pe care nu le cunoșteam anterior. A fost un fel de provocare personală să merg la întâlnirea asta (și probabil dacă nu vedeam că merge și Ana, pe care o cunosc de prin vremea facultății, nici nu aș fi mers). Am un fel de teamă intrinsecă de a cunoaște oameni noi. Că voi spune o prostie, că o să par arogantă, că nu voi înțelege ce spun și atunci vom ajunge la dispute.

Am cunoscut în seara asta niște persoane cu care am împărțit cel puțin un punct comun. Acela că fiecare a trecut prin momentul în care simțea că nu mai are ce scrie. Ba chiar una dintre fete și-a șters cu totul blogul la un moment dat. Și mi-a făcut bine să știu asta, pentru că mi-am dat seama că – oricât talent, oricâte povești, oricâți oameni – există cel puțin un punct când trebuie să te uiți la tine înainte de a te uita la ceea ce pui pe foaie. Că nu poți așterne gânduri ordonate pentru cititorii tăi când viața ta e într-o perpetuă agitație.

Una dintre fete spunea, la un moment dat, că e bine să-ți aduci aminte de ce a început un blog atunci când pauza nu ți se pare o opțiune. Să te întorci la chestiile alea care îți plăceau (fie că erau recenzii de filme, povești siropoase sau oamenii pe care îi cunoșteai). Să lași un pic deoparte statisticile, obișnuința de a pune cel puțin un articol pe zi, sau nevoia intensă de a păstra traficul constant pe blog pentru chestiile alea simple care te făceau să zâmbești atunci când le scriai. Pauzele din online – la fel ca cele din viața reală – au rolul lor bine stabilit. Acela de a căuta din nou, de a te provoca, de a îți da timpul necesar să respiri, sau doar de a privi obiectiv ceva ce devine, dintr-o pasiune făcută de și din plăcere, un job obositor și frustrant.

Îmi place să cred că scrisul din plăcere îți poate face conținutul mai bun. Că poți avea cea mai bună poveste, dar dacă nu ai starea necesară de a o comunica, poți face din ea doar un alt post despre un oarecare subiect. Iar tu vei deveni doar din ce în ce mai frustrat că oamenii nu recepționează și nu înțeleg. Nu mă dau atotștiutoare în ale blogging-ului și scrisului. Nu sunt nici pe departe persoana în măsură să vină cu sfaturi în domeniile astea. E doar o concluzie personală, la finalul unei seri în care am discutat de la joburi și campanii, la case, relații și – evident – blogurile personale.

 Mă entuziasmez repede. E unul din lucrurile pe care îmi impun să nu-l mai fac și încă nu-mi iese. Seara asta mi-a deschis entuziasmul în a încerca să cunosc mai bine oamenii de pe lângă mine. Cei de la care aș avea ceva de învățat. Sau cei cu care aș putea împărți o ciocolată caldă care nu-i nici extraordinară, dar nici rea nu e, ci doar indefinibilă. Și am plecat de acolo convinsă că între a îmi petrece seara în fața calculatorului citind ce au scris alții și căutând o idee de articol, am ieșit mult mai zâmbitoare stând la povești cu oameni. Mi-a spus mie cineva, la un moment dat, că viața în online se petrece, la urma urmei, în offline. Că acolo înveți, te dezvolți, sau găsești cele mai sincere opinii. Încep să cred că are dreptate. Doar că îți trebuie mult mai mult curaj să te prezinți în carne și oase decât din spatele unui ecran.

Seara asta a apărut ca o inițiativă a Alexandrei și a grupului de bloggerițe, și au fost prezente (în ordine total aleatorie): Ana, Roxana x3 (adică: Roxana NasoiRox Anne, și Roxana de la NightOn 🙂 ), încă două Ane ale căror nume de bloguri nu le-am reținut (data viitoare facem tag-uri cu nume/blog :)) ), și Alina. Sperăm că va urma 🙂

Până atunci, am avut un motiv să întrerup pauza de scris. Aștept cu interes altele.

Anunțuri

Introducere în alchimia toamnei

Să ne înțelegem: mie nu îmi place toamna în mod special. Dacă astenia de primăvară reușesc să o fentez profitând de zile mai lungi și cer oarecum senin, cea de toamnă mi se așează cuminte pe sub piele și mă transformă. Nu îmi plac zilele din ce în ce mai scurte, sunt meteodependentă și zilele cu ploaie au grija principală să mă deprime crunt, aș fi în stare să plâng la orice film siropos și mă trezesc extrem de greu atunci când nu pot vedea soarele furișându-se pe ferestrele multe ale balconului, iar partea cea mai proastă este că aș dormi vreo 20 de ore din 24, motiv pentru care mobilizarea de a nu face acest lucru îmi mănâncă orice urmă de energie pozitivă.

