Lecții de cățărat (ep. 6)

În umărul meu stâng par înfipte cuțite/ în timp ce vremea de afară mă cheamă la somn/ cam puține antrenamente vara asta / și mai puțină voință / la final s-au strâns fragmente de lecție. Ca de obicei, mai multe despre mine și viață, dincolo de tehnici și mușchi care trebuie dezvoltați (despre asta voi scrie când voi putea arăta rezultatele pe propria-mi piele, iar acum ele se rezumă la genunchi vineți și palme cu semne 🙂 ) 

…

Cea mai recentă: dacă la un antrenament ai impresia că ai făcut totul ușor, atunci înseamnă că nu te-ai antrenat cum trebuie. Ieșitul din zona de confort e deseori dureros, la modul propriu. Când treci peste transpirație, mușchi întinși și planificat mișcări ajungi la momentul în care trebuie să nu gândești ci să acționezi. Ieri am avut o zi în care am stat mai mult spânzurată între prize decât trecând de la una la alta. Și am spus de atâtea ori că nu pot și nu-mi iese și că de ce trebuie să fac eu chestiile alea complicate că încă mă mir că Doru a avut destulă răbdare să mă încurajeze.

….

Legat de lecția de mai sus, trebuie să nu uiți că există o limită. De cele mai multe ori e cea psihică – pe care o poți întinde cam cât de mult îți dorești. Dar, uneori, limitarea e fizică – după o pauză lungă, după nopți albe, după un accident. Și chiar dacă, cu fiecare pas pe care vrei să-l faci înainte, trebuie să îți împingi condiția fizică mai departe, e neapărat necesar să știi când să spui ”Gata, azi mai bine mă opresc aici”. E diferența subtilă între a te opri doar pentru că ai impresia că nu poți (chiar dacă nu ai încercat) și a te opri atunci când încercările ți-au stricat încrederea. 

…

Dacă ești obosit și nervos, oprește-te. Ori pentru câteva minute, cât să numeri până la 10 și să te întorci cu mintea goală și gata să dai tot ce ai de dat. Ori de tot. Oboseala psihică duce la greșeli și la accidente. În fața peretelui (indiferent că-i cel de stâncă sau de sală) trebuie să te oprești din gândit. Singurele tale griji sunt legate de poziția piciorului și planificarea traseului. Singurul tău scop devine punctul de vârf. Dacă nu poți face asta, riști să devii haotic. Da, vorbesc iar din experiență 🙂 Aceeași în urma căreia am învățat că să faci chestii complexe în starea asta duce la urmări dureroase.

…

Stânca ascunde cele mai frumoase povești. Prima întâlnire cu ea are gustul pașilor mărunți, căutatului și al readaptării. Pe stâncă nu ai prize colorate, ci doar un perete mare, care ascunde prizele cele mai bune pentru tine. Stânca îți aduce aminte, cu fiecare pas înaintat de adevărul primei lecții: ai încredere în picioarele tale și calcă cât mai sus. Mâinile vor ajunge apoi unde trebuie, își vor găsi singure punctele de sprijin. Am fost o singură dată la stâncă anul acesta, sper ca la anul să am rezistența și timpul pentru a mă împrieteni cu ea.

…

Cățăratul creează dependență. Vara asta m-am tot lovit de diverse (ba migrene, ba lipsă de timp, ba alte priorități). Fiecare luni sau miercuri ratată de la sală îmi lasa un gust un pic amar, fiecare revenire aduce cu sine zâmbete. Cu siguranță, nu am avut creșterea frumoasă din primele 4 luni de antrenamente constante, genuflexiuni și flotări făcute acasă și grijă maximă la alimentație. Dar chiar dacă mai rar, perioada de vară este pentru mine și cățărat perioada de probă. Dacă am preferat sala ieșirii la o terasă, e semn bun 🙂 Am păstrat tot ceea ce am învățat (ceea ce e bine), chiar dacă uneori am impresia ca ne-am plafonat (ceea ce ar putea să mă motiveze pentru un schimb de program din toamnă). Cert e că de renunțat nu mi-a trecut prin cap până acum, nici măcar în zilele când îmi venea să plâng de nervi că nu îmi iese ceva.

