Scrisoare către Dan Stanca

(context: într-o idee creață de-a domnului Chinezu m-am înscris să citesc – și ulterior să jurizez- cele  cinci cărți nominalizate la ”Premiul Augustin Frățilă” de anul acesta. Cinci cărți într-o lună. Chiar și pentru mine, cititor pasionat, pare un pic mult. Mai ales că ar trebui să țin minte și ce mi-a plăcut la fiecare, și de ce aș vedea-o eu pe una mai degrabă decât pe alta cea care îi va aduce autorului 10000 de euro.  Și așa a venit ideea mea și mai creață de a scrie câte o scrisoare fiecăruia dintre cei cinci autori. Cu și despre părerile mele – total subiective și fără veleități de critic literar – legate de cărțile lor. Azi, Craii și morții a lui Dan Stanca.  Prima scrisoare a fost către Alina Nedelea)

Dragă domnule Dan Stanca,

Încep cu o scurtă precizare, esențială în felul în care am receptat și lecturat eu cartea dumneavoastră: nu am citit Craii de Curtea-Veche. Mi-a spus mai multă lume, cu mult înainte de a începe a citi cartea dumneavoastră, că e o carte care merită citită. Sau trebuie citită. Am încercat, de vreo două ori chiar, și-mi asum neputința de a înțelege limbajul lui Mateiu Caragiale. Neputință de care m-am lovit, implacabil, de câteva ori citindu-vă cartea. Diferența e că la a dumnevoastră am ajuns să ajung la ultima pagină.

Ori, tocmai plecând de la ceea ce spuneam în primul paragraf, apoi vă puteți da singur seama că pentru mine asemănările de nume dintre personajele celor două romane nu îmi spun nimic. Ba din contră, cititor sincer și fără veleități de critic literar (sunt prea multe cărți necitite și prea multe studii de interpretare care mă țin departe de zona aceasta), vă spun – la fel de sincer – m-au băgat un pic în ceață. Slavă zeilor internetici, în schimb, că la fiecare conexiune (și oricum sunt doar trei), am putut căuta ceva despre personaje. M-am enervat un pic, recunosc. Pe de altă parte, citind preponderent în metrou sau prin autobuz, personajele dumneavoastră au o viață de sine stătătoare și motivul căutărilor ulterioare a venit mai mult din curiozitate, decât din lipsa unei chei în a le putea desena mental. Ceea că e bine. 

Știți, mie nu îmi plac jurnaliștii de factura lui Horia. Dintr-o pură întâmplare, acum mai mulți ani, pe un drum de noapte prea lung și într-o cușetă care mirosea a spirt, m-am întâlnit cu un frate de-al lui. Domn care încerca să pară bine, cu cearcăne de fum și băutură, și care mi-a povestit (în timp ce încercam să-l ignor cu nasul într-o carte) despre cât de greu e să poți scrie cum dorești, și despre cum știe el cum au ajuns toți să dețină trustul x, sau y sau z…și că nu poate face nimic, că a căzut din grațiile zeilor jurnalistici. Mi s-a părut ireal omul din fața mea, iar eu – copil proaspăt aterizat de la mama de-acasă la București – nu puteam înțelege neam și pace cum te poate dărâma blazarea. Evident, am uitat de el și mi-am adus aminte undeva, pe la pagina 10. Atunci am știut, ca atunci când primești o palmă peste ochi, că Horia a existat, într-un fel sau altul. 

El și Craii decăzuți deodată, prea tineri pentru a dispărea brusc din peisaj și prea bătrâni pentru a putea întoarce în favoarea lor schimbarea unui regim pentru a cărui schimbare se rugau de ani de zile. Nu îi respect, nici măcar nu îmi e milă de ei. Nu îi pot înțelege. Nu pot înțelege oprirea timpului în loc și decăderea pe care o simți și o conștientizezi și totuși nu faci nimic pentru a o opri. Dar mă fascinează. De-asta am și avut răbdarea și nervii pentru a vă citi cartea până la capăt. Pentru că – oricât de antipatice și antagonice îmi par personajele dumneavoastră – au o poveste. Una cu care nu pot să rezonez (pentru că.), dar care mă fascinează. 

