Am făcut un film. Și ne-am distrat. Rezultatul? Fabulos :)

Nu am scris decât extrem de rar despre firma unde îmi petrec majoritatea timpului. Pentru că nu e neapărat etic și pentru că blogul meu de povești nu are nicio legătură directă cu leasingul operațional și managementul flotelor auto. Doar că…din când în când avem și noi poveștile noastre. Cele care nu au legătură cu cifrele, cu industria auto sau cu ultimele licitații din domeniu. Cele care au legătură cu oamenii.

Anul acesta Arval Romania a împlinit 7 ani de existență. Coincidență sau nu, jumătate din existență ne-am petrecut-o împreună. A fost primul job în care am trecut din junior în poziție de senior, din cel care învață în cel care predă (și a fost una din cele mai mari provocări și care avea toate șansele să nu meargă dacă nu existau și niște oameni-suport în jur). De bine, de rău, am crescut împreună cu firma, cu oamenii. Am ajuns exact în perioada în care se defineau primele mini-departamente, în care se scriau proceduri de lucru, în care se defineau abordări. A fost o călătorie mișto până acum. Da, am avut și momente în care a fost mai greu sau când am vrut să plec, motivul pentru care am rămas fiind unul pe care îl pun în scris – pentru că l-am recunoscut verbal de mai multe ori – în fiecare an m-am trezit în fața unei noi provocări și atunci nu am avut timp să îmi pierd motivația.

Acum suntem pregătiți să mergem la școală, vorba cuiva 🙂

Și pentru că 7 ani nu trec de la sine, pentru că firmele nu se dezvoltă numai prin strategii, ci prin oamenii care le pun în practică, am marcat momentul prin filmulețul de mai jos. A fost o zi de filmat în care am râs copios (imaginați-vă aproape 50 de oameni, la 9 și un pic dimineața, dând din mâini și cântând toooonighhhhtttt, weee areee younnnnggg), ne-am pus un pic grijile deoparte și s-au depănat povești. Din capitolul…când am venit eu în 2007… . A fost o lecție de  business făcută pe nesimțite și fără obligația unui test. O lecție despre oameni și despre capacitatea de găsi momentele în care să râzi. Cele care merită din plin.

În rest, am învățat că e greu să faci playback (dacă urmăriți nebunia de mai jos o să vedeți de ce spun asta 🙂 ). Că îți trebuie o groază de răbdare pentru a coordona oameni fără experiență, care alergau bezmetici între calculatoare și punctele unde se filma și care oboseau cu fiecare oră care trecea. Și am dezvoltat un respect crescut pentru toți cei ce fac parte din categoria regizori/producători/cameramani. Pentru cele 6 minute de mai jos s-a filmat o zi.

Filmulețul a fost prezentat în premieră pe 2 octombrie, în cadrul evenimentului care a marcat aniversarea celor 7 ani. Varianta oficială de prezentare este acesta: un  mash-up lipdub  video 3D în care actorii  sunt angajaţii companiei  şi care dezvăluie ingredientele de succes  ale unei echipe care livrează zilnic performanţă şi profesionalism. Acest material video face o incursiune în istoria companiei, fiind marcate momentele cheie din existenţa Arval, începând cu debutul activităţii în România, prezentat chiar de membrii  fondatori, şi astăzi parte activă a echipei.

Enjoy the movie. And have all the fun in the world.

 

European CSR Lessons 2013 – concluziile

logoCred că dacă aș fi ajuns la ambele zile de conferință European CSR Lessons, aș fi avut materiale de scris pentru vreo jumătate de an. Așa am ajuns doar vineri, pentru câteva ore, așa că am de scris doar pentru vreo lună 🙂 Am plecat spre Biblioteca Națională hotărâtă să privesc lucrurile cât pot de obiectiv, chiar dacă trebuie să recunosc că mă bucur când văd evoluția domeniului in țară. Am plecat înspre casă cu multe întrebări, 18 pagini de agendă cu notițe și încă una separată cu teme pe  care vreu să le mai studiez un pic înainte de a îmi da cu părerea despre ele și contexul lor în European CSR Lessons. La urma urmei, faptul că nu am avut un laptop cu mine s-a dovedit unul bun pentru că mi-a forțat atenția să se îndrepte spre scenă și ceea ce se spunea acolo.

O să râdeți, dar acest articol nu e despre ceea ce a fost European CSR Lessons, ci sunt concluziile personale după la finalul conferinței. Despre ceea ce s-a întâmplat voi scrie câteva articole separate pentru că informația e destul de multă și comentariile mele și mai multe.