Ce legătură au toate acestea cu alchimia? Păi, absolut niciuna. Doar că, pe lângă acest mix de stări, există partea plină a paharului. Cea pe care mă strădui să o văd și să o înțeleg, de cele mai multe ori prin ochii celor de lângă mine. Toamna timpul curge așezat, și încă nu e atât de frig încât să te ascunzi în casă. Poți învăța să apreciezi savoarea unui ceai pentru gustul și poveștile pe care le aduce, mai degrabă decât pentru a te încălzi. Toamna se concretizează proiecte de vară, se așează sentimente frumos în rafturi, se fac provizii de voie-bună, savurată pe îndelete, nu între două plecări. Toamna, dacă ai ochi să vezi, poți primi cadou cele mai frumoase întâlniri. Și se culeg, cu grijă, ciorchini din ceea ce ai semănat o vară întreagă.

Și la urma urmei, despre asta e vorba în Alchimia toamnei. Despre a așeza în rafturi frumos orânduite rânduri de oameni frumoși și proiecte aparte. Și de a pune altele în minte, să ai ce să crești în mijloc de iarnă friguroasă.

Matache-Poclitaru-webAlchimia toamnei este seara de muzică și poezie pe care Marius Matache și Sorin Poclitaru o pregătesc, pentru voi, pe 28 octombrie, la Excelsior. Un spectacol care să adune toate stările astea contradictorii despre toamnă și să le așeze pe una din cele mai frumoase scene pe care am văzut-o.

Pe Make l-am cunoscut tot toamna. Mai exact de ziua lui, acum aproape 6 ani. Prin nu mai știu exact de împrejurare am fost cărată la el la concert (da, avea concert de ziua lui în Big Mamou, și am mâncat și din tortul sărbătoritului, cu toate că habar n-aveam cine e 🙂 ). Atunci am plecat acasă cu gândul am să-mi bag pe bucăți toate mințile în cap. Tot atunci, am ascultat-o prima oară pe Alina Manole. Două întâlniri muzicale deloc întâmplătoare. Din cauza lui (frumos și cinstit din partea mea ar fi să spun datorită lui) am ajuns să scriu pe ForeverFolk. Și să îmi cunosc siameza.

În timpul ăsta care a trecut, am așteptat lansarea de album și de la el am învățat că e mai bine să aștepți pentru a putea prezenta un produs de calitate, decât să te arunci înainte, precum un berbec. L-am văzut în ipostaza de artist, de șef-de-trib (la ForeverFolk), de profesor (ioi, ce șoc am avut la primul concert la care cineva l-a salutat cu bună seara, domnule profesor), de prieten bun să ajute dar și să ofere o palmă de redresare la nevoie, de om. Un om pe care nu pot decât să îl respect pentru că întotdeauna a dorit să facă ceva mai mult. Chiar dacă asta a însemnat să își asume riscuri.

Sorin îmi e drag de când am primit, via mail, vreo două poezii de-ale lui. Nu știu cum poate omul ăsta să fie când umorist, când cinic-ironic, când romanțios până la cer și înapoi, dar trece prin toate stările acestea natural și farmecă prin ele. Iar faptul că unele dintre piesele de suflet lansate în folk în ultimii ani sunt pe versurile lui nu face decât să îmi confirme ipoteza. L-am vizitat și la Humor, la a lui Cooperativă, și știu că am rămas aproape șocată de atâta ospitalitate și zâmbet sincer. Între timp, drumurile ni s-au intersectat de câteva ori, i-am citit poeziile mai pe îndelete și m-am bucurat de fiecare revedere.

Dacă veniți la concert, puteți face și o faptă bună, pentru că cei doi vor pune la vânzare albumul Hoinar prin Piața Matache (semnat Marius Matache) și cartea de poezii Amalgam (semnată de Sorin Poclitaru), la prețul de 30 de lei, iar jumătate din sumă va merge către Vlăduț, un bebe care are nevoie de un zâmbet. Detalii aici.