Acum, trebuie să vă spun și ce nu mi-a plăcut. Cartea dumneavoastră e inegală, domnule Stanca. Povestea Cavalerilor de Malta suprapusă sau amestecată cu povestea Crailor morți de București e – chiar dacă adeseori captivantă – extrem de obositor de urmărit. De la deconstrucțiile prin care vă treceți toate personajele, preponderent statice și disecate sec și cinic de Horia (la fel de sec și cinic disecat de dumneavoastră) la simbolurile, aglomerarea de culori și mistică din poveștile cavalerilor sunt câțiva ani lumină. Iar uneori e greu să urmărești, în paralel, două povești. Am simțit, nu o dată, că aș citi din două cărți. Ceea ce e un lucru bun uneori (atunci când simți nevoia – ca cititor – să schimbi o stare cu alta) și un lucru nu atât de bun în cazul cărții dumneavoastră – pentru că ambele povești sunt complexe și devin greu de suportat trecerile din una în alta. Plus că rămâi, din loc în loc, cu impresia că îți scapă un detaliu printre degete și de-asta nu le poți înțelege pe niciuna. 

Dar promit că -după ce termin de citit cărțile pentru Premiul Augustin Frațilă – mă apuc să citesc Craii de Curtea-Veche. Și apoi mă întorc la cartea dumneavoastră. Dincolo de cele câteva stări contradictorii pe care mi le-a dat (felicitări pentru asta, cred sincer că e greu să faci prin scris ca unui om să îi fie milă, silă, să râdă și să judece prin propriile puteri omul din carte), tot am impresia că mi-a scăpat ceva dintre degetele lecturii. 

Vă salut cu fraza care mi-a bântuit săptămâna ce a trecut de când am terminat cartea Când te apucă lehamitea de ficțiune, fii sigur că taman atunci ficțiunea se năpustește asupra ta…și vă doresc să nu vi se facă lehamite de scris. Vreodată.

O zi frumoasă,

Oana

Acele tăceri

Cu el mi se întâmplase asta de câteva ori. Voiam să spun ceva important, ceva ce gândeam și simțeam. Îl anunțam chiar ”am ceva să-ți spun”, dar imediat după aceea simțeam că îmi îngheață privirea și că deschid gura fără să spun nimic. Nu mai eram sigură că simt ceea ce credeam că am de spus. Îmi simțeam frica în ochi. Nu puteam să scot nici un sunet, frazele nu mai treceau din sânge spre creier. Nu-mi simțeam mintea goală, ci o inhibiție, mai puternică decât gândurile. Cuvintele care-mi veneau erau prea puternice, ori prea slabe, sau nu-mi veneau cu vocea potrivită, cu timbrul potrivit, și nici nu mimica potrivită, nici chiar poziția corpului nu era bună. Ceva se bloca și nu reușeam să mai găsesc nuanțele. Sau, din contră, nu mai găseam decât nuanțe, esențialul nu-mi ieșea. Chiar când să deschid gura, nu mai știam să vorbesc. Nu mă bâlbâiam, era o mare pauză, urmată de o frază de ne-nțeles, întortocheată, sentimentele mele rămâneau intraductibile. Totuși Eric era în fața mea, dispus să mă asculte: da. Nu puteam decât să fac ochii mari, ca o paralitică anunțând că o să se ridice de pe scaun, se sprijină în mâini, ridică umerii, dar apoi se înmoaie și cade la loc pe scaun. 

(Christine Angot, Randez-vous)

Într-un mod nefiresc, în timp ce căldura îmi atrofiază orice idee coerentă, îmi e dor de starea în care să nu îmi găsesc cuvintele. Să îmi fie inima atât de plină, încât să nu o pot așeza în ordine rațională. O să-mi spui că e cheia eșecului, sau cea mai bună cale pentru o relație schizoidă, prinsă într-un baraj de tăceri și cuvinte nespuse. Poate. Doar că m-am întâlnit o dată, de mult, cu starea ei. Și de atunci am crescut. Iar povestea lor se termină frumos, chiar așa, înțelegându-se mai mult prin semne și interpretări. Sunt curioasă câte fețe îmi mai găsesc în carte până la finalul ei.