Îmi place și apreciez ideea unor conferințe dedicate CSR-ului, în contextul în care din ce în ce mai multe companii îl folosesc ca și carte de vizită și în prezentările lor și din ce în ce mai puțini oameni au o idee concretă despre ceea ce înseamnă acesta, iar al treilea an la care au ajuns cei de la European CSR Lessons demonstrează că au capacitatea de a învăța și a se dezvolta în această direcție.

Am apreciat inițiativa ResponsabilitateSociala.ro de a aduce la un loc toți actorii implicați sau posibil implicați în ceea ce înseamna politici sustenabile și proiecte pe termen lung  de responsabilitate socială corportatistă: companii / reprezentanți ai statului / ong-uri.

Mi-a plăcut ideea de a se prezenta studii de caz, ca și exemplu concret de la care s-ar fi putut porni o discuție. Și diversitatea domeniilor din care proveneau demonstrează faptul că CSR nu fac doar marile companii petroliere (așa cum susținea unul din moderatorii celei de-a doua zile, ceea ce mi s-a părut oricum o remarcă fără niciun fel de justificare, dar asta e doar părerea mea personală).

Și acum partea aceea a concluziilor ce țin loc de ”ce se poate face mai bine”

  • Cred că avem o mare problemă în a înțelege ce înseamnă responsabilitatea socială corportatistă. Iar când ești un reprezentant al statului care susține demersuri de acest tip mi se pare o chestie de bun simț să cauți măcar pe Wikipedia, daca nu să citești o carte de domeniu. E bine că au fost la masă și companii și ong-uri și politicieni. Foarte bine. Acum trebuie doar să învețe un limbaj comun. Politicienii trebuie să învețe că responsabilitatea sociala nu e echivalentul responsabiliății publice (și să afirmi că e de datoria corporațiilor să se implice în construirea de centre de tineret mi se pare că e o extrapolare neadecvată). ONG-urile să învețe că ele nu fac CSR, ci susțin aceste activități. C din CSR vine de la Corporatist/Corporativ (nici în ziua de azi nu m-am lămurit care e exprimarea corectă). Lucruri aparent simple, dar care pot genera o serie de discuții în contradictoriu atunci când personajele implicate nu pornesc de la aceleași definiții
  • Un studiu de caz nu e o enumerare de slide-uri și proiecte CSR ale unei companii. Este tocmai alegerea unuia din acestea și prezentarea lui, de la context până la rezultate. Altfel, prezentarea riscă să devină o înșiruire de informații pe care le pot găsi cu ușurință și pe site-ul companiei și nu aduce nici un fel de valoare adaugată. Un studiu de caz arată nu numai părțile bune, ci și dilemele, problemele și modalități punctuale de rezolvare. Și oricât de tare nu ne plac cifrele, un studiu de caz le scoate în evidență. Nu poți veni să spui că un proiect X a îmbunătățit viața unor angajați dacă nu îmi demostrezi prin cifre concrete câți au fost. Poate sunt eu prea pragmatică, dar cred că în zona de CSR vorbim de și despre un mod de a coordona un business, ori în acest caz vorbim de cifre și profit, inevitabil
  • Dincolo de prezentări, care uneori au depășit timpul alocat, cred că și participanții din public mai au de învațat în ceea ce privește comportamentul la o conferință. Am observat timp dedicat întrebărilor pierdut pentru că se simțea nevoia unor comentarii ample cu privire la prezentările vorbitorilor. Sincer, cred că acestea puteau fi împărtășite în pauză, eu am ales abordarea aceasta și cred că am fost dublu câștigată: pe de o parte am avut ocazia să stau față în față cu oamenii care mă interesau, pe de altă parte am abordat subiecte punctuale care mi-au lămurit anumite aspecte pe care altfel mi-ar fi luat 5 minute numai să le explic. Din perspectiva vorbitorilor, cred că importat să se înțeleagă că, atunci când nu știi să răspunzi la o întrebare, sau nu o înțelegi, e mai bine să recunoști acest lucru decât să deviezi de la subiect.

