Dragostea în culori orientale

Ali și Nino (Kurban Said, editura ALL)

Știi momentul acela în care închizi o carte și cu toate acestea îți stăruie încă în minte imagini din ea? Cel în care ți se pare că ți-a scăpat ceva printre degete și simți nevoia să o mai decantezi puțin interior, să o mai răsfoiești o dată, să recitești un paragraf? Și abia apoi, când toate ți s-au așezat cuminți în minte să poți spune ceva coerent despre ea?

Cam așa am pățit eu cu Ali și Nino. Am citit-o în vreo trei zile, pentru că e subțirică, iar traseul meu spre și de la muncă totalizează aproape două ore zilnic. E tipul de carte pe care o poți citi într-o după-amiază lungă, la umbra unui copac din parc. Cu toate acestea, nu îți vine ușor să vorbești despre ea.

Poate părea paradoxal, pentru că în mod obișnuit, să vorbești despre o poveste de dragoste nu pare nici pe departe un lucru complicat. Numai că Ali și Nino nu e o poveste de dragoste obișnuită. De fapt, m-am exprimat greșit – povestea lor de dragoste e una clasică – doar că decorul în care e situată e unul aparte. În Baku, oraș aflat la granița dintre lumea Europei și cea a Orientului, regulile jocului sunt altele. Și, la urma urmei, nici măcar nu e o graniță bine trasată între unii și ceilalți, ci un fel de mix cultural în care te pierzi și pe care îl descifrezi printre frazele autorului.

Ali e musulman. Tânăr urmaș al unei familii cu tradiție, descendenți de viță roială din Persia. Învață la școala de băieți din Baku și  este legat, printr-un fel de moștenire culturală, de stepă aridă și deșert arzător. Nino este prințesă gruzină, catolică, și visează o viața la Paris. Cu toate acestea, într-un context oferit de amestecătura colorată a orașului în care trăiesc, Ali și Nino se cunosc. Se iubesc. Atât de mult încât Ali omoară un armean – pe care îl considerase prieten – atunci când el o răpește pe Nino, și fuge în munți. Atât de mult încât ea îl urmează și se căsătorește cu el acolo, departe de familia pe care o iubește și de confortul cu care e obișnuită. Într-un fel ciudat, cea mai frumoasă perioadă a poveștii lor de dragoste se întâmplă acolo: unde amândoi se conformează unor noi reguli, unde singurul compromis pe care îl fac e vizavi de societatea mică în care se află și nu unul față de celălalt.

Dar dragostea lor nu e una care curge lin. E una în care războiul de interpune dur și ascuțit, fuga din Baku în Iran la ceas de noapte, încercarea de a o integra pe Nino într-o lume în care femeile poartă văluri pe față și sunt considerate inferioare bărbatului, sunt tot atâtea lupte din partea fiecăruia. Lupte în care dragostea nu e neapărat un aliat, ci doar un fond comun. De multe ori, singurul fond comun.

Am trăit cu senzația perpetuă că Ali și Nino nu pot trăi fericiți până la adânci bătrâneți. Nu pentru că nu se iubesc deajuns – sunt destule motive în care care să demonstreze dragostea lor. Ci pentru că, dincolo de acceptarea moștenirii culturale a fiecăruia dintre ei și de compromisurile făcute pentru a ajunge la armonie, Ali este un războinic înnăscut. Un războinic prins într-o luptă care nu-i aparține neapărat, dar pe care și-o însușește natural și fără drept de apel.

Undeva, cred că aici m-am pierdut în poveste. Nu am putut înțelege alegerile lui, conflictul etern între a lupta pentru o patrie și o cultură musulmană de care nu aparține în totalitate și ea, cea pentru care și-a pus de câteva ori viața în primejdie. De aceea, am simțit nevoia să mai citesc pasaje din carte. Să îmi desenez mintal orașul Baku, așa cum era prin 1920 (când se desfășoară acțiunea). Să creionez personajele în contextul lor, și nu în cel propriu.

Și atunci am știut că Ali și Nino e una din poveștile acelea de dragoste care rămân memorabile tocmai pentru că sunt puse în opoziție cu o stare social-culturală și o moștenire interioară de care nu te poți desprinde. Pentru ca Ali, în orice timp l-ai situa (dar nu în orice loc), va simți chemarea de a lupta pentru un țel, așa cum au făcut-o strămoșii lui, încă din vremea lui Alexandru cel Mare. Pentru că Nino, în orice loc ai situa-o (dar nu în orice timp) va avea curajul de a renunța la tot de dragul unei iubiri pe care o visează perfectă.

