O carte pe săptămână – Open (Andre Agassi)

cover_agassi

Atunci când am început povestea cu sareadinbucate (mai e un pic se fac 7 ani), unul dintre motivele din spate a fost dragul de cărți și de a le povesti altora despre ele. Între timp, mi-am pierdut mâna la scris recenzii, am avut perioade destul de lungi când am citit mai mult din fugă și printre rânduri. Una peste alta, finalul anului trecut mi-a adus în cale niște cărți tare-tare frumoase așa că am decis să îmi pun mintea, tastele și cuvintele la treabă și să mă reapuc de povestit despre cărți. Cum nu pot să fiu la fel de organizată cum e Tomata și să public recenzii într-o anume zi a săptămânii (bine, acum ia și ea o pauză, și încă una bine meritată :)), ceea ce îmi propun este să vă povestesc despre o carte pe săptămână. De-o fi luni sau vineri…om mai vedea, în funcție de timp, chef și inspirație🙂 Recenzia de azi am început-o luni și am terminat-o marți🙂

Și acum, că am terminat cu lunga introducere, cartea săptămânii a fost pentru mine revelația anului trecut. Am citit-o în decembrie, în câteva zile (și are vreo 500 de pagini), m-a enervat, m-a bucurat, are drame, iubire, și acțiune…și este o biografie.

Open, se numește ea, și poartă semnătura lui Andre Agassi. Spun că poartă semnătura lui, pentru că omul cu penița din spate este este J.R. Moehringer (o să vă scriu despre memoriile lui în săptămânile viitoare). Cei doi au stat vreo lună, înregistrând zi de zi povestea lui Agassi. A urmat transcrierea lor, iar din domnul Moehringer a pus totul într-o poveste.

I-am cerut lui J.R de multe ori să-și pună numele pe această carte. El însă a simțit că un singur nume avea ce căuta pe copertă. Deși mândru de munca făcută împreună, a spus că nu și-ar putea pune numele pe viața altcuiva. 

Nu sunt un fan tenis. Nu am știut până acum vreo juma de an cu ce se mănâncă un joc de tenis. Dar chiar și din bula mea de cristal am auzit de Agassi și știam că-i o legendă în lumea acesta. Însă am trăit foarte mult timp fiind convinsă că oamenii care ajung legende iubesc ceea ce fac, și ajung acolo tocmai din pasiune. Cartea lui Agassi în schimb schimbă percepția despre ceea ce înseamnă a fi cel mai bun. Despre ce înseamnă să ajungi acolo. Despre nebunia de a face ceva mereu, chiar dacă ajunge să te doară, să te chinuie (fizic și psihic) până la epuizare. Și despre echilibrul pe care îl cauți în permanență între dorința de a fi mereu mai bun și a avea mai multe titluri și aceea de a avea un strop de liniște și de odihnă.

Urăsc tenisul. Îl urăsc din toată inima și, cu toate acestea, continui să-l joc, lovesc mingea mai departe, toată dimineața și toată după-amiaza, pentru că nu am de ales. Indiferent cât de mult aș vrea să mă opresc, nu o fac. Mă implor în continuare pe mine însumi să mă opresc și joc mai departe, iar acestă prăpastie, această contradicție între ce vreau să fac și ce fac de fapt pare a fi esența vieții mele. 

Agassi a început să joace de mic. Nu de plăcere, ci forțat și antrenat de un tată (fost boxer) a cărui singură idee fixă era aceea că odraslele lui trebuie să joace tenis. Și nu oricum, ci să ajungă printre cei mai buni. Cu o copilărie petrecută preponderent pe terenul din spatele casei (același tată cumpărase special aceea casă, pentru că în curte putea face un teren de tenis), Andre Agassi a dezvoltat un simț al lui trebuie să fiu cel mai bun dus aproape la extrem.

Un lucru am învățat în 29 de ani de jucat tenis: viața îți va arunca în cale totul în afară de chiuveta de la bucătărie, iar apoi îți va arunca și chiuveta de la bucătărie. E treaba ta să eviți obstacolele. Dacă le lași să te oprească sau să te distragă, nu-ți faci treaba, iar eșecul îți va cauza regrete care te paralizează mai mult decât o durere de spate. 

Ulterior același simț și aceeași perseverență îl vor face să treacă prin zeci de acte de teribilism (de la a avea părul roz, la a juca cu pantaloni scurți dintr-o pereche de blugi tăiați, sau la a își vântura pletele pe terenurile de joc). A jucat atunci când simțea că tot corpul o să-i clacheze, și-a dus de fiecare dată limitele cumva spre extrem, încercând în permanență să își demonstreze ceva. Că de multe ori nu a reușit, că a avut căderi extreme (chiar a jucat la un moment dat sub influența drogurilor), că a renunțat la școală poate mult prea devreme sunt doar pași din povestea unei vieți petrecute sub imperiul lui pot mai mult. Aflat mereu în contradicția unui om timid, care are zeci de întrebări, și de neîmpăcări cu sine.