The Lady of the Rivers

The Lady of the Rivers (Philippa Gregory)

(cartea face parte din seria The Cousins’ War și este a treia. Din aceeași serie am citit și scris despre Regina Albă și Regina Roșie)

Nu știu dacă e tradusă cartea în română, mie îmi place numele ei în limba în care am și citit-o. Și nici nu am vrut să îi apăs butonul de Google Search. Cert e că mi-am propus să termin cărțile apărute în seria aceasta până la finalul lui aprilie, și apoi să mă îndrept spre seria despre curtea Tudorilor. 

Revenind la carte, ea are în centru un personaj cu care facem cunoștință în prima carte, și anume mama Reginei Albe (Elizabeth Woodville). Astfel, acum ni se prezintă Jacquetta și o poveste despre supraviețuire, dragoste și loialitate, în care sunt amestecate elemente istorice (cred că dintre cele trei personaje de până acum, acesta este cel despre care există și cele mai puține documente) cu elemente de magie și poveste extrase din legenda Melusinei. De altfel, destul de multe bucăți din carte se concentrează pe elemente mistice și pe modul în care cunoașterea de alt tip decât cea comun agreată de către bărbați le poate aduce femeilor un loc pe eșafod.

Jacquetta în copilărie. Ajunge să o cunoască pe Ioana D”Arc, în timp ce se afla la unchiul ei în vizită. Mai apoi, asistă la arderea acesteia pe rug și pentru prima dată conștientizează că, uneori, e bine să taci chiar și atunci când ai dreptate. Și să încerci să te formezi cât mai mult după orânduielile unei lumi care taxează prin moarte orice abatere. Apoi prima căsătorie, cu un om care o alege tocmai pentru descendența ei mitică. În primă fază am râs, apoi am realizat că sunt într-o poveste în care oamenii credeau în Elixirul Vieții, puterea alchimiei și forța fecioarelor de a adormi unicorni. Jacquetta părăsește Franța și devine membru al curții regale londoneze. O dată cu căsătoria dintre Margaret de Anjou cu Henry al VI-lea, rolul ei se definește în cel de protectoare și consilieră al reginei.

Între toate acestea, Jacquetta iubește cu pasiune. Și se căsătorește cu omul iubit, chiar dacă știe că riscă totul pentru asta. Dar dincolo de dragostea dintre ei, se află zeci de războaie, rebeliuni, o țară al cărei rege este maleabil și – un pic – nebun, și o regină a cărei dorință de a se afirma ca și conducătoare a unui popor care nu o suportă conduce către situații aproape dezastruoase.

Ce mi-a plăcut la carte: descrierile. Atmosfera de la curtea regatului, modul în care se conduceau campaniile, toate zecile de ritualuri și gesturi care făceau parte dintr-un fel de lege nescrisă a acceptări regalității (tocmai de aceea, faptul că Reginei i se interzice intrarea în Londra este un gest de supremă sfidare, dar împotriva căruia nu are cum să lupte). Ce nu mi-a plăcut: Jacquetta 🙂 Îmi conturasem o imagine aparte despre femeia asta în prima carte. E drept, că acolo e un pic mai matură și poate deciziile ei sunt altfel gândite. Doar că am avut impresia, pe alocuri, că personajul acesta (pe care îl vedeam un pic legendă, un pic femeie, ceva mai mult putere și ambiție) este unul plat, care se complace cu anumite situații. Și aproape te enervează, pentru că tu – cititor naiv – ești aproape sigur că ar putea să facă mai mult.