Recomand cartea acesta cu mare drag. Nu numai pentru povestea de dragoste – care nu e una pasională sau plină de inedit. Ci pentru mozaicul de legende, conflicte și culturi pe care ți-l așează cuminte sub ochi, așteptând cu nerăbdare să îi dai un sens.

Acest post face parte din campania vALLuntar inițiată de Grupul Editorial ALL, cu sprijinul ROMSILVA. 

Publicitate

Femeia-legendă

Papesa Ioana (Donna Woolfolk Cross, editura All)

Probabil ați auzit despre legenda femeii care a ajuns Papă, într-un trecut mult îndepărtat și prea puțin documentat din punct de vedere istoric. Eu recunosc că mi-a rămas adânc în minte un documentar văzut prin ianuarie legat de temă și atunci când m-am înscris în campania vALLuntar alegerea cărții a venit firesc.  Nu o să fac un curs istoric pentru a dovedi (sau ba) existența Papesei Ioana. Pentru cei interesați de temă există bibliografii ce pot fi studiate, și chiar autoarea cărții oferă câteva indicii despre cum a construit povestea la finalul romanului. Sunt convinsă că – dacă existența ei a fost reală – s-au găsit destule mijloace pentru a îi ascunde existența. Pe de altă parte, sunt sigură că realitatea ei palpabilă ar fi lăsat în umbră posibilitatea de a creiona un personaj atât de puternic precum al cărții menționate.

Situată într-o perioadă timpurie a Evului Mediu, plină de contradicții politice și religioase, acțiunea ne-o prezintă pe Ioana din primele ei zile. Copil al unui preot rigid, pentru care femeile nu sunt nimic altceva decât obiecte menite a asculta ordinele bărbatului, ființe sărace cu duhul și vinovate cam pentru orice rău trecut sau viitor, și al unei femei nordice ce își varsă toată dragostea asupra unicei fiice, Ioana învață primele litere și noțiuni de latină de la fratele său, Matthew – personaj simbolic care îi va ghida multe din polemicile interioare ulterioare, după dispariția sa fizică.

Suntem într-o epocă în care majoritatea lumii nu știe să citească sau să scrie, în care Padre Notrum este repetat mecanic pe post de penitență, iar o femeie inteligentă este motiv de groază și invocare de vrăjitorie. Într-un asemenea mediu, Ioana este urmărită de dorința de a ști și de a învăța, dorință care îi dă puterea să lupte cu demonii tatălui ei, să îndure bătăile și răutatea de care se lovește la Schola, și – în cele din urmă – atunci când fratele ei și mare parte a satului unde locuia la momentul respectiv este ucisă de un atac viking, să își asume transformarea din Ioana în John.

După o perioadă petrecută la o mănăstire unde învață leacuri naturale și devine pasionată de vindecarea semenilor, Ioana ia drumul Romei. Salvând unul dintre Papi de la moarte sigură – datorată exceselor culinare și bahice – Ioana ajunge să facă parte din anturajul de la curtea Vaticanului, și – încet și sigur – Papă.

Neîmpinsă de dorința de a ajunge un mare demnitar, fără ambiții politice și cu întrebări serioase privitoare la Dumnezeul pe care îl slujește și la rolul Bisericii căreia îi slujește, Ioana este ghidată perpetuu de dorința de a face ceva mai mult. Mai întâi pentru ea – cu ajutorul cunoștințelor pe care le absoarbe ca un burete. Mai apoi, pentru cei din jurul ei, pentru care simte o datorie morală de a le împărtăși cât de puțin din binele pe care îl are la dispoziție.

Pozițiile și atitudinile ei sunt scandaloase în multe privințe, aducând o contra-partidă modului clasic de a rezolva dilemele: prin apelul la autoritatea înaintașilor. Lecțiile luate de la un cărturar grec în copilărie o îndeamnă să gândească, folosind raționamente simple (când, unde, cum, cine?) – dar nu trebuie să uităm în niciun moment că societatea unde ea se infiltrează e una pentru care raționamentul reprezintă cea mai primejdioasă armă. Prin urmare, tentativele trebuie ucise de la început.

Povestea Ioanei curge firesc, construind în jurul unor evenimente istorice veritabile, povestea unui om însingurat de dorința de cunoaștere, a unei femei care iubește puternic – dar care totuși renunță în repetate rânduri la acestă unică iubire, a unui spirit care luptă cu – am putea spune – mori de vânt.

