Despre amanți și alte jucării (dimineața de după)

(preludiu)

DSC_0071

am închis într-o cutie, aparent definitiv o fotografie făcută fără niciun motiv

doar că din când în când unele cutii e bine să le deschizi. să privești în ele cu ochii mari de uimire și să regăsești un zâmbet pe care îl credeai un pic pierdut. aseară am deschis cutia cu luni pătrate și concerte de club. am găsit, undeva, bine pus de-o parte povestea unui concert din 2009, din vamă. e concertul alinei care mi-a rămas cel mai bine lipit de retina muzicală.

am fost, și asta știu cert, bunătatea de la tine din piept. 

coincidență sau nu, ambele concerte – și cel de atunci, și cel de aseară – au avut un singur punct comun, dincolo de artista de pe scenă. și anume un grad de vindecare și acceptare a unor stări de fapt și a unor emoții. i-am scris aseară că-l aștept și am știut că nu o să vină. mi-am întors apoi inima spre scenă și am zâmbit. nu mai doare atunci când plec, la fel cum nu mi se mai încleștează dinții și sufletul atunci când spun te iubesc.

ți-as desena un șotron cu o mie de pătrate și încă ceva…ți-aș desena o melodie

există o parte a jocului care nu ne place. cea în care pierdem. sau în care jucăriile se strică. cel mai urât e atunci când ele se plictisesc de noi și pleacă spre alte case. pentru asemenea momente s-au inventat concertele-terapie. cele care ne povestesc despre noi (uneori chiar mai mult decât ne-am dori), și în care putem să ne proiectăm stările fără teama că vom fi judecați – până la urmă e schimb de emoție reciprocă. am câțiva prieteni muzicali cu care aplic asta din când în când (alina, make, folkfrate sunt primele exemple care îmi vin în minte).

trec sirene prin oraș adulmecând o urmă de-amant

uneori, cel de-al treilea salvează relația. nu strâmba din nas, poate ai impresia că în coliviile perfecte lucrurile sunt de dinainte bine stabilite. adevărul e că în dimineața de după…poți alege să îl dai afară pe ușă, să pleci spre casă, sau să te întorci. orice decizie ai lua, nu prea contează atât timp cât nu o vei regreta în cea de-a doua dimineață de după. în rest, acceptă greșeala, nu te sufoca în așteptare și crezi în poveste. există și finaluri fericite.

sunt o nebună…vreau să-mi cumperi o lună – și să fie pătrată

aseară, în stuf vama veche m-am întâlnit cu muzica alinei având în cap doar dorul de ea. poate tocmai de aceea am uitat de durerea de cap, și am plecat fredonând. am dansat un pic, am râs destul de mult, mi-am dat voie să închid ochii și să visez. a fost destul de liniște și destul de fum cât a lăsa gândurile să evadeze firesc. a fost multă joacă. amanții au fost și ei prezenți, printre frânturi de piese. și fiecare și-a spus adevărul cum a știut mai bine.

cam așa.

la // la-la // la-la-la // la // la-la // la-la-la…

a fost frumos tare aseară. undeva, pe la mijlocul concertului, am găsit-o pe fata-fluture de acum niște timp. și m-am bucurat că a fost așa. uneori, dimineața de după e la fel ca fericirea de luni. un zâmbet neașteptat.

Spiridușii anului 2014

Refuz să fac bilanțul acestui an. Știu că undeva, la capătul lui voi regăsi niște plusuri. Mai știu că e primul Crăciun când am mers după cadouri fără să mai caut ceva pentru bunicul meu, și de atunci am un nod mare în stomac. Cumva, pierderea lui, drumul îngrozitor de greu pe care l-am parcurs până la acel moment, toate nopțile albe ale mamei sau ale mele, și spatele din ce în ce mai aplecat al bunicii și-au lăsat urmele peste fiecare dintre membrii familiei mele, și peste mine.

 A fost un an greu de gestionat. Pentru mine, pentru oamenii din jurul meu. Un an cu provocări. Un an când am învățat că trebuie să accept că nu pot controla gândurile, faptele sau stare-de-bine a celor de lângă mine, și uneori nici chiar pe a mea. Am plecat, am revenit, am părăsit, am re-descoperit prieteni. Am încercat să fiu un Om mai bun, dincolo de tot griul care a părut că a planat deasupra anului.

