O carte pe săptămână – Open (Andre Agassi)

cover_agassi

Atunci când am început povestea cu sareadinbucate (mai e un pic se fac 7 ani), unul dintre motivele din spate a fost dragul de cărți și de a le povesti altora despre ele. Între timp, mi-am pierdut mâna la scris recenzii, am avut perioade destul de lungi când am citit mai mult din fugă și printre rânduri. Una peste alta, finalul anului trecut mi-a adus în cale niște cărți tare-tare frumoase așa că am decis să îmi pun mintea, tastele și cuvintele la treabă și să mă reapuc de povestit despre cărți. Cum nu pot să fiu la fel de organizată cum e Tomata și să public recenzii într-o anume zi a săptămânii (bine, acum ia și ea o pauză, și încă una bine meritată :)), ceea ce îmi propun este să vă povestesc despre o carte pe săptămână. De-o fi luni sau vineri…om mai vedea, în funcție de timp, chef și inspirație 🙂 Recenzia de azi am început-o luni și am terminat-o marți 🙂

Și acum, că am terminat cu lunga introducere, cartea săptămânii a fost pentru mine revelația anului trecut. Am citit-o în decembrie, în câteva zile (și are vreo 500 de pagini), m-a enervat, m-a bucurat, are drame, iubire, și acțiune…și este o biografie.

Open, se numește ea, și poartă semnătura lui Andre Agassi. Spun că poartă semnătura lui, pentru că omul cu penița din spate este este J.R. Moehringer (o să vă scriu despre memoriile lui în săptămânile viitoare). Cei doi au stat vreo lună, înregistrând zi de zi povestea lui Agassi. A urmat transcrierea lor, iar din domnul Moehringer a pus totul într-o poveste.

I-am cerut lui J.R de multe ori să-și pună numele pe această carte. El însă a simțit că un singur nume avea ce căuta pe copertă. Deși mândru de munca făcută împreună, a spus că nu și-ar putea pune numele pe viața altcuiva. 

Nu sunt un fan tenis. Nu am știut până acum vreo juma de an cu ce se mănâncă un joc de tenis. Dar chiar și din bula mea de cristal am auzit de Agassi și știam că-i o legendă în lumea acesta. Însă am trăit foarte mult timp fiind convinsă că oamenii care ajung legende iubesc ceea ce fac, și ajung acolo tocmai din pasiune. Cartea lui Agassi în schimb schimbă percepția despre ceea ce înseamnă a fi cel mai bun. Despre ce înseamnă să ajungi acolo. Despre nebunia de a face ceva mereu, chiar dacă ajunge să te doară, să te chinuie (fizic și psihic) până la epuizare. Și despre echilibrul pe care îl cauți în permanență între dorința de a fi mereu mai bun și a avea mai multe titluri și aceea de a avea un strop de liniște și de odihnă.

Urăsc tenisul. Îl urăsc din toată inima și, cu toate acestea, continui să-l joc, lovesc mingea mai departe, toată dimineața și toată după-amiaza, pentru că nu am de ales. Indiferent cât de mult aș vrea să mă opresc, nu o fac. Mă implor în continuare pe mine însumi să mă opresc și joc mai departe, iar acestă prăpastie, această contradicție între ce vreau să fac și ce fac de fapt pare a fi esența vieții mele. 

Continuă lectura

Anunțuri

Escapade de luni. Literare.

(pentru că există bucăți din cărți sau din viață pe care nu ai cum să le descrii, dar trebuie să le dai mai departe. în 2015, parte a procesului de a dărui ceea ce primesc frumos, revin escapadele din bucătărie. literare sau muzicale, după caz. vor fi postate preponderent lunea, când mai mereu, dintr-un motiv sau altul așteptăm ceva. ziua de vineri, un telefon, mesajul care să ne însenineze ziua – chiar dacă-i miez de noapte, sau poate doar un somn lung și cu vise albastre. bineînțeles, dacă apar și-n timpul săptămânii, vor fi simple escapade. doar că cele de luni au un farmec aparte. al fugitului de acasă atunci când toată lumea ți se împarte între un trebuie să și o iubire ce vine dar nu prea). 

IMG_0001

Mă tem că suntem atrași către ceea ce ne părăsește și către ceea ce e cel mai probabil să ne părăsească, însă, în cele din urmă, cred că suntem definiți de ceea ce ne îmbrățișează.