…

Cel mai frumos e că nu mă simt niciodată singură. Sau nesigură. Și partea și mai frumoasă e atunci când nesiguranța începe să îmi dea ghiont, există mereu o voce simpatică care îmi spune că am făcut ceva bun. Chiar dacă actul de merge spre un vârf e unul singular, există mereu cineva, la capătul de jos, care îți dă sfoara și are grijă de tine. Măsura încrederii în el e măsura încrederii în tine. Și cu cât ea e mai mare, cu atât ai șanse mai mari să ajungi unde ți-ai propus.

…

cam asta a fost, nu prea mult, nu foarte nou. ca după o vara de (mai mult) pauză 🙂

(lecțiile trecute)

Publicitate

Lecții de cățărat (ep. 5)

Asiguri deasupra ta și apoi sari. 

Asta mi-a spus, în timp ce eu îmi readuceam aminte cum stă treaba cu asiguratul și urcatul ”cap-de-coardă”. Eram cam la 8 metri înălțime. Am rămas înțepenită pe panoul cu prize colorate. Poate nu auzisem bine. A repetat. Dar nu mi-am găsit curajul de a sări decât pe jumătate. Știu sigur că asta e o lecție care trebuie repetată.

…

Există două feluri de încredere pe care le construiești atunci când începi sportul ăsta. Și probabil le construiești mai apoi de fiecare dată când ai de-a face cu o nouă provocare. Prima ține de încrederea în tine. Capacitatea de a trece peste faptul că ce ai de făcut e imposibil (sau cel puțin așa pare) și de a încerca, fără teamă și fără întrebări. Cele mai importante puncte ale unui traseu sunt tocmai acelea peste care ajungi să treci din instinct, mai mult decât din rațiune. Și nu doar o dată se întâmplă să ajungi în aceea priză dincolo de care ești sigur că nu poți trece mai departe.

Atunci îți rămâne încrederea și nebunia de a încerca. Uneori merge, alteori ajungi să îți julești mâna sau piciorul. După ce ai picat de 10 ori te întrebi dacă mai are rost. Și tot ce îți vine să faci e să te așezi pe o saltea și să spui eu nu pot trece mai departe, în timp ce niște copiii de maxim 12 ani trec prin niște trasee cu mult mai grele decât cel pe care l-ai început.

Încrederea ți-o construiești treptat. Cu fiecare nou traseu, cu fiecare mișcare pe care o reușești, cu fiecare minut pe care reușești să îl petreci mai mult pe panou. Ființe cerebrale ne e greu să uităm de întrebări și de bariere. Și poate unul din motivele pentru care presimt că o să iubesc sportul acesta (suntem încă în perioada de pasiuni, mai avem până formăm o relație cu adevărat închegată) este că, în fața sa, alegerile despre până unde poți merge le faci doar tu.

Să nu spui nu pot înainte de a încerca, și să pleci de jos știind că vei reuși. Dacă nu azi, atunci mâine. La urma urmei, fiecare are momentul său în care cade.

…

Dacă e ceva pe lumea asta care mă face să mă panichez apoi cu siguranță acel ceva e lipsa de control. A sări înseamnă pierderea contactului cu panoul, cu elementul de siguranță în cățărat. Și, dincolo de toate, înseamnă să lași toată încrederea în tine pe mâna celui care te filează de jos.

A sări conștient că trebuie să faci acest lucru e despre încrederea că ceea ce ai făcut până în acel punct e bine făcut, combinată cu încrederea în partenerul de cățărat că te va ține și că are sfoara destul de întinsă să nu ajungi până jos în cădere. Este una dintre cele mai grele lecții pe care le-am avut de luat până acum.

Lecția care te pregătește pentru momentul în care o să cazi.

…

Asiguri deasupra ta și apoi sari. 

Pentru ca mai apoi să poți face acest lucru în siguranță și fără a te răni.

Componenta rațională e cea care te ajută să decizi pașii unui traseu, să găsești punctele de odihnă, să dozezi eforul. Componenta psihologică e cea în care îți depășești limitările (evident, și ele auto-impuse de cele mai multe ori). Componenta emoțională e cea care te învață să ai încredere. Și să cazi frumos, atunci când o să fie momentul.