Culmea e că – pe parcursul cărții – mi-am dorit de câteva ori bune ca Ioana să rămână cu cel pe care îl iubea. Chiar și așa, pot spune că toate deciziile pe care le ia (decizia de nu a rămâne la Roma, atunci când îl întâlnește întâmplător; decizia de a îl păstra lângă ea ca sfătuitor atunci când este aleasă Papă; decizia de a amâna pe cât posibil plecare atunci când află că este însărcinată) sunt perfect logice și coerente în construcția unui personaj care renunță la propria-i viață pentru a urmări un vis.

Viața Ioanei, chiar dacă o minciună și o blasfemie în rândul preoțimii (de atunci și de acum) este un mod de a demonstra că poți ajunge acolo unde nici nu visai. Doar că uneori trebuie să renunți în primul rând la tine pentru a face acest lucru. Chiar dacă se poate spune că Ioana și-a pierdut viața și puterea pentru că a fost slabă ca femeie și a cedat în cele din urmă în fața bărbatului pe care îl iubea de mai bine de 20 de ani, cred că Ioana demonstrează – la fel de bine – că poți lupta cu sentimentele și uneori nici măcar ele nu sunt de ajuns pentru a te face să alegi calea ușoară.

Vă recomand cartea, pentru că este captivantă de-a lungul celor 400 și mai bine de pagini pe care le are. Pentru că te poartă într-o lume construită pe alocuri romanțios, dar de multe ori extrem de realist. Pentru că te obligă să-ți pui – măcar o dată – întrebarea: tu la ce ai fi dispus să renunți. Și pentru că îți aduce aminte că ceea ce susține majoritatea a fi adevăr, nu e neapărat Adevărul.

Și cum recenzia acesta trebuie să strângă cel puțin 15 comentarii pentru a planta un copăcel vă invit să stăm la povești. Ați citit povestea Papesei Ioana? Ați citi-o? Pe voi ce vă determină să vă urmați căutările, de orice fel ar fi ele?

Acest post face parte din campania vALLuntar inițiată de Grupul Editorial ALL, cu sprijinul ROMSILVA. 

Al(l)tfel

Îmi plac oamenii curajoși. Cei care își pun în cap o idee și o învârt pe toate părțile și-n toate direcțiile, până ajunge să  crească exact așa cum și-au imaginat. Îmi plac oamenii puțin nebuni. Cei care sunt capabili să treacă peste invidiile din jur și gurile rele și să își urmărescă visul. Spunea Make la propria-i lansare (și e scris și pe coperta albumului) că le mulțumește, printre altele, celor care nu au crezut niciun moment în ceea ce face el. Pentru că i-au dat un motiv în plus să meargă înainte. Îmi plac oamenii care cred în lucrurile simple. Plăcerea de a lectura și de a te îngropa în pagini cu povești. Frumosul unui te iubesc. Un gând bun într-o zi ploioasă. Îmi plac oamenii care știu să surprindă. Poate și pentru că îmi plac surprizele bine gândite. Fața mea, atunci când sunt receptor. Fața celuilalt, atunci când sunt partea care oferă. Îmi plac oamenii care cred în cei de lângă ei și în ajutorul pe care îl pot oferi.

Cred că în Editura All există cel puțin un membru al fiecărei categorii de mai sus. Motivele le găsiți mai jos.

(1) Mi-am petrecut seara de 14 februarie în AFI, alături de ei și de niște prietene de suflet. Evident, m-am întâlnit – aproape din întâmplare – cu alți câțiva oameni faini. Am făcut cadou o carte. A ieșit filmulețul de mai jos, pe care vă rog să-l vizionați. Nu știu dacă am reușit să recităm cu vocea de Național, așa cum ne-a încurajat Mario, la repetiția anterioară. Nu știu câți oameni au ciulit urechile să audă ce spunem. Știu doar că am văzut oameni zâmbind. Aceeași oameni care s-au bucurat atunci când le-am oferit o carte. Și mai știu că Te Iubesc nu e niciodată spus în gol. A fost frumos și cred că energia bună de acolo e o amintire de păstrat pentru zilele când am impresia că totul e prea complicat.

(2) vALLuntar – ediția a 2-a. Un mod frumos prin care cei de la All își iau angajamentul de a planta copăcei. Bloggerii fac o recenzie a unei cărți publicate de editură și pentru 15 comentarii strânse de aceea recenzie se plantează copacul. La ultima numărătoare, eram 200, acum cred că suntem ceva mai mulți. Anul trecut am aflat de campania de la Loredana. Anul acesta m-am înscris pe ultima sută de metri. Pentru că. Să nu ziceți că nu ați știut din timp – când o să public recenziile. Vă aștept cu drag comentariile, pentru a planta cât mai mulți copaci. Anul trecut am citit o carte, anul acesta mă încumet la două. Dacă stau mai mult offline, să știți că scopul e unul nobil, da? 🙂

Ca un fun-fact, săptămâna trecută marți am fost la repetiția pentru flash-mob. Miercuri, când am ajuns la birou, ghiciți ce editură avea stand frumos aranjat la recepția clădirii? Tot ei. Concluzia e că a fost o săptămână al(l)tfel și nu a fost rău de loc. Ceea ce vă doresc și vouă.