Și pentru că un spectacol pus la cale de doi nebuni frumoși nu poate avea decât o promovare după chipul și asemănarea lor, aflați următoarele:

– dacă sunteți bloggeri și vreți o invitație dublă la concert – nu trebuie decât să spui ce însemnă pentru tine alchimia toamnei, pe Blogal Initative.

– dacă vreți bilete, dar nu aveți timp să ajungeți la casierie, nicio problemă. Le livrează Make cu SMART-ul (nb: livrările se fac între 15-17 octombrie, așa că mai aveți doar câteva ore să dați un mail 🙂 )

– dacă aveți deja bilete și vreți să fiți speciali la concert – pe ForeverFolk avem concurs care pune la bătaie tricoul oficial al evenimentului Alchimia toamnei, ce apare într-un tiraj limitat

În rest, zic să ne vedem cu bine pe 28, să descifrăm împreună Alchimia toamnei.

Sponsori: Hello HotelsDomeniile SâmbureştiAqua Carpatica

Parteneri: Blogal Initiative, BitDefender/Parteneri media: Radio România Actualități, RFI România, ForeverFolk, Adevărul24FUN, ArtAct Magazine

Biletele sunt disponibile la casieria Teatrului Excelsior (Str. Academiei nr. 28) și online pe www.bilete.ro

Moment muzical. Fericirea.

Uităm repede şi ne amintim greu cele mai simple lucruri. Cum ar fi acela că Fericirea nu e un deziderat aparţinând tratatelor filosofice, ci un mod de a vedea lucrurile. Şi o alegere pe care o poţi face în fiecare zi. Cu singura condiţie de a împărţi cu cei de lângă tine. Lucrurile bune sunt depline atunci când sunt împărtăşite. Nu poţi fi fericit în singurătate.

Îţi sună cunoscut? Ştiu, şi mie. Doar că aseară mi-a adus aminte de toate aceste maestrul Radu Beligan, în deschiderea concertului Vunk. Uneori, mesajele cunoscute e bine să îţi fie aduse la cunoştinţă de oameni pe care îi admiri şi respecţi. Pentru că abia atunci ai curajul să îţi deschizi sufletul deplin.

Aveam apă în ghetele de piele întoarsă şi mi-era frig. Ochii erau puţin roşii. Picioarele încă mă dureau de la stat pe tocuri nepermis de mult cu o seară înainte. Emoţional, mă simţeam prinsă între dor şi teamă. Şi, taman peste toate, dormisesm în trei zile cât dorm într-o noapte normală. Fericirea….suna bine şi total improbabil.

Dar am ajuns decisă să mă bucur de moment. Acesta a fost primul pas. Alegerea de a căuta fericirea.

Restul paşilor s-au înşirat firesc, în timp ce brăţările albe deveneau lumini.

Am ascultat piesele pe care îmi doream să le ascult. Şi altele pe lângă. Am stat ce am stat pe scaun, până când strânsesem prea multă energie pentru a mai sta. Am dansat. Am cântat. Am răguşit un pic. Şi am zâmbit. Mult. Destul cât să îmi adun rezerve de energie bună pentru alte zile.

Am dat mai departe, spre miezul nopţii, mesajul.

Şi timpul a stat în loc.

 WP_20131003_002

 Aşa şi ce dacă stau la coadă pentru fericire o viaţă-ntreagă, o să stau la rând şi pentru tine şi-o să-ţi dau şi ţie

 WP_20131003_012

La final, totul depinde de ce alegi între a simţi apa din ghete sau zâmbetul din gând. Şi când vezi cât de simplu e totul, poţi să te bucuri cu adevărat de un spectacol realizat cu atenţie, cu drag şi dăruire pentru public, cu efecte nenumărate. Acel spectacol care schimbă nu numai viziunea despre ceea ce înseamnă un show live, ci are puterea să te schimbe un pic şi pe tine. Chapeau, băieţi!

 Şi mulţumesc.

Oameni și pasiuni la Festivalul Cetăților Dacice

Am mai spus-o, am și scris-o, o să o repet de câte ori este nevoie: orice eveniment la care am participat are doza sa de lucru frumos prin și datorită Oamenilor care sunt în spatele lui. Azi, povești despre muncă făcută cu drag și pasiune, la o temperatură numai bună să îți topească toate gândurile bune.

…..

??????????