Dincolo de toate aceste mici neajunsuri, cred că tocmai faptul că există o conferință unde ele pot fi observate (și corectate în timp) este ceea ce duce CSR Lessons mai departe de la an la an. Există lecții faine pe care le poți învăța, există posibilitatea de a schimba păreri și aceea de a pune întrebări oamenilor care îți prezintă activitatea de CSR. Probabil cel mai mare plus e că te pune în temă cu anumite discuții adiacente, că îți readuce în prim-plan o idee mai veche dar niciodată pusă în practică, și te obligă nu numai să analizezi, dar și să te informezi.  La nivel personal, am plecat de acolo cu faptul că trebuie să mă documentez serios asupra noilor politici ce se discută în UE legate de CSR și să îmi reiau studiul unor articole despre stakeholder-eri și modul în care aceștia sunt legați de orice tip de activitate socială a unei afaceri.

Mulțumesc, Dragoș, pentru invitație! O să încerc să revin cu un articol pe săptămână cu părerile personale despre prezentări, studii de caz și ce mai aflu între timp.

 

Blogger partener la European CSR Lessons 2013

logoAm ajuns în zona culturilor organizaţionale, a eticii în afaceri şi a responsabilităţii sociale corporatiste (RSC în restul textului) datorită unor oameni care au ştiut să-mi povestească frumoas despre ele. Atât de frumos că erau printre puţinele cursuri pe care le-am citit integral, nu doar pentru prezentări şi/sau examene. Am terminat masterul cu un pumn de vise strânse mănunchi şi o idee. M-am lovit de pereţi, de urechi surde, de companii care credeau că responsabilitatea socială înseamnă să plantezi trei copaci (şi atât), de antreprenori care susţineau că oricum CSR-ul e o mişcare de marketing şi atunci nu trebuie susţinută pentru că vezi tu, companiile mari oricum sunt malefice şi vor duce la sfârşitul omenirii.

M-am speriat, m-am ascuns în colţul meu de lume, am devenit angajat cu normă întreaga într-o corporaţie, am învăţat să analizez cifre şi să citesc printre rânduri. Numai că pasiunile vechi nu se uită uşor. Şi sunt unele idei care ţi se întorc repetitiv în minte, pentru a îţi aduce aminte că eşti dator să încerci să le pui în practică. Am re-început să citesc articole. Să urmăresc ce se întâmpla pe piaţă din România (şi nu numai) în zona dezvoltării unei practici sociale afiliată celei economice. Într-un fel, am urmărit ca observator obiectiv schimbările de mentalitate, de paradigmă, încercarea de a trece de dimensiunea simplistă cu care a fost (prea) multă vreme asociata RSC-ul în România.

Azi pot spune zâmbind că da, RSC-ul este un instrument de marketing si ce daca?. Sa fim realişti un pic: etica aplicată în genere (incluzând, dar fără a se reduce la RSC) este un mod de lucru care promovează anumite practici considerate moral bune ce au drept scop creşterea profitului companiei. Pentru că niciun SRL/ SA/ PFA nu va lucra exclusiv pentru ceilalţi, pentru că esenţa supravieturii lui este profitul.

Şi să coboram pe pământ, să vedem că dincolo de imagine, loialitatea angajaţilor şi/sau cumpărătorilor şi credibilitate, politicile de responsabilitate socială implementate corect, cu planuri de dezvoltare pe termen lung şi cu impact dublu (social şi economic) sunt cele care în timp creează comunităţi, oferă creşteri financiare în zone slab dezvoltate, şi dau o mâna de ajutor mediului acolo unde statul poate fi depăşit de situaţie. Astăzi, responsabilitatea socială corporatistă nu se mai rezumă la a plantă trei copaci sau a sponsoriză o casa de copii o dată pe an (ambele activităţi fiind, de altfel, importante în felul lor), ci la planuri pe termen lung, comunităţi şi departamente întregi care oferă soluţii.

Cu aceste gânduri voi fi prezenta vineri, în cea de-a doua zi a European CSR Lessons, la Biblioteca Naţională. La cum e structurat programul, cred că va voi povesti cel puţin o săptămână despre ceea ce învăţ acolo. Pentru că, uneori, când vrei să treci din postura de observator în cea de practician, e nevoie să o iei de la început cu învăţatul. Aşa că plec fără prejudecăţi, fără idei fixe şi doar un un bagaj teoretic suficient cât să nu fiu depăşită de un discurs tematic.

Ceea ce nu înseamnă că nu am aşteptări. Mă aştept la studii de caz interesante, sunt curioasă fără doar şi poate de rezultatul dezabaterii cu privire la politicile publice de CSR, vreau să văd oameni dincolo de business. Bineînţeles, le voi împărţi cu voi, aşa cum le voi vedea şi auzi.