Transformarea este schimbarea dintr-un lucru în altul, dar eu am început de la nimic. Nu m-am transformat, m-am format. Când am apărut în tenis eram ca cei mai mulți puști: nu știam cine sunt și mă revoltam împotriva celor celor mai bătrâni care-mi spuneau ce să fac. Cred că oamenii mai bătrâni fac mereu acestă greșeală cu cei mai tineri, îi tratează ca pe niște produse finite, când ei de fapt sunt doar în mijlocul procesului. E ca și cum ai judeca un meci înainte să se termine, iar eu am venit din urmă prea des și am avut prea mulți adversari care au revenit în trombă împotriva mea ca să cred că e o idee bună. 

Agassi își privește viața cu o sinceritate dezarmantă. Toate turneele câștigate, întâlnirea cu Gil Reyes – cel care îi va fi preparator fizic, tată, mentor și cel mai bun prieten, căsnicia cu Brooke Shields, întâlnirea cu Steffi Graf, rivalitatea pe teren cu Pete Sempras  – sunt disecate sincer, deseori auto-ironic, de foarte multe ori în tonuri de gri pe care nu le vezi atunci când te uiți la doar la cifrele cu multe zerouri câștigate dintr-o carieră în tenis.

Victoria n-ar trebui niciodată să conteze atât de mult. Dar contează, contează și nu am ce face (…) Ies de pe teren trimițând bezele în toate direcțiile, gestul cel mai sincer care îmi vine în minte pentru a exprima recunoștința care pulsează în mine, emoția care pare a fi izvorul tuturor emoțiilor. Făgăduiesc că voi face acest lucru de acum încolo, fie că înving, fie că pierd, când ies de pe un teren de tenis. Voi trimite bezele spre cele patru colțuri ale lumii, le voi mulțumi tuturor. (n.m. reacția după ce Agassi finala de la French Open, în 1999)

Și da, te vor prinde în jocul lor până și meciurile de tenis descrise – sunt poate cele mai autentice pasaje din carte, se simte pulsul crescând, oboseala, încrâncenarea, sindromul acela al singurătății absolute de care suferă fiecare jucător de tenis (pentru că pe teren este doar el cu el, fără dreptul de a comunica cu cei din exterior). Viața petrecută pe terenul de tenis a fost pentru Agassi o viață cu multe întâlniri memorabile. Și fără a iubi sportul acesta, pot spune că jocurile descrise de el sunt atât de pline de viață și de tensiune că nu poți să nu respiri încet de fiecare dată când se joacă o minge decisivă. Într-un mod paradoxal, la fel ca și viața și alegerile lui, unele din cele mai bune pasaje din carte sunt cele care povestesc meciuri de tenis.

Fluturașii sunt amuzanți. În unele zile te fac să alergi la toaletă. În alte zile, te excită. În alte zile te fac să râzi și să-ți dorești lupta. Să decizi ce fel de fluturași ai (monarhi sau molii) este primul lucru de făcut când mergi pe spre arenă. A-ți descifra fluturașii, a descifra ce spun despre starea minții și trupului tău, este primul pas spre a-i face să lucreze pentru tine. Una din miile de lecții pe care le-am învățat de la Gil.

Oricât aș povesti – fără a vă spune de fapt toată povestea vieții lui Agassi – știu clar că Open intra în categoria acelor cărți care trebuie citite, măcar o dată în viață (personal, e genul de carte la care o să mă întorc din când în când, pentru un fragment măcar). E despre voință, despre nervi, despre întâlniri norocoase, și mai ales despre forța pe care o poți găsi atunci când îți propui să ajungi din punctul a în punctul b. Pentru mine a fost o incursiune extrem de mișto în viața unui om despre care nu știam mai mult decât că este o legendă a tenisului. Și dincolo de acesta, a fost o lecție despre viață și voință. Fără floricele roz și balade, dar cu extrem de multă sinceritate. Și da, are și câteva momente de happy-end. Până la urmă vorbim despre deținătorul unui Golden Șlem (a câștigat toate cele 4 turnee de Mare Șlem, plus o medalie olimpică de aur).

Oamenii întreabă de multe ori cum e această viață în tenis și niciodată nu pot să o descriu. Dar acest cuvânt e cel mai aproape. Mai mult decât orice, e un vârtej care te prinde, captivant, îngrozitor, uimitor. Exercită chiar și o vagă forță centrifugă împotriva căreia m-am luptat timp de trei decenii. Acum, culcat pe spate sub stadionul Arthur Ashe, ținând de mână un adversar învins și așteptând să vină cineva să ne ajute, fac singurul lucru pe care îl pot face. Nu mă mai lupt împotriva ei. Doar închid ochii și privesc. 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s