Mai știu că zâmbetele de anul acesta nu ar fi fost posibile fără niște spiriduși simpatici, care mi-au adus bucăți de lumină și zâmbete și cele mai frumoase cadouri. Cele pe care nu le așteptam. Bilanțul anului meu e despre ei.

Make. Raluca. Amalia. Cătă. Ei sunt cei patru spiriduși care sunt în viața mea de niște ani. Cei mai vechi fiind de zece plus. Anul acesta, au fost responsabili cu răspunsul la telefon la ore indecente, scosul din casă atunci când eu aveam tendința să mă închid între pereți, seri albe de povești fără scop precis. Au făcut asta cu răbdare, fără să judece alegerile proaste, cu o mână întinsă. Mulțumesc!

Doru. Vali. Ionuț. Ruxi. Ei sunt spiridușii responsabili cu lecțiile de cățărat. Tot de la ei am învățat că e o energie specială care ne-a adus pe toți în jurul panoului și chiar dacă la final de an ne-am văzut din ce în ce mai rar (din cauza spatelui meu cu personalitate) sunt oamenii care mereu mă primesc cu zâmbetul pe buze atunci când revin. Iar Doru este spiridușul care m-a învățat să am mai multă încredere în corpul meu, să nu las pauzele să o ia înaintea progreselor, să îmi setez mintea spre a ajunge acolo unde e capătul panoului. Lecțiile de cățărat au fost una dintre sursele preferate de evadare, si am învățat de-a lungul lor cum să mă concentrez mai mult pe atingerea unor scopuri, fără a lua în calcul factorii externi. Pentru anul viitor, spiridușii or să mă învețe să mă lupt cu stânca (chiar dacă ei nu știu încă asta ). Mulțumesc!

Oana. Spiridușul tiz cu drumuri peste mări și țări și cea mai caldă îmbrățișare. Responsabilă pentru săptămâna daneză, condus pe coasta mării, văzut locul unde se întâlnesc mările, găsit inima de piatră pe plajă. A fost o săptămână de liniște-liniște, în mijlocul unei agitații pe care o presimțeam amândouă. Ne-am căutat printre povești, am regăsit punctele comune, am știut că indiferent de drumurile noastre vom găsi partea de liniște la final de drum. Spiridușul meu cu zâmbet larg, îți mulțumesc!

Cristina. Spiridușul regăsit în acest an și care pleacă în Elveția peste doar câteva zile. Responsabilă cu mobilizatul meu în a merge la sală, atunci când îmi găseam scuze, cu serile de mers pe jos la aproape-miez-de-noapte, și cu o tonă de răbdare în a asculta toate dramele mele existențiale. Mulțumesc, spiriduș creț!

Spiridușii buni care m-au ajutat și anul acesta să ajung la Alba Iulia, o dată în mai (când simțeam nevoia să fug) și o dată în toamnă (când simțeam nevoia să îmi regăsesc dragul de scris). Spiridușul-mamă care are grijă ca, indiferent cât de obosită aș fi, să îmi facă ciorbă când merg pe acasă. Spiridușul neașteptat, care mi-a făcut primul cadou de Crăciun. Cadou pe care o să-l împart cu voi de prin martie, căci același spiriduș s-a oferit să mă ajute în lupta cu tehnica. Spiridușul simpatic care din când în când îmi trimite un mesaj care să mă facă să zâmbesc. Spiriduș – Denisa din cauza căreia am tot ieșit din casă în vară și care mi-a adus aminte ce bine e să dansezi și să râzi, cu gândul departe de tot și toate, și din cauza căreia am (re)găsit alți purtători de zâmbete în preajma mea.  Spiridușul cu mesaje simpatice, atunci când e prea liniște. Spiridușul cu îmbrățișări care vindecă. Spiridușul care mă bate la cap să scriu. Spiridușul care m-a ajutat în schimbarea jobului. Vă mulțumesc!

Dacă la finalul anului am crescut un pic e pentru că toți acești oameni au crezut un pic în mine și mi-au dat încredere în magie, în frumos, în zâmbete. Sunt bucățile mele de suflet, pentru că sunt parte din acei oameni frumoși care știu să dăruiască doar de dragul gestului, nu pentru că așteaptă ceva în schimb. Și sunt cei din cauza cărora am încercat să fiu spiriduș, la rândul meu (și poate așa, un om mai bun). Pentru că există o lege a compensației, și toate darurile frumoase pe care mi le-au făcut trebuie să se răsfrângă mai departe.