…

(lecțiile trecute)

(sursă foto)

Lecții de cățărat (ep. 4)

Sunt zile când nu ai chef să mergi la sală. Când îți cauți un argument (că e aglomerat, că ești obosit, că iar ajungi la miezul nopții acasă) și aproape renunți. Sau renunți și punct. Mai apoi, la două zile distanță, începi să te simți vinovat. Ești conștient că orice pauză mai lungă de 3-4 zile te duce cu vreo 10 pași în spate. Mai apoi îți aduci aminte că ultima dată când ai mers ai făcut numai greșeli, ți-ai julit genunchii și nu ai progresat cu nimic. Și iar vrei să o lași baltă.

O dată ce entuziasmul de început a trecut începe adevărata motivație de a continua. Mai ales când antrenorul tău a plecat într-un bine meritat concediu, te-a lăsat cu teme de acasă și parcă ai vrea să îi demonstrezi că te-ai ridicat la înălțimea așteptărilor.

Cam între astea două stări mi-am petrecut ultima lună la sală. Pentru prima dată mi s-a întâmplat să fiu dezamăgită de mine, să plec cu nervi, să mă gândesc că poate chiar nu îmi pot depăși anumite limite. Apoi mi-am adus aminte că uneori cei mai grei pereți se cuceresc cu pași uneori mici și răbdare. Așa că am luat-o de la capăt.

***

Zona de confort. Acele trasee pe care începi să le cunoști. Cele care te dărâmau cu o lună în urmă și pe care acum le poți face din ce în ce mai ușor. Zona din care îți e greu să ieși, mai ales atunci când ești aproape sigur că următoarea încercare va însemna să și cazi. Printre răritul de antrenamente și dilemele legate de motivele pentru care vreau să continui, s-a instalat comoditatea.

Poate și pentru că uneori am simțit statutul de începător printre alți oameni din sală și am avut impresia că mai bine mă opresc la ceea ce știu decât să las să se vadă că pot pica. Obsesia de control și imagine publică este una care nu se împacă prea bine cu un sport care presupune în permanență și alți oameni în jur. Și faptul că, indiferent de unde ai ajuns, mai ai cel puțin un lucru de îmbunătățit, iar pentru asta trebuie să greșești, să pici, să renunți azi doar pentru a începe din nou mâine.

Pe de altă parte, senzația de fericire pe care o ai când ajungi la capătul unui nou drum este una care creează dependență. Așa că renunți la zona de confort (cu chiu, cu vai, cu ajutorul unor alți oameni) și încerci. La urma urmei, de oriunde ai cădea e cineva care să te țină la capătul corzii.

***

Voința dincolo de voința ta. Sună ciudat, dar cam așa e. Ieri am zis că încerc un perete cu niște prize mai ciudățele. Adică necunoscute 🙂 Doar așa, de dragul de a încerca. Nu credeam foarte tare că pot ajunge în vârf, dar nici nu îmi păsa.

Pe la mijlocul traseului mi-a alunecat prima oară piciorul. Semn că nu eram în poziția care trebuie. Două prize mai târziu mi-a alunecat mâna. După alte două încercări de a trece mai departe i-am spus celui care mă asigura de jos să mă lase, că nu mai urc. S-a uitat la mine, mi-a zâmbit galeș și mi-a zis să mă odihnesc și să urc. Cum să mă dau jos nu puteam de una singură, l-am ascultat. Mi-a spus pe unde să o iau, a avut răbdare cu cele încă multe pauze pe care mi le-am luat și am ajuns în vârf. Când am coborât eram lac de apă și fericită. Depășisem încă un obstacol.

Uneori, voința celui care te asigură e mai mare decât voința ta. Pentru că tu îți simți limitările, pe când cel de jos nu le simte. Așa cum tu ai încredere în el că te asigură în cazul în care pici, așa el are încredere că poți merge mai sus. De cele mai multe ori, e bine să asculți omul care îți spune să mergi dincolo de ”eu nu mai pot”

E doar un mod de a îți duce limitele din ce în ce mai departe.

Iar aici contează nu numai ce faci tu ci modul în care cel (sau cei) de jos îți dau curajul să faci asta. O să scriu cândva un post separat dedicat temei 🙂 (oricum, mulțumesc Cristina, Ruxi, Ionuț și Alex)

***

Aș vrea ca următoarea lecție să o scriu după ce urc pe stâncă.