Călătorii între ieri și necunoscut

Livada cu mango (Robin Bayley, ed. All)

De vreo săptămână încoace, în ciuda vremii nu foarte favorabile, tot visez să îmi iau bagajele și să plec. De la o plimbare la Munchen, la Teo, până la un tur care să cuprindă Viena-Budapesta-Praga. Vise mici. Până una alta, o dată cu cartea despre care vă voi povesti azi, mi-am satisfăcut puțin pofta de plimbare. Și nu pe aici, prin preajmă, ci departe, tocmai spre inima Mexicului.

Livada cu mango este un pretext pentru o călătorie, mai mult decât un loc în sine. Este locul unde o parte din poveștile despre Arthur (străbunicul personajului principal al cărții – nimeni altul decât autorul acesteia – Robin Bayley) se petrec. Aceste povești, spuse cu mult drag de către o bunică care și-a venerat tatăl se lipesc de memoria afectivă a lui Robin.

Decis să plece pe urmele străbunicului său, Robin renunță la o viață confortabilă și pleacă la drum înarmat doar cu un ghid de călătorie folosit de acesta, amintirile despre trecut păstrate prin poveștile ce în fascinaseră atâta vreme și intuiția că aventura acesta îi este ghidată de cel care parcursese aceste traseu cu 100 de ani în urmă.

Ca orice drum, nici al său nu se dovedește simplu. Mai ales când destinația este un sat mic, din Mexic, lângă o fabrică de bumbac. Opririle sale, chiar dacă calculate din timp, nu sunt mereu aceleași planificate. Unele se prelungesc neașteptat de multe, altele aduc în cale oameni deosebiți. Toate experiențele din carte sunt rod al unui neașteptat, al unei întâmplări norocoase, sau pur și simplu bazate pe intuiție. Ai putea crede că nebunia pe care te poartă firul narativ (de la drumul prin Columbia până la întâlnirile cu diverse forțe armate, de la o iubită cu capacitatea de a citi în viitor până la găsirea satului din povești) sunt aproape prea complicate pe a fi rodul unei ficțiuni. Și atunci te lovește evidența că, dincolo de a fi o poveste, Livada cu mango este un drum parcurs în realitate de acest om.

Cred că mare parte din impactul cărții stă tocmai în faptul că este povestită destul de liniar, chiar dacă momente de răscruce sunt câteva. Totul te lasă să vezi un final din ce în ce mai apropiat, fiecare pas te poartă spre descrieri vizuale ale unor peisaje sau situații care sunt, cu siguranță, cel puțin contradictorii pentru un european, devenit brusc subiect de interes, în calitate de gringo. Recunosc, surpriza cărții este descoperirea făcută la punctul final al călătoriei, una surpriză, și care aduce cărții o notă exotică tipică țării care a fost destinația călătoriei – Mexic.

Mi-a plăcut faptul că, din loc în loc, jurnalul de călătorie e întrerupt de poveștile bunicii. Aduc un plus de valoare, și creionează imaginea acelui Arthur – Arturo (în funcție de țara unde stătea) pe care Robin a plecat să o caute. M-a intrigat imaginea personajului principal, extrem de uman. Fără a se dori un erou, acesta are momente de întrebare, căderi, zile mai bune sau mai proaste, ceea ce aduce un plus de realism. M-a fascinat puterea intuiției, așa cum acesta o descoperă, pe măsură ce zona de confort și de securitatea dată de marile orașe, de oamenii cunoscuți, de lucrurile bine planificate dinainte, dispar. M-a încălzit ideea de iubire, vegheată de o mână norocoasă a destinului. Chiar dacă pe alocuri, tristă.

Recomand cu mare căldură Livada cu mango. Mai ales în zilele acestea de frig și cer cenușiu, când ceaiul devine pretext pentru a visa. Eu nu pot decât să le mulțumesc celor de la All că mi-au trimis-o. Până la urmă, evadarea în paginile cărții este un pretext bun pentru fapte bune.

Acestă recenzie face parte din campania vALLuntar, a celor de la editura mai sus menționată. În schimbul ei, cei de la All vor face 15 minute de voluntariat, iar fiecare comentariu va suplimenta perioada de voluntariat cu încă 3 minute. Așa că, fiind la mine acasă, vă provoc: ce cărți v-au purtat prin alte țări? Și dacă ați pleca hai-hui acum, unde și de ce?