Comparativ cu celelalte două cărți, povestea Doamnei Râurilor este un pic diluată, personajul nefiind atât de bine definit. Pe de altă parte, e o carte care se citește ușor, cu drag și din care rămâi cu cel puțin câteva idei. Cum ar fi că fiecare e supus unei roți de noroc care uneori te poate duce foarte sus, alteori foarte jos, și tot ce poți face este să te pregătești sufletește să accepți toate aceste schimbări. Viața singurei prietene a Jacquettei (Margaret de Anjou), pe care o poți urmări paralel cu povestea, este dovadă clară pentru acest lucru.

Între timp am început cea de-a patra cartea. Și e o surpriză plăcută.

Regina roșie

The Red Queen (Philippa Gregory)

Vă povesteam acum ceva vreme că am început seria The Cousins War scrisă de Philippa Gregory, atunci când am scris și prima recenzie dedicată (despre Regina Albă). Între timp, a început vALLuntar, și am citit cărțile pentru campanie și sunt fericită că o parte din cei 632 de copăcei ce vor fi plantați vin și de la comentariile de pe aici. Iar unul dintre beneficiile care au venit o dată cu această campanie a fost că am reintrat într-un ritm de citit constant, la care sper să nu renunț prea curând 🙂

Regina Roșie este povestea Reginei Albe, privită din altă casă roială. Dacă prima reprezintă casa York (și, implicit roza albă) cea de-a doua este reprezentativă pentru Casa Lancaster (roza roșie). Personajul principal este Margaret Beaufort, și este bunica lui Henry al VIII-lea. Doar că cititorul face cunoștință cu ea la 10 ani, un copil ce se vrea matur, cu o devoțiune dusă la extrem pentru Ioana d”Arc și ce stă nopțile în rugăciune până ce genunchii ei se tăbăcesc. Un personaj ciudat, încă din primele pagini, prins între o credință ce pare absurdă și intrigile de casă nobilă, atât de folosite la vremea respectivă.

Și cum în război se joacă orice carte, Margaret se vede măritată – la nici 13 ani – cu Edmund Tudor, într-o încercare de a asigura o descendență roială din partea Casei Lancaster. Încercând să se auto-convingă că acesta este rolul ei trimis de către Divinitate în lume, Margaret trece prin discuții lungi cu propria-i persoană, încât uneori uiți să o vezi ca un copil-adolescent. Doar naivitatea cu care privește unele lucruri, și contradicția dintre acestea și imaginea pe care ți-o formezi, îți aduc aminte de vârsta ei.

O dată cu nașterea lui Henry Tudor, și mai ales cu fiecare an pe care Margaret îl petrece departe de el – ne aflăm în perioada în care casa York conduce, iar despărțirea dintre cei doi apare ca o necesitate – scopul ei devine din ce în ce mai bine conturat: fiul ei trebuie să fie rege al Angliei. Nu contează câteva capete trebuie călcate, câte minciuni spuse, câte zâmbete false adresate. Ceea ce m-a frapat este faptul că toate acțiunile ei sunt dictate de o credință fanatică, care o face să aibă impresia viziunilor și a aprobărilor cerești pentru faptele sale. În absolut niciun moment nu își pune problema propriei greșeli, dar vede în pașii tuturor celorlați pașii greșiți care o încurcă pe ea.

O urăște mocnit pe Elizabeth – personaj principal al primei cărți din serie – și vede în faptul că a ajuns regină dintr-o simplă femeie de rând un semn al decadenței acesteia. Își alege aliații cu mare grijă, iar ultimul ei mariaj este unul în care doar calculele de interes își mai au sensul. Uneori, simte lipsa tandreții și a dragostei împărtășite, a fiului său și a primului cumnat – Jasper Tudor, cel care îi rămâne și marea dragoste a vieții – dar scopul urmărit cu o tenacitate feroce o face să le lase în urmă. Având permanent în cap faptul că scopul e unul divin, Margaret renunță la orice pentru a îl atinge.