Dacă aveţi întrebări pentru dezbateri sau pentru oamenii prezenţi acolo în cea de-a doua zi, lăsaţi un comentariu. Promit să fac tot posibilul să va răspund la ele.

Detalii despre eveniment, program, vorbitori gasiti aici.

Mituri și confesiuni despre lucrul în echipă – ep. 2

*După cum unii dintre cititori știu deja, la noi la job am avut de făcut ceva temă creativă, care implica împărțirea noastră pe echipe și transmiterea unor mesaje legate de valorile, ideile, etc. organizației. Din discuțiile avute în această perioadă, din niște experiențe ale altora, din propria-mi experiență de job și nu numai am tras niște concluzii, finalizate cu această serie de articole. Menționez, încă o dată, că sunt ideile mele și articolele nu au un target anume (iar exemplele date în ele sunt fictive, în mare parte cel puțin :) ), și se bazează pe cei câțiva ani de debate practicați (când, vroiai – nu vroiai, uneori făceai echipă cu cine trebuie, nu cu cine alegeai), cele câteva sesiuni de comunicare de leadership la care am participat în perioda de instructor de exploratori, și, bineînțeles, joburile avute de-al lungul timpului. Să citiți cu plăcere și să trageți concluziile care trebuie! :)

Episodul 1 

Episodul 2 – Munca în echipă nu este despre targerturi și deadline-uri, ci despre oameni

Că o echipă de lucru este formată din indivizi cu diverse caractere și personalități este un lucru aproape la fel de cert ca acela ca apa fierbe la 100 de grade. Celsius. Ca eu cu mine nu putem forma o echipă decât dacă ajung să lucrez privind toată ziua în oglindă sau dacă sufăr de personalități multiple. Cu toate că este un fapt evident, am ținut să-l precizez pentru un motiv foarte simplu: la fel cum în unele cupluri din ”eu și celălalt” se ajunge la un perpetuu ”noi” (nu, nu e bine când se întâmplă asta), cam la fel se ajunge de la ”eu și ceilalți” la ”echipă” și atât.

Ați putea crede că acest lucru este un lucru bun. Că atenuarea individualității prin îmbrățișarea unor valori, norme și comporamente etice este benefică atât pentru individ, dar mai ales pentru organizație (mă declar pragmatică și total realistă când afirm că ideea unei echipe de lucru este concepută pentru profitul – uman, financiar sau emotiv – al unei organizații, nu pentru satisfacerea nevoilor individuale – iar în puținele cazuri în care acestea două merg mână în mână se numește că ești omul potrivit la locul potrivit) . Eu, ca un berbec veritabil ce mă aflu, mă încăpățânez să afirm contrariul și să spun că cele mai bune rezultate ale unei echipe sunt date tocmai de exploatarea subtilă a individualității celor cu care lucrezi.

Și, da, am și argumente pentru acest lucru. Ecuația de la care pornesc e simplă și clară ca o picătură de apă: atunci când cunoști oamenii cu care lucrezi, poți apela la punctele forte ale acestora mult mai ușor. Să zicem că organizezi un eveniment. Și îl delegi responsabil de organizare pe cel mai organizat membru din grup, fără a știi mai multe despre el. Să mai zicem că este vorba de un om puțin taciturn, fără mare priză socială, și al cărui punct forte rămâne totuși organizarea. Știți ce o să iasă? Un mic dezastru logistic, în cel mai rău caz. În cazul cel mai bun, se va găsi un alt individ, cu ceva stofă de lider pe sub piele, care va prelua frâiele în ceea ce privește împărțirea sarcinilor, planificarea agendelor etc, în tip ce primul individ se va preocupa liniștit de organizarea detaliilor, se va asigura că totul merge conform agendei prestabilite și va fi chiar apreciat pentru ceea ce face. Pentru că este în locul unde trebuie să fie.

A cunoaște oamenii înseamnă să realizezi că în fiecare proiect vor exista niște oameni în prima linie (cei care aleargă peste tot, cei care trag de ceilalți, cei care par motorul acțiunii) și niște oameni în linia secundară (cei care vor răspunde la apeluri, cei mai detașați, cei care sunt, la urma urmei, partea efectivă a muncii). A cunoaște oamenii din echipa ta înseamnă a fi sincer cu tine însuți și a realiza că, la finalul oricărui proiect, țoti cei implicați au avut șansa să muncească și au făcut-o așa cum știau mai bine. Unii cu valuri, alții fără. Fiecare după tipul personalității dar și după nivelul de motivare. A fi un lider într-o asemenea echipă presupune capacitatea de a vedea că mai multă liniște nu înseamnă lipsă de interes, ci redirecționarea energiei.