Mama nu știa că e la concurență cu bărbații barului, iar bărbații nu știau că se măsoară cu ea. Toți presupuneau că sunt de aceeași parte, pentru că toți împărtășeau o idee învechită despre bărbăție. Mama și bărbații credeau că a fi bărbat bun e o artă, iar a fi un bărbat rău – o tragedie, atât pentru lume cât și pentru cei care depind de bărbatul tragic cu pricina. Deși mama mi-a transmis prima această idee, barul lui Steve este locul unde am văzut adevărul ei demonstrat zi de zi.

Barul mi-a creeat obiceiul de a transforma fiecare persoană ce-mi ieșea în cale într-un mentor sau într-un personaj și, datorită barului, sau din cauza lui, am devenit o reflecție sau o refracție a tuturor.

Ascultam cu atâta ardoare Vocea, dobândisem o asemenea măiestrie în a ignora alte voci, încât am devenit un copil-minune al ascultatului selectiv, ceea ce am crezut că e un dar, până când s-a dovedit a fi un blestem. Totul în viață este legat de vocile pe frecvența cărora te reglezi și de cele la care renunți, o lecție pe care am învățat-o mai repede decât majoritatea oamenilor, dar pe care mi-a luat mai mult decât majorității să o aplic corect.

(fragmente din Dulcele Bar, al Domnului J.R. Moehringer. Cum a ajuns să-l cheme J.R, fascinația barului, lupta de a ajunge la Harvard și apoi spaima copilului ce se întoarce la bar, personaje tăiate dintr-un bucată, dar mereu privite prin unghiul omului care cândva i-a venerat – și în cele din urmă, o parte esențială din povestea unui om care a ajuns laureat Pulizer în 2000 – le găsiți aici. Alături de gust dulce-amărui și certitudinea că nu-i nimic pierdut pentru totdeauna)

Iată o ocupație potrivită.

WP_20140417_01620140417161722”Vrea să zică ai fost și puțin îndrăgostită în acest timp! Iată o ocupație potrivită, care te absolvă de orice uitare; așa da! Și omenește, și literar e cred terapeutica cea mai salutară și care întreține în om o prospețime de poezie care înnobilează. Nu prea mult, firește; nu cu posibilitatea de dramă sau cu epilog ușor căzut în platitudinea cotidiană. Așa, puțin cam distant, cu un om puțin cam străin și care pleacă. Dacă te-aș fi văzut conducându-l la gară, ți-aș fi spus: Sînt sigur că va mai veni, dar iar se va duce. Asta e viața și, diletantic, nu e prea rea. E drept că femeile au și ele socoteli ceva mai precise și că judecata mea are peri albi nu numai pe la tâmple și aparențe de lichidări de conturi” – dintr-o scrisoare a domnului Lovinescu către doamna Cella Serghi

”Nu i-am pus iubirii condiții. Și dacă nu i-am cerut să dureze o veșnicie, e fiindcă nu știam că poate fi și altfel. Nu i-am cerut iubirii să fie binecuvântată, nu i-am cerut iubitului să se înfățișeze ca un mire care trece pragul casei cu mireasa în brațe. Am vrut o iubire care să mă poarte pe piscurile munților, pe crestele valurilor, în bătaia vânturilor. Nu o căsnicie și un soț bun mi-am dorit, nu afecțiune, ocrotire și liniște și, dacă nu le-am avut, e poate fiindcă nu am bănuit cât ne necesare îmi vor fi, dar, dacă le-aș fi avut – cine știe – poate că nu aș fi scris” – doamna Cella Serghi despre iubirile ei, cele care au fost, cele care ar fi putut, cele născute în jurul poveștii ei cu Camil Petrescu, în jurul prieteniei cu Mihail Sebastian, într-un mediu în care oamenii erau povești, iar astăzi ne-au devenit valori. Acele iubiri care au construit poveștile unor cărți care mi-au trasat linii prin suflet. Uneori, e bine să te întâlnești cu scriitorul dincolo de paginile sale, să îi afli parcursul, să îi ghicești îndoielile. Uneori, o parte din el devine o parte din tine, iar eu am rezonat tare mult cu paragraful de mai sus.

Cartea se numește Pe firul de păianjen al memoriei și a apărut la Polirom, în colecția Confesiuni. 

Piatra din imagine am găsit-o pe acolo unde se unesc două mări, în Danemarca. A fost un semn de bine. Astăzi stă la mine acasă, lângă alte bucăți de timp furat care îmi aduc aminte de întâmplările cu sens.

Voyerism

Sau cum îți poți construi cea mai de liniște imagine dintr-o vacanță pe care ai petrecut-o mai mult alergând.