Zilele astea vă doresc să fiți spiridușul unui om de lângă voi. Cu inima deschisă și fără așteptări. Doar cu zâmbet. Și dacă aveți spiridușii voștri, nu uitați să le mulțumiți și să dați mai departe darurile lor.

Să fiți senini și cuminți!

IMG_0031

Decembrie bi-tri-pulri-polar

Se întâmplă în fiecare an, cam o dată cu 1 decembrie. Când omul din spatele ideii de sareadinbucate (total offtopic, dacă nu știți ce cadou să-mi faceți de Crăciun, mi-am propus că în al șaptelea an de bătut câmpii pe blog să o fac pe un domeniu cu .ro 🙂 ) se transformă. Partea proastă e că nu se transformă într-un singur om, ci în vreo câteva personalități multiple, care se bat cap în cap.

Starea 1. aș dormi non-stop. Un fel de reacție fizică a gândului că particip cumva pe din afară la cea mai haotică parte din an. Apoi, mi-aș închide telefonul. Lipsa de energie e mai aprigă decât în cele mai crunte astenii și uneori mă simt vinovată până la cer și înapoi că nu pot răspunde cu la fel de multe zâmbete cât mi se oferă.

Starea 2. agitația. asta apare de obicei între 10 și 15 decembrie. Când realizez că încă nu am găsit cadourile perfecte, că nu am timp să merg la cumpărături (că la ora 7 seara numai chef și stare de alergat prin oraș nu mai am – vezi starea 1), că parcă ideile pe care le aveam nu sunt așa bune și…stai așa! nici anul ăsta n-am reușit să-mi organizez bugetul din timp. Îmi dau două palme peste ochi și încerc să transform agitația în ceva productiv. Îmi place la nebunie să caut cadouri simpatice pentru oamenii simpatici din viața mea. Doar că trebuie să mă calmez pentru asta.

Starea 3. agitația din nou. De data asta cea casnică. De obicei, merg acasă la mama de sărbători, că nu mă pasionează să stau să îmi împart cadourile singură sub brad 🙂 Cu toate acestea, mi-am făcut un obicei de a îmi face brad în weekendul de dinaintea Crăciunului. Doar că de obicei, același weekend coincide cu cel în care trebuie să merg după cadouri, și cu dorința bruscă de a monta bradul într-o casă curată-lună.

Starea 4. melancoliile. Cumva legate cu stare 1. Combinate cu dorința de a fugi în lume vreo câteva luni. În perioada asta mă apucă brusc bilanțul alegerilor personale, trasul cu ochiul prin inima apropiaților, și vulnerabilitatea (aia pe care nu o recunosc în restul de 11 luni din an nici picată cu ceară 🙂 ) de domnișoară care-i în afara unui cuplu mi se așează cuminte printre oase. E perioada din an când văd cele mai multe filme siropoase, mănânc cea mai multă ciocolată, și stau cel mai mult în casă. Starea asta vine în valuri, și în timp am ajuns maestră în a o ignora sau a o pune pe seama stării 1.

Starea 5. naivitatea. Există o bucată din mine care caută bucuria în zilele de decembrie. Pentru un om dependent de lumină a face asta în timpul liber (când e mai mult întuneric) este mai mult un exercițiu de voință. Cu toate astea, cred că iertările, împăcările și oamenii sunt de principiu mai buni la final de an.

Starea 6. copilul. Aștept cu nerăbdare cozonacii făcuți de mama. Dimineața de lângă brad, chiar dacă pot ghici cadoul. Orele de dinainte, când vânez liniștea pentru a așeza partea mea acolo. Mă bucură telefoanele nesperate, întâlnirile făcute în fugă, îmbrățișările care parcă își capătă mai mult sensul. Urmăresc traseul lui Moș Crăciun, citesc din nou despre minunea nașterii din Betleem, îmi aduc aminte în permanență că totul este despre speranță și stele care ne ghidează drumul.