(lecțiile trecute)

O idee despre performanță

am prins-o azi, la un campionat de natație pentru juniori.

e doar o idee dintr-o ultimă reuniune, cu ochii lipiți de somn și cred că e aplicabilă dincolo de sport. 

există, la un anumit nivel, copii extrem de buni în ceea ce fac. cei care câștigă o etapă de concurs cu mai bine de jumătate de bazin față de ceilalți. și pentru care medaliile nu vin neapărat mai ușor decât pentru alții, dar au devenit pur și simplu un parcurs firesc (dacă ai ajuns la juniori deja ai vreo 5-6 ani de performanță în spate și vreo 20 de concursuri care te-au ajutat să mergi mai departe). sunt cei pe care mi-i imaginez peste încă puțini ani participând la mondialele de natație. 

pentru ei, concursul nu mai are legătură cu cei de pe culoarele de lângă, așa cum se întâmplă deseori, când poți vedea cum un înotător sau altul își dozează efortul în funcție de concurență. ci doar cu lupta cu timpul propriu. orice secundă câștigată e un premiu personal. medaliile sunt doar o confirmare. 

de la ei înveți că performanța e deseori evaluată comparativ cu cei de lângă, dar pentru a ajunge la ea cel mai important e să îți depășești limitele. mai ales atunci când ajungi să te distanțezi de orice posibilă competiție. și cred sincer că e una din cele mai grele lupte să știi că oricum vei câștiga și totuși să te forțezi să mergi mai departe decât ultima dată. 

ca de fiecare dată, mă înclin cu respect în fața lor (a sportivilor, că deja nu mai pot să le spun copii :), și a antrenorilor). 

vă salut dintr-un Pitești înghețat 🙂

 

 

 

Escalada. Primele lecții.

După o primă ședință care m-a convins că vreau să învăț mai mult, la începutul lui decembrie ne-am îndreptate cu nerăbdare pentru a începe cursurile. În prima fază opt, vom vedea mai apoi dacă mai avem nevoie.

Am mai scris pe aici și sunt conștientă că sunt unul dintre acei oameni care se entuziasmează extrem de repede, dar căruia entuziasmul îi dispare cam la fel de repede. Faptul că la două săptămâni distanță abia aștept cele două ore petrecute în sală e semn bun cu siguranță, faptul că de fiecare dată plec un pic mai fericită decât am ajuns e motiv suficient să îmi doresc să continui. Scopul ar fi ca în primăvară să pun în practică tot ce învăț acum pe o stâncă. Apoi, om mai vedea.

Motivul principal pentru care îmi place este faptul că te distanțează de orice pentru bucata de timp pe care o petreci urcând (sau încercând să urci). Am avut o perioadă destul de ciudată emoțional și oarecum instabilă, iar minutele în care singura concentrare este locul unde pui pasul următor și încercarea de a urca până la capătul panoului sunt unele la care nu aș renunța. Minute în care timpul oricum nu există, în care uneori trebuie să-ți aduci aminte să respiri, alteori să îți scuturi mâna, de cele mai multe ori să ai încredere în picioarele tale. Și provocarea de a merge mai departe, de a găsi o soluție în puzzle-ul de prize, respirația plină de satisfacție atunci când reușești un pas înainte.

Uneori, nu termini traseul. Din când în când, îi privești pe cei care fac traseele cu dificultate mare și îi admiri în gând și apoi te întrebi dacă tu ai putea măcar să urci pe cel de începători. Oboseala zilelor trecute se cumulează și începi să faci greșeli. Și mereu îți sună în cap o voce care îți aduce aminte că, atunci când urci, cel mai mare obstacol nu e lipsa unei prize, ci doar tu, spunându-ți că nu poți. Te grăbești să ajungi mai repede la final și obosești înainte de a începe greul. Și aceeași voce îți aduce aminte că fiecare pas trebuie măsurat luând în calcul următorii pași.

Dincolo de toate, senzația de bine și de încredere pe care o ai atunci când ai reușit.

Cam despre asta au fost primele mele lecții.

Și despre încrederea construită cu cel care e la capătul de jos al corzii, dar despre asta într-o postare viitoare.

Lecții mici, care mi-au făcut seri mai bune. Alături de oamenii mai mult decât simpatici care sunt acolo, o bună prietenă care mă însoțește în nebunia asta, un instructor mișto care ne ridică moralul chiar și atunci când noi suntem pe punctul de a renunța, oamenii din jur care nu judecă, ba chiar ne mai dau câte un sfat și ne fac să zâmbim.

O seară frumoasă vă doresc 🙂