Să vă fie cald! 🙂

Muzici, cărți, voluntari și sacoșe

Aparent, între aceste trei subiecte legătura e cel puțin greu de văzut. Mai puțin aparent, legătura e făcută de nimeni alta decât de subsemnata, de mailurile primite și de evenimente frumoase care musai trebuie împărtășite. Pentru că pe mine frigul și albul din jur mă duce cu gândul la visare, pentru că am băut la ceai și ciocolată caldă în ultimele zile cât să îmi ajungă până la următoarea înzăpezire, pentru că am preferat să stau sub plapuma caldă citind poveștile altora, o parte din ele merită spuse mai departe.

Muzici. Mie domnul Mishu Călian de la Cluj mi-a fost drag de când l-am auzit prima oară, acum câteva ierni bune. Îmi dăduse cineva să ascult vreo două piese și cam tot atunci l-am ascultat prima oară. Pe atunci cânta singur, venise la un concert în București (dacă nu mă înșeală memoria, în deschidere la Ciocu Vintilă), și tot de atunci Viteza sângelui meu e una din piesele pe care le pot asculta pe repeat fără să mă plictisesc. M-am bucurat tare când Maya a prins contur, și dincolo de faptul că Bucureștiul e departe de Cluj, și prin urmare concertele live rare, am tot așteptat să îi revăd. Miercuri seară vin în Iron City. Concert de suflet, clar!

Zaduff-ii împlinesc 7 ani. Eu nu mai știu sigur când i-am ascultat prima oară. Știu cu siguranță că ultimul a fost anul trecut, de ziua mea. Nu fuse concert privat, dar a fost cu mulți prieteni. La fiecare concert de-al lor la care am fost m-am simțit demențial de bine, că am dansat, și râs, și ascultat cuminte. Pentru mine concertele lor (pentru că am fost la câteva, nu foarte multe) se leagă de amintiri frumoase, de oameni zâmbitori, de povești care se păstrează înscrise în memoria afectivă, pentru că sunt prea ale mele pentru a le da. Le spun de pe acum La mulți ani lui Andrei, lui Mysha, lui Teddy și Elenei. Joi, la Fabrica, le puteți spune și voi. Cu aceeași Maya de mai sus în deschidere.

Cărți și voluntari. Este un lucru știut că îmi place să culeg cărți frumoase și să le povestesc altora despre ele. Loredana, de la Editura All a descoperit prin vară asta, și mi-a dat atunci una dintre cele mai palpitante cărți care mi-au picat în mână. Despre Insomnia care provoacă insomnii am povestit aici. Acum, cei de la aceeași editură vin cu o provocare pentru toți bloggeri cu pasiuni similare. Voi intrați frumos pe site, vă alegeți cartea pe care o doriți, ei o trimit, voi scrieți. La final, pentru fiecare recenzie, se vor face 15 minute de voluntariat. Pentru fiecare comentariu la recenzie, încă 3. Dacă sunteți scriitori despre scrierile altora, datele campaniei sunt pe blogul editurii. Și dincolo de plăcerea unei cărți frumoase (zilele astea sunt bune de savurat lecturi, alături de băuturi calde și aromate), dați timpului un alt sens. Unul bun. 🙂 Dacă sunteți doar cititori, comentați. Bineînțeles, cu bun-simț și la subiect, cum sunt sigură că veți face. Eu mi-am solicitat cartea (de fapt, oscilam între două, alegerea s-a votat prin lipsa uneia dintre cărți în stoc), voi reveni cu recenzia. Win-win situation, zic 🙂

Sacoșe. Nu unele de orice fel. Ci unele cu povești în spate, cu un atelier care ajută oameni cu probleme să facă ceva, cu imagini frumoase. Sacoșa de pânză e un proiect care îmi e drag pentru că spune lucrurile, uneori greu de digerat și filtrat printre atâtea curente ecologiste, simplu. Exact ca o poveste. Îmi place că provoacă, că este mai mult decât o sacoșă, este un proiect plin de viață și culoare., cu umor și care te provoacă să îl adaptezi la propriile dorințe. Sacoșa de pânză este ceva palpabil, într-un domeniu care dincolo de faptul că mă interesează, îmi pare uneori supralicitat. Și pentru că e cu zăpadă zilele astea, modelul special de iarnă mi se pare frumos tare. Pentru că îmi plac poveștile din atelierul de pânză, i-am făcut loc în dreapta paginii.

Acestea fiind spuse, să visați cald!