În primele pagini ale cărții îți e milă de ea. O privești cu compasiune și înțelegere. Apoi, cu fiecare etapă trecută, începi să-ți pui întrebări. Speri să vadă că, undeva, privește lucrurile dintr-o perspectivă total greșită. În cele din urmă, vezi doar femeia tăcută, cu păr negru și stând ore în șir la capelă, care are în ochi un strop de nebunie și destul de multă minte pentru a știi să își joace abil fiecare carte. Chiar dacă este în dizgrație, și – de vreo două ori – la un pas de a fi acuzată de trădare, Margaret este un politician abil, care știe că liniștea și aparenta căință sunt căi de succes. Și te întrebi până unde e dispus să meargă un om pentru a își vedea obiectivul atins? Mai ales când acest obiectiv este văzut ca o forță exterioară și necesară, iar omul se vede pion în mâna Cerului?

Cartea e faină, te prinde în poveste și oferă alte perspective unor momente pe care le-ai trăit intens în prima carte a seriei. Pe de altă parte, nu pot să uit faptul că Regina Albă mi-a fost un personaj mult mai drag, cu toate vrăjile ei și aviditatea pentru putere, fiind mult mai umană. Regina Roșie este rece și calculată, și cred că ar fi format un politician admirabil dacă ar fi trăit în zilele noastre. Și, dacă stăm să analizăm istoric, este bunica lui Henric al VIII-lea.

Concluzie scurtă: dacă prima carte m-a fermecat cu acțiunea, curtea regală și relațiile dintre personaje, acesta este centrată pe un portret de femeie cu scopuri bine definite, planuri ascunse și ași în mânecă, toate ascunse sub un așa-zis plan divin. De citit, dar nu imediat după Regina Albă. Lăsați măcar o lună să treacă între ele, altfel o să credeți că acesta e mai slabă. Și nu cred că e neapărat așa, ci doar că Elizabeth e mult mai ușor de integrat sufletește decât este Margaret. Tocmai de aceea, ca și tehnică, aș tinde să cred că Regina Roșie e o carte mai bună, chiar dacă Regina Albă mi-a plăcut mai mult.

 

Femeia-legendă

Papesa Ioana (Donna Woolfolk Cross, editura All)

Probabil ați auzit despre legenda femeii care a ajuns Papă, într-un trecut mult îndepărtat și prea puțin documentat din punct de vedere istoric. Eu recunosc că mi-a rămas adânc în minte un documentar văzut prin ianuarie legat de temă și atunci când m-am înscris în campania vALLuntar alegerea cărții a venit firesc.  Nu o să fac un curs istoric pentru a dovedi (sau ba) existența Papesei Ioana. Pentru cei interesați de temă există bibliografii ce pot fi studiate, și chiar autoarea cărții oferă câteva indicii despre cum a construit povestea la finalul romanului. Sunt convinsă că – dacă existența ei a fost reală – s-au găsit destule mijloace pentru a îi ascunde existența. Pe de altă parte, sunt sigură că realitatea ei palpabilă ar fi lăsat în umbră posibilitatea de a creiona un personaj atât de puternic precum al cărții menționate.

Situată într-o perioadă timpurie a Evului Mediu, plină de contradicții politice și religioase, acțiunea ne-o prezintă pe Ioana din primele ei zile. Copil al unui preot rigid, pentru care femeile nu sunt nimic altceva decât obiecte menite a asculta ordinele bărbatului, ființe sărace cu duhul și vinovate cam pentru orice rău trecut sau viitor, și al unei femei nordice ce își varsă toată dragostea asupra unicei fiice, Ioana învață primele litere și noțiuni de latină de la fratele său, Matthew – personaj simbolic care îi va ghida multe din polemicile interioare ulterioare, după dispariția sa fizică.

Suntem într-o epocă în care majoritatea lumii nu știe să citească sau să scrie, în care Padre Notrum este repetat mecanic pe post de penitență, iar o femeie inteligentă este motiv de groază și invocare de vrăjitorie. Într-un asemenea mediu, Ioana este urmărită de dorința de a ști și de a învăța, dorință care îi dă puterea să lupte cu demonii tatălui ei, să îndure bătăile și răutatea de care se lovește la Schola, și – în cele din urmă – atunci când fratele ei și mare parte a satului unde locuia la momentul respectiv este ucisă de un atac viking, să își asume transformarea din Ioana în John.