Jonglez constant cu toate aceste stări, timp de o lună. Pe unele încerc să le cresc, pe altele să le ignor sau să le vindec. Și, cu toate acestea, în fiecare an după 1 decembrie am impresia că mai multe Oane iau locul uneia singure și chiar dacă asta mă amuză de cele mai multe ori, îmi dau seama că uneori pot să par un pic nebună pentru cei de lângă mine. Trece de la 1 ianuarie, până atunci vă doresc să vă întâlniți doar cu partea bună și senină a acestor personalități 🙂

(sper doar că nu sunt singura care-i așa 😀 )

Scrisori de la Ziua de Mâine (1)

(Există în cadrul Festivalului Ziua de Mâine o serie de momente speciale pe care le-aș împărți cu anumiți oameni. Pentru că așa cum Festivalul a crescut în 10 ani de existența, așa s-au întâmplat si pentru mine niște întâlniri frumoase pe drum, fie la Alba, fie în zona muzicii folk, fie undeva, la acele puncte care te schimbă și te definesc. Prezența mea la Festivalul în aceste zile este pretext pentru 10 scrisori-amintire. Despre oameni și despre muzică. Între timp, vă invit să stați cu ochii pe ForeverFolk, atât de Facebook, cât și pe site, pentru a vedea prin ochii noștri cum se simte ediția aniversară. Nu voi da nume destinatarilor, pot fi la fel de bine adresare oricăruia dintre voi).

SAMSUNG CSC

Dragă A,

Aseară am văzut spectacolul domnului Alifantis. După melci se numește, și e regizat de Cristian Pepipo. Despre Ion Barbu (domnul care a scris poezia) nu mai țin minte prea multe, doar că la un moment dat, încercând să îl deconstruiesc o temă pentru BAC ai stat lângă mine, în cafeneaua aceea din Ploiești unde ne petreceam cam tot timpul liber.

Povestea noastră a început acum mai mult de 10 ani. Însă legat de tine am printre primele amintiri cu fugi de acasă: s-a întâmplat la Sighișoara, și tot atunci am prins gustul serilor târzii cu muzici de chitară.

Vezi tu, aseară m-am gândit la tine în dublu sens. Cumva, tu și domnul Alifantis aveți ceva în comun – în afara literei A, la unul în nume, la celălalt în pre. De vreo cinci ani de zile îi vânez concertele, și absolut niciodată unul nu s-a repetat. În mod aproape sigur la fiecare dintre ele am ascultat Emoție de toamnă sau Ce bine că ești, dar niciodată contextul nu a fost același. Pentru că domnul Alifantis are nebunia lui frumoasă: aceea de a se reinventa. De a nu se plafona într-o zonă de siguranță. De a găsi oamenii cei mai buni alături de care să lucreze. De a se implica în proiecte ce ar putea fi definite imposibile.

Cumva, regăsesc în tine nebunia acesta. Acum câțiva ani te-ai întors în București. Ne separau trei ani, niște experiențe dureroase, o serie de schimbări. Eu nu mai eram studenta amețită cu vise de la Filosofie, tu îți urmaseți două vise, și erai la începutul unui al treilea. Cel la care te-ai decis că-ți va fi profesie. Ți-am admirat tenacitatea cu care ai luptat pentru acest vis. Știu că ai căzut de multe ori pe drum, știu că ai plâns, știu că ai renunțat la un proiecte pentru că nu era acum timpul lor, dar niciodată nu ai renunțat să mergi mai departe. Și cu fiecare nou spectacol pentru care ai semnat regia ai învățat că nu ai loc de plafonare.

Draga mea A, aseară aș fi vrut să vezi prin ochii mei După melci. Pentru că are ceva din felul tău de a vedea lucrurile. Pentru că e o structură de spectacol coerentă, și de sine stătătoare, pentru că folosește jocul cu multimedia, pentru că are păpuși suprapuse cu proiecții, pentru că domnul Alifantis cântă live, pentru că știu că ți-ar fi dat idei pentru viitorul tău. Totul având la bază o poveste muzicală înregistrată de Nicu Alifantis acum 35 de ani.

Am aflat însă că spectacolul va fi complet în primăvară. Și îți spun de acum că e musai să-l vezi. Pentru că cei 40 de ani de activitate ai domnului Alifantis și regia lui îți vor fi oglindă. Și îmi doresc să îți poți menține și tu dorința acesta de a schimba lucrurile, de a le face mereu mai bine, de a te bucura de public fără modestie, dar cu certitudinea lucrului bine făcut.

Să crești frumos, și să mergi După melci. Finalul cu siguranță o să merite.