Să mai zicem că ai de realizat ceva nou, care implică niște muncă de echipă și o idee out-of-the-box. Și că, privind lucrurile din exteriorul biroului ai clasificat deja cam în ce parametrii puteți să vă încadrați. Și la prima întâlnire cu echipa (nouă) stabilești deja condițiile, fără o consultare prealabilă. E posibil ca oamenii să fie jigniți, e posibil ca unii să devină demotivați, e foarte posibil ca unor pur și simplu să nu le mai pese. Nu pentru că nu ar avea idei, ci pentru simpla senzație că ideile sunt puse într-un cadru prea restrâns.

Fiecare nou proiect, fiecare nouă provocare este un nou mod de a percepe oamenii cu care poate lucrezi zilnic, dar cărora nu le cunoști firile, ambițiile sau punctele slabe. Cea mai importantă lecție primită în ultima perioadă este că puțină încredere într-un om îi poate da aripi, și că a vedea lucrurile și de pe partea cealaltă a unui geam se poate dovedi util, dincolo de zâmbete. Și oricât de mic e aportul cuiva la un efort ce poate părea imens, e foarte posibil să fie efortul care face diferența între succes și eșec.

Munca în echipă e despre oameni. Cu bune și cu rele, așa cum suntem fiecare dintre noi. Partea bună: atunci când iei acest fapt ca un adevăr deplin (bine, adevărul e deplin prin sensul său), poți înțelege că targeturile și deadlineurile sunt doar motive de cunoaște și motiva altfel oamenii de lângă tine. Partea mai puțin bună: o asemenea abordare necesită răbdare și puțină capacitate de empatie. Rezultatele? Better team, better results, better persons. Și să-mi spună mine cineva că nu-și dorește combinația asta de 3 în 1 în echipa sa.

Urmează un final apoteotic. Până una-alta, ne revedem luni pe aici, pentru că fug la mare de mâine începând.  Pentru că munca în echipă se și premiază. 🙂

Mituri și confesiuni despre lucrul în echipă – ep.1

Am promis acestă serie de articole* de vreo săptămână deja.  Am zis ca fiind primul din serie să pun partea de mai jos ca o introducere, dar va fi de regăsit și in celelalte articole, la final. Asta așa, ca să nu avem discuții 🙂

*După cum unii dintre cititori știu deja, la noi la job am avut de făcut ceva temă creativă, care implica împărțirea noastră pe echipe și transmiterea unor mesaje legate de valorile, ideile, etc. organizației. Din discuțiile avute în această perioadă, din niște experiențe ale altora, din propria-mi experiență de job și nu numai am tras niște concluzii, finalizate cu această serie de articole. Menționez, încă o dată, că sunt ideile mele și articolele nu au un target anume (iar exemplele date în ele sunt fictive, în mare parte cel puțin 🙂 ), și se bazează pe cei câțiva ani de debate practicați (când, vroiai – nu vroiai, uneori făceai echipă cu cine trebuie, nu cu cine alegeai), cele câteva sesiuni de comunicare de leadership la care am participat în perioda de instructor de exploratori, și, bineînțeles, joburile avute de-al lungul timpului. Să citiți cu plăcere și să trageți concluziile care trebuie! 🙂

Episodul 1 – A lucra în echipă e cam la fel cu a forma un cuplu

Da, bine, am citit și eu în cosmopolitan sau avantaje că e de fapt invers, dar asta nu însemnă că nu voi încerca să vă conving de ce vreau eu. Se numește încăpățânare și perseverență, și conform ultimelor studii aduce rezultate bune și de lungă durată. Revenind la povestea cu echipa, exact ca într-o relație totul începe cu prima întâlnire.

No, bun, să ridice două degețele sus care dintre voi ar merge vreodată la prima întâlnire pus pe harță, cu cele mai proaste glume în program și de parcă nici nu-i pasă. Bine, presupunem aici în acest punct că e o întâlnire pe care ți-o dorești și din care speri să iasă ceva frumos. Cam la fel e și atunci când un om intră în contact pentru prima oară cu o echipă oarecare (fie ea de job, fie una în care pur și simplu trebuie să se integreze), sau când mai mulți oameni se întâlnesc pentru prima dată pentru a da naștere unui proiect minune. Fiecare dintre noi dorește să impresioneze pozitiv la prima întâlnire, și atunci fiecare își etalează frumos așii din mânecă, zâmbetele împăciuitoare, disponibilitatea față de cel lângă.