Dan. Dan e omul cu machetele. Dacă îl vezi, ai impresia că o adiere mai puternică de vânt poate să îl zboare. E înalt, deșirat, și cu plete. Dacă îl întrebi de machetele din fața ta zâmbește cu toată fața. Adică, nu numai un zâmbet de complezență, ci parcă îi râd ochii și devine altcineva. Îți spune non-șalant că a lucrat la o machetă 5 luni. La alta vreo 7. Dar, na, nu am lucrat tot timpul. Mai aveam și altele de făcut. Îți arată macheta cu atacul, cea mai mare din cele expuse. Aici sunt 400 de soldați. Îl întrebi dacă îi cumpără, și spune că da. Iar apoi îi vopsește. În mintea mea deja se învârt ore în șir de migală. În zilele bune îți ies trei soldați pe oră. Cetatea e un mix de cetăți dacice. astăzi situri arheologice. Pentru că nu avea detalii destule despre niciuna dintre ele, a combinat informațiile pentru a obține o imagine concretă. O mai privește o dată și apoi spune brusc: ar fi trebuit să fie în pantă. Dar să tai picioarele soldaților în unghi și apoi să le lipesc, să mă asigur că sunt stabili…nu am mai avut timp. Mă fascinează nonșalanța cu care vorbește despre munca asta mică și delicată și din care ies imagini care te lasă fără cuvinte. Orele de documentare istorică (aflu între timp că Dan este istoric), orele de căutat materiale pe internet, orele în care învață alți oameni să facă ceea ce face el. Modelismul nu e – cu siguranță – o pasiune pentru oameni cu răbdare limitată. Dar ca orice pasiune, te ține viu. Dan e omul de la care am învățat că răbdarea pusă în slujba unui lucru frumos poate deveni o formă de artă.

…..

Un grup de daci. Pe Mugur îl știam din toamnă, de când cu #tfb2. Din cauza lui am început să beau ceaiuri și să caut combinații careDSCN2703 să îmi facă bine. Și să îmi doresc să cunosc mai multe despre daci. Speram să îl întâlnesc la Cricău și – printr-o neîntâmplare – era exact la intrarea în satul de pe dealul unde conviețuiau daci, romani, barbari într-o liniște și pace de nu îți venea să crezi că se vor lupta peste doar câteva ore. Am povestit un pic, mi-a arătat o fată cu păr roșu și ochii mari și verzi. Vrei să-ți treacă oboseala? Stai de vorbă cu ea, e nebună. Spusă de Mugur asta a sunat a alint și recomandare. Sorana. Are o rochie lungă și niște centuri care o leagă. Îmi spune că le ținea pentru a își pune arcul de ele, dar azi a renunțat. La arc. La gât poartă niște mărgele colorate care îmi fură privirea. Zâmbește. Aflu că sunt mărgele celtice, care au fost preluate de daci. Printre ele, faimosul model de piatră alb-albastră, cel care ferește de ele. Sunt făcute de ea, cu o colegă de muncă, din fimo. De unde stăteam eu aș fi putut băga mâna în foc că e sticlă. Zâmbește din nou (mă simt ca un copil prins cu lecția neînvățată și cea mai simpatică învățătoare din lume) și-mi spune că așa trebuia să fie. Dar că nu au găsit încă un loc unde să poată sufla sticla așa cum vor. Poate până anul viitor…

Brusc realizez că ceea ce pentru mine pare o joacă de oameni mari e o pasiune sinceră. Aceea de a căuta cât mai mult în ceea ce era atunci. De a găsi răspunsuri, de a face hainele, obiectele, armele cât mai aproape de realitatea unui timp demult îngropat. În timp ce admir desenul fain de pe un scut, Mugur îmi spune povestea lui. Cum că – prin tradiție – scuturile erau date cu ulei pentru a fi protejate. Dar că după niște zeci de cărți citite, au constatat că – de fapt – erau date cu ceară de albine. Așa că meșterul responsabil a căutat ceara, a topit-o, a întins-o bine pe scut. Să fie cât mai aproape de unul dacic.

Lecții de cultură vestimentară și a armelor în perioada secolelor 1-2. În cinci minute. Cu oameni care par că se joacă. Și cred că, deseori, fac asta. Pentru că nu mai e vorba de arheologie experimentală , e vorba de plăcerea de a construi ceva. De la ei am învățat că atenția la detalii este cea care face diferența între o poveste și o lecție fără formă și fond despre istorie.

…..