Se întâmplă în Aalborg, un oraș în care centrul ascunde căsuțe de pitici, construite pe la o-mie-șapte-sute-și-ceva. Străduțele sunt înguste, lângă fiecare ușă stă cuminte o bicicletă și un ghiveci cu narcise. Geamurile sunt undeva, numai bune de privit de la înălțimea mea, și nu au perdele, pentru că danezii își asumă intimitatea cu public cu tot. Din spatele lor, mă privesc bucătării mici, borcane pline de paste sau cereale, un pat nefăcut, o bibliotecă în care recunosc un album de artă și o carte despre Coco Channel. Două ore în care ei sunt plecați de acasă, așa ca tu ai tot timpul să le desenezi poveștile. Aici stau doi copii, aici un cuplu de bătrâni care se iubește de mult, aici s-a așternut praful peste timp.

Găsesc un fel de piață mică, ce are în mijloc o terasă, așa că mă așez, comand o cafea mare cu lapte și îmi acopăr picioarele cu o pătură, pentru a fugi un pic de vânt. Chiar și când e soare-soare și cer albastru-albastru, vântul e prezență permanentă, de parcă ar vrea să te usuce de tot. Sau poate doar să îți pună gândurile în ordine.

Continui să trag cu ochiul spre alte vieți.

…nu pot renunța la ceasurile în care mă întâlnesc cu mine însumi într-o carte. A citi înseamnă o cale fericită de comunicare, și mai ales înseamnă putința de a înțelege un om, direct, în ceea ce are mai viu, mai personal, mai expresiv, în solicitările care-l nuanțează, îl împart, îl completează, îl constituie

Timpul a rămas suspendat Între acte – ele Maestrului Radu Beligan (de unde provine și citatul de mai sus). Cumva, prin faptul că a ales a își împartă ideile despre lume și teatru cu noi, cei ce de multe ori stăm doar să judecăm, și-a asumat să lase măcar unele din geamuri fără perdele.  Cu răbdare, poți găsi printre rafturi istorie de teatru, oameni de care nu știam (sau poate doar am uitat), lupte birocratice și sfâșieri interioare. Notele dumnealui te lasă pe tine, cititor pierdut printre căsuțe de pitici, să le descrii povestea, să cunoști omul, să interpretezi faptele.

Uneori, perfecțiunea Raiului e dată de astfel de momente; într-un loc cu cer senin, care să îți lase spațiul să privești prin geamuri fără perdele vieți de Oameni cu Daruri.

one of the most desperate of calamities

” They live in a world of utter, unbroken soundlessness and silence.”

” Whether defness is „preferable” to blindness, if aquired in later life, is arguable; but to be born deaf is infinitely more serious than to be born blind – at least potentially so. For the prelingually deaf, unable to hear their parents, risk being severely retarded, if not permanently defective, in their grasp of language unless early and effective measures are taken. And to be defective in language, for a human being, is one of the most desperate of calamities, for it is only through language that we enter fully into our human estate and culture, communicate freely with our fellows, aquire and share information.

” The existence of a visual language, Sign, and of the striking enhancements of perception and visual intelligence that go with its aquisition, shows us that the brain is rich in potentials we would scarcely have guessed of, shows us the almost unlimited plasticity and resource of the nervous system, the human organism, when it is faced with the new and it must adapt. If this subject shows us the vulnerabilities, the ways in which (often unwittingly) we may harm ourselves, it shows us, equally, our unknown and unexpected strenghts, the infinite resources for survival and transcendence which Nature and Culture, together,have given us.”

(Oliver Sacks – Seeing Voices)

Sublinierea imi apartine. Daca vreodata va intalniti cu o carte semnata de acest domn, vi le recomand cu cel mai mare drag (eu am inceput cu Omul care si-a confundat sotia cu o palarie – iar titlul nu e deloc o joaca de cuvinte, ci un caz real). Fie si pentru a vedea de ce este capabil creierul uman, de limitarile aproape inexistente si de surprizele pe care viata ti le poate oferi atunci cand pare ca nu mai are nimic bun de dat. Seeing Voices este un studiu despre lumea celor surzi, a celor care trebuie sa isi re-creeze un mod de a comunica cu lumea. Un studiu dureros, pe alocuri, atunci cand arunci cu ochii spre istorie. Surprinzator, atunci cand iti dai seama ca exista moduri prin care oamenii sunt capabili sa isi formeze o comunitate cu un limbaj specific, ce nu exprima doar cuvinte de baza, ci poate reduce la gesturi concepte pe care filosofi le dezbat in sute de pagini. Sunt undeva pe la pagina 50, citesc in liniste si cu mintea deschisa. E o lectie frumoasa.