După o perioadă petrecută la o mănăstire unde învață leacuri naturale și devine pasionată de vindecarea semenilor, Ioana ia drumul Romei. Salvând unul dintre Papi de la moarte sigură – datorată exceselor culinare și bahice – Ioana ajunge să facă parte din anturajul de la curtea Vaticanului, și – încet și sigur – Papă.

Neîmpinsă de dorința de a ajunge un mare demnitar, fără ambiții politice și cu întrebări serioase privitoare la Dumnezeul pe care îl slujește și la rolul Bisericii căreia îi slujește, Ioana este ghidată perpetuu de dorința de a face ceva mai mult. Mai întâi pentru ea – cu ajutorul cunoștințelor pe care le absoarbe ca un burete. Mai apoi, pentru cei din jurul ei, pentru care simte o datorie morală de a le împărtăși cât de puțin din binele pe care îl are la dispoziție.

Pozițiile și atitudinile ei sunt scandaloase în multe privințe, aducând o contra-partidă modului clasic de a rezolva dilemele: prin apelul la autoritatea înaintașilor. Lecțiile luate de la un cărturar grec în copilărie o îndeamnă să gândească, folosind raționamente simple (când, unde, cum, cine?) – dar nu trebuie să uităm în niciun moment că societatea unde ea se infiltrează e una pentru care raționamentul reprezintă cea mai primejdioasă armă. Prin urmare, tentativele trebuie ucise de la început.

Povestea Ioanei curge firesc, construind în jurul unor evenimente istorice veritabile, povestea unui om însingurat de dorința de cunoaștere, a unei femei care iubește puternic – dar care totuși renunță în repetate rânduri la acestă unică iubire, a unui spirit care luptă cu – am putea spune – mori de vânt.

Culmea e că – pe parcursul cărții – mi-am dorit de câteva ori bune ca Ioana să rămână cu cel pe care îl iubea. Chiar și așa, pot spune că toate deciziile pe care le ia (decizia de nu a rămâne la Roma, atunci când îl întâlnește întâmplător; decizia de a îl păstra lângă ea ca sfătuitor atunci când este aleasă Papă; decizia de a amâna pe cât posibil plecare atunci când află că este însărcinată) sunt perfect logice și coerente în construcția unui personaj care renunță la propria-i viață pentru a urmări un vis.

Viața Ioanei, chiar dacă o minciună și o blasfemie în rândul preoțimii (de atunci și de acum) este un mod de a demonstra că poți ajunge acolo unde nici nu visai. Doar că uneori trebuie să renunți în primul rând la tine pentru a face acest lucru. Chiar dacă se poate spune că Ioana și-a pierdut viața și puterea pentru că a fost slabă ca femeie și a cedat în cele din urmă în fața bărbatului pe care îl iubea de mai bine de 20 de ani, cred că Ioana demonstrează – la fel de bine – că poți lupta cu sentimentele și uneori nici măcar ele nu sunt de ajuns pentru a te face să alegi calea ușoară.

Vă recomand cartea, pentru că este captivantă de-a lungul celor 400 și mai bine de pagini pe care le are. Pentru că te poartă într-o lume construită pe alocuri romanțios, dar de multe ori extrem de realist. Pentru că te obligă să-ți pui – măcar o dată – întrebarea: tu la ce ai fi dispus să renunți. Și pentru că îți aduce aminte că ceea ce susține majoritatea a fi adevăr, nu e neapărat Adevărul.

Și cum recenzia acesta trebuie să strângă cel puțin 15 comentarii pentru a planta un copăcel vă invit să stăm la povești. Ați citit povestea Papesei Ioana? Ați citi-o? Pe voi ce vă determină să vă urmați căutările, de orice fel ar fi ele?

Acest post face parte din campania vALLuntar inițiată de Grupul Editorial ALL, cu sprijinul ROMSILVA