SAMSUNG CSC

Te îmbrățișez cu drag,

Oana

Say ”Yes” to Mr. Jason Mraz

jm-1000x1000Dacă veți vrea vreodată să-mi faceți o bucurie muzicală, apoi vă spun de pe acum că tare-tare visez să ajung să-l văd pe domnul Jason Mraz live. Și acustic dacă se poate. Vă spun de pe acum că are concert pe  6 februarie în Amsterdam, în cazul în care nu știți ce să-mi luați de Crăciun 😀

Cu domnul acesta am avut o relație tare tumultuoasă: l-am descoperit întâmplător prin 2007 și mi-a plăcut, m-a exasperat prin 2009 cu I’m Yours, mi-am spus niște povești cu piesele lui, apoi nu l-am mai ascultat că erau prea dureroase povești, și apoi…în vară, m-am îndrăgostit de el iremediabil, din cauza albumului acustic Yes. Poveștile toate au rămas undeva, în spatele stării de bine pe care mi-o spune mereu și mereu domnul Mraz, despre încredere, iubiri și lumină. Albumul e bun pentru a contrabalansa cenușiul de afară, garantez pentru asta.

Într-una din nopțile mai mult albe din perioada trecută mi-am petrecut timpul citind niște interviuri cu acest domn, despre trecut, despre fundația lui, despre albumul acustic lansat în vară (cel de-al cincilea album), și pagini din jurnalul său online. Am descoperit un artist pentru care munca de a scrie și a compune are în spate dorința de a găsi un factor comun pentru fiecare individ,  un om pentru care a face Bine înseamnă a forma o fundație a cărei misiune este de a inspira schimba experiențele umane, un povestitor care se descrie nu numai prin ce cântă, ci inclusiv prin ceea ce arată – să citiți povestea de la coperta albumului Yes, o să înțelegeți mai multe 🙂

Mai jos câteva bucăți din ceea ce am citit și mi-a plăcut. Cu mici inserții muzicale – toate de pe albumul nou, le puteți da play dacă mergeți să citiți interviurile integrale 😀

Despre cum se scrie o piesă. 

That was probably the song that really opened my eyes and ears to it (na: despre I’m Yours e vorba) . That was the moment when I started to be more conscious of how and what I was writing — creating songs that are full of affirmations, celebrations, and optimistic views. Right at the end I ask, ‘Can any human get on board with this? Can anyone, from any nation, any demographic, can they as a human being feel the humanity in this song?’. I try not to make it about me specifically and keep in mind that it really is about what we as humans are feeling and going through. (sursă)

Despre scenă și tranziția scriitor-câtăreț. 

I’m always trying to get more comfortable onstage. I’m always trying to think about how to best use my time onstage so that my being there makes a difference in somebody’s life. I feel like I get a spiritual connection or a spiritual euphoria when I perform. Because of that, I’m always trying to improve—and also because I didn’t really enter the public forum with a whole lot of musical skill other than my singing and my ability to sort of bullshit. In essence, songwriting is kind of inventing: It’s making things up, it’s telling a story, it’s making something out of nothing. I found that I had to overcompensate. I had to create something: some story, some vocal thing, some distraction, some gimmick. Anything to cover up the fact that I’m not going to solo, I’m not going to shred, I’m not going to be this rippin’ musician onstage. But maybe I can tell a good story? Maybe I can write a good song? Or maybe I can sing the shit out of it? But yah, I’m aware that most people want to come to a show and just hear me sing. They wouldn’t give a shit what else is happening. We have considered that and that’s largely why I’ve asked to go back into theaters and small venues for this tour. I really want there to be a commitment to quality. (sursă)

Povestea din spatele coperții de la albumul Yes (total subiectiv, recunosc ca este albumul meu preferat 😀 )

There is much symbolism on the album cover as well, beginning with the 5 birds, representing RJ & I flying “like birds not of this earth;” a lyric from Beautiful Mess, a song we wrote together in 2007. The birds on the cover of YES! are flying in a (Roman Numeral) V-formation, representing this as a 5th album. Some birds are known to fly in a V-formation, and typically a male is out front, however, it is not he who is leading. His position is merely to make it easier for the women and children to fly. The women are in fact setting the pace. I loved this analogy for the band. My name may be on the cover, and I may be standing out front, but it is truly a collaborative effort and Raining Jane do set the pace with their unique sound.

Additionally, the birds are seen within a circle over a brilliant landscape. This represents the world within a world. The brilliant world that each of us have inside. A world that needs our attention very much, because in order to bring peace to the outer world, we must first experience & understand peace within. This is a common theme of the music of YES! (sursa)

Acesta fiind spuse, vă doresc un final de săptămână în care să descoperiți lucruri și oameni frumoși.