Pompilia. Pe ea o știu deja de doi ani și e motivul pentru care spun că plec acasă de fiecare dată când plec la Alba. Lucrează la Consiliul Județean Alba și ea e ”vinovată” de prezența mea și-a lui Auraș la Festival. Aleargă de colo-colo, încât mi-e frică ca la un moment dat o să o topească soarele. Când nu o vede nimeni, privește un punct în depărtare și respiră adânc, pentru maxim 30 de secunde. Cred că așa își reîncarcă bateriile. Vorbește cu toți, mereu cu zâmbetul pe buze. Ne întreabă dacă am mâncat, ne aduce cireșe, când plouă seară îmi dă mesaj să vadă dacă suntem bine. Face asta cu o naturalețe care nu e obositoare, ci îți transmite un om drag și sincer. La finalul zilei, după ore de amplasat standuri, stat pe la ateliere, aranjat câte în lună și în stele (să faci un festival nu e ușor, să faci un festival într-un sat destul de departe de oraș, venind cu toate cele trebuincioase de acolo și căutând soluții inclusiv pentru spațiile de depozitare, de luat masa șamd e și mai complicat), zâmbește în continuare. La fel de cald. Pentru că ne vede bătuți de soare și un pic obosiți vine cu soluția salvatoare. Concurs de colorat pentru bloggeri 🙂 Da, ne-am distrat. Și am rămas datoare cu o Chipa Chiups de mere. De la Pompilia am învățat că organizarea nu se rezumă la lucruri puse la locul lor și program respectat, ci la dorința de a face oamenii cu care intri în contact să se simtă într-un spațiu personal și frumos atunci când ajung la eveniment. Și că un asemenea lucru nu îl poți face decât cu sinceritatea zâmbetului.

(și dovada că uneori e bine să dai în mintea copiilor  :))

22062013431

Cam asta a fost. Mulțumesc!

5

Cifra 5 nu e magică. Nu are puterea din basme a cifrei 3 și nici perfecțiunea absolută asociată, în unele legende, cu cifra 7. Când spun 5 mă gândesc, inevitabil, la degetele de la mână. La anii petrecuți în Facultatea de Filosofie. La o relație eșuată de prietenie care a durat fix atâția ani. La numărul de săptămâni pe care le-am avut concediu medical la un moment dat.

5 ani nu sunt nici mulți, nici puțini. Dar este timp destul pentru a crește în ei. În cinci ani descoperi multe despre tine și multe despre cei din jur. Dacă te implici într-un proiect timp de atâta vreme, ai timpul necesar pentru dezamăgiri, surprize frumoase și întâlniri aparte. Îți schimbi perspectivele, termini o liceul, o facultate, un doctorat. Unii se cunosc, se căsătoresc și fac și un copil în timpul acesta.

Mâine, ForeverFolk împlinește 5 ani. Când s-a lansat site-ul eram printre spectatori. La vreo săptămână distanță lansam și eu căutarea de povești ce se vrea a fi acest blog. La încă vreo lună intram în echipă. Și nu am mai plecat 🙂 S-au întâmplat o sumedenie de lucruri frumoase în răstimpul acesta. Am lucrat împreună și am devenit prieteni. Ne-am plimbat prin țară la festivaluri. Am stat ore în șir la povești. Ne-am supărat, nu o dată, pe mici aberații de care ne loveam în încercarea de a comunica cu oamenii de folk. Uneori, ne-am supărat noi pe noi. Am mers înainte. Și am învățat, am crescut, am construit.

Mâine sărbătorim. Cu un proiect care ne e drag – Acoustic Bloggers (ajuns la cifra magică  7). Pentru Vlăduț.

Vladut abia a implinit 6 luni pe 1 iunie, dar inca de la nastere a suferit de o afectiune foarte neobisnuita. Ficatul lui refuza sa functioneze, avand nevoie de un transplant. Vestea buna e ca exista donatorul compatibil, care e mama lui. Vestea proasta e ca operatia nu se poate face in Romania. Vestea buna e ca dosarul de transplant in Belgia a fost aprobat. Vestea proasta e ca Romania e plina de surprize, iar statul nu asigura cheltuielile de spitalizare ale donatorului. Si ar mai fi multe aspecte care ingreuneaza tot procesul (parintii sunt bugetari, nu isi pot permite asemenea sume), Vladut poate manca doar un anumit tip de lapte care lunar costa o mica avere etc.). De fapt, Romania e o leapsa de lucruri bune si lucruri rele, de autoritati care functioneaza dupa ureche si oameni care incearca sa compenseze erorile lor (sursa)

Ne vedem acolo. Cine știe, poate de mâine cifra 5 va căpăta o nouă semnificație 🙂