Cred că e ceva instinctiv pe de o parte, vânat și studiat pe de alta, în special atunci când rezultatele pot fi benefice. Dacă e vorba de un om nou intrat într-o echipă, ea (cea din urmă) va dori să-l facă să dorească să se integreze, iar el, fermecat de zâmbetele ei calde, va face orice numai să-i fie pe plac (vedeți, nu vă sună a primă întâlnire romantică?). Dacă e vorba de formarea unei noi echipe, se știe deja țelul spre care se tinde și fiecare vrea să-l lase pe celalalt cu ideea că fără el nu se poate.

Și acum, că am stabilit ecuația ne-am văzut/ ne-am plăcut, revenim tot la vorba cântecului și ne întrebăm ce rămâne de făcut? A trecut deja ceva vreme, am început să ne cunoaștem, ne plimbăm romantic în parc, sau scriem zeci de mailuri (cred că aici ar fi echivalentul, iar cinatul la lumina lumânărilor ar cam fi egal cu o ședință plină de idei productive). Și-apoi, că ne place au ba, vine prima ceartă. Din aia cu spart de farfurii, cu ochi înlăcrimați, cu plec la mama șamd. Iar aici e primul punct de cotitură. Rămâi sau pleci. Și de ce?

Nu o să intru în psihologia relațiilor, de dragul analogiei vom spune că alegi să rămâi. Pentru că lucrurile bune le preced pe cele rele și pentru că revelația secolului în materie de psihologie relațională și comunicațională tocmai ți-a fost prezentată brut și fără intermediari: în orice relație, indiferent că ne place sau nu, există un minim al compromisului. Spun minim, pentru că a sta să iei bătaie de la bărbat sau a fi muncit la negru ca un negru pe plantație nu se mai numește compromis, se numește prostie.

Într-o echipă, la fel ca și într-o relație, e important să comunici. Și dincolo de mesaj, e important cum faci asta. Ia duceți-vă la un coleric în timp ce e un car de nervi să îl rugați ceva, eventual pe un ton puțin ridicat, și aveți versiune live a unui reality-show sângeros. Despre asta vom mai discuta în viitor, dar era o analogie care nu putea fi ratată. Da, poate fi obositor faptul că nu mai ai un singur caracter de descifrat, ci n (unde n = numărul co-echipierilor), pe de altă parte diferența e că nu aveți de discutat despre cine duce gunoiul și de ce sunt aruncate șosete prin casă, ci în baza unor termeni prestabiliți. Din vorbă în vorbă, ajungem la o altă analogie, și anume că într-o echipă e important să-l cunoști pe cel cu care lucrezi. Bine, nu-ți cere nimeni să-i știi numărul de la pantofi sau data de naștere a iubitei, dar e bine să ai o vagă idee despre cum este el, fie și pentru a evita situația cu monstrulețul de mai sus.

Și dacă am început cu prima întâlnire, continuăm firesc cu posibila blazare și monotonie. Într-un cuplu, la început sunt numai fluturași și entuziasm și mai apoi…mai apoi se poate să fie doar o rutină plicticoasă din care nu ieșim din obișnuință, sau poate fi aceea iubire frumoasă în care descoperi noi moduri de a demonstra ce simți și în care cei doi devin cu adevărat o forță (pentru cei ironici, care cred că acesta e doar un mit, vă rog insistent să vă abțineți de la orice comentarii 🙂 ). De o echipă nu prea ai cum să te îndrăgostești cu pasiune, ce-i drept. Dar pe de altă parte poți începe fiecare nou proiect cu entuziasmul de a dărâma munții. Pentru ca la următorul să o lași mai moale. Pentru că mai apoi să spui că nu-ți mai pasă. Dacă la punctele anterioare, orice membru de echipă de poate regăsi, la acest punct deja trecem în zona de leadership. Experiența spune că o echipă va avea oameni entuziaști atât timp cât cineva va reuși să le inducă entuziasmul. Din nou, despre asta, some other time 🙂

 Cam asta a fost povestea cu echipa-cuplu. Dacă poveștile în doi se termină cu și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți, poveștile despre echipă se termină cu și au făcut proiecte de succes și au fost, fiecare în parte, mulțumiți de munca lor. Succes zic!

 

(Sursă foto)