Londra sub apă (3)

(mini-serial scris despre sportivi și înot la JO 2012)

Am început săptămâna trecută să vă povestesc cine sunt cei care ne-au reprezentat la JO 2012 la probele de natație. Oameni muncitori, care, chiar dacă nu au ajuns în finale, merită atenția noastră la fel de mult ca și cei care ne-au făcut onoarea de a ne aduce printre cei medaliați. Dacă ați urmărit transmisiunile dedicate probelor de natație probabil ați observat că a fost o Olimpiadă dominată de timp extrem buni, de recorduri mondiale și olimpice doborâte pe bandă rulantă, și de sportivi tineri care pare să dea un nou înțeles termenului de performanță.

Așa cum scriam într-un articol anterior, România nu este o țară cu tradiție în natație. Cu toate acestea, la fiecare ediție de concurs de anvergură am adus niște oameni în față. Dacă este un lucru trist este că lotul intenționalilor se micșorează de la an la an, fără ca măcar să-și păstreze un număr constant. Nu mai avem ștafete, la feminin am rămas reprezentați de Camelia Potec (o înotătoare de excepție, de altfel, dar pe care vârsta o face să se îndrepte spre momentul de retragere), iar băieții sunt trei la număr. M-am hotărât să scriu despre ei pentru că fiecare sportiv are o poveste. Și din poveștile lor cu toți avem ce învăța. De aceea voi continua cu prezentările în această săptămână (nu le-am făcut săptămâna trecută din motive de timp cam în minus și pentru că a găsi niște minime informații despre acești sportivi se dovedește a fi un fel de luptă cu meandrele Internetului). Pentru că merită!

Alexandru Coci. Cel mai tânăr reprezentat în echipa de Olimpiadă este născut pe 31 octombrie 1989 și a concurat la proba de 200m fluture (pentru cine nu știe, fluturele este de departe cel mai solicitant stil de înot și unul în care performața se atinge cu atât mai greu cu cât stilul este extrem de dificil). A început înotul de mic, la Baia Mare și, la fel ca orice copil care trece dinspre joacă în apă spre performanță a trecut prin zilele cu trezit la 6 dimineața pentru antrenamente și slalomul printre ele și școală. A fost unul dintre copii ce au trecut spre adolescență simțind pur și simplu că mediul în care se simt cel mai bine e apa.

Ce mi-a plăcut cel mai tare în povestea lui Alexandru este faptul că este unul dintre sportivii care demonstrează din plin că munca serioasă și un antrenor care știe cum să te motiveze te pot conduce departe. În comparație cu alți performeri din natație, Alex nu a avut rezultate de mic copil. Nu a stăpânit cu zâmbetul pe buze podiumurile de la Campionatele Naționale de Natație pentru Copii sau Juniori – chiar dacă era mereu prezent pe listele de start și uneori ajungea în finale.  Dar dincolo de acestea, o dată cu fiecare an trecut, a conștientizat din ce în ce mai acut sutele de ore investite în antrenamente, și ambiția de a ajunge mai departe a venit firesc: A fost destul de greu. Pana pe la 17 ani nu am avut rezultate foarte bune, mai prindeam si eu cate o finala. Dar nu aveam rezultate mari la nivel national. Dupa aceasta varsta „am explodat” cu o multime de rezultate. Am muncit mult si am avut multa ambitie: chiar imi doream sa realizez ceva daca tot m-am dedicat inotului atata timp (sursa).

Rezultatele? Alexandru a ajuns bursier în Statele Unite, un mediu mult mai prietenos în ceea ce privește organizare programului în așa fel încât să-ți poți vedea și de școală și de performață. Rezultatele sale de acolo îl recomandă ca pe un tânăr ale cărui performațe sunt mereu înspre mai bine. Și printr-un frumos concurs de împrejurări Alexandru se antrenează acum cu unul dintre cei care ne-a reprezentat pentru 3 ediții la Olimpiade și fratele primului său anternor – Ștefan Gherghel. De la acesta am găsit una dintre cele mai frumoase declarații privitoare la sportivul pe care îl antrenează și la sportul pe care îl promovează (rima este neintenționată, dar arată bine 🙂 ): Principala lui calitate, ca si in cazul altor mari sportivi, este munca. Fara munca si fara disciplina nu ajungi nicaieri, indiferent de talentul pe care il ai. Asa ca Alex a depus foarte multa munca, inotul este un sport care necesita un program destul de strict, dar avantajele sunt nemasurabile, pentru ca eu nu consider sportul si nici, implicit, inotul, un lucru de sacrificiu: nu sacrifici nimic. Din contra, ai ocazia sa cunosti lume, sa vezi diferite locuri, sa ti se deschida ochii si… porti. Sportul de performanta implica sacrificiu in masura in care alegi sa iti petreci copilaria: batand betoanele si cafenelele din jurul blocului sau vizitand tara, in primii pasi, si apoi lumea (sursa)

Alex a fost ultimul anunțat din delegația României ca participant la Jocurile Olimpice, vestea că va participa venind undeva spre finalul lunii iunie. De altfel, chiar dacă baremul său nu s-a încadrat în A (calificare directă spre Jocurile Olimpice), timpii săi la 200m fluture îl situează printre primii 20 de înotători din lume, motiv pentru care antrenorul său s-a luptat pentru invitația de la Federația Internațională de Înot. O lecție frumoasă despre cum veștile bune pot ajunge târziu, dar atunci când lupți pentru un vis ele nu te prind niciodată nepregătit…chiar dacă era în vacanță în momentul aflării despre invitație, Alex era în bazinul unde s-a inițiat ca înotător, la Baia Mare și se antrena.

Concluziile le puteți trage singuri. Eu spun doar că, în orice domeniu ai dori să ajungi sus, talentul poate să fie în cantități astronomice că va dispărea în fața unei doze mai mici de talent combinată cu doze înzecite de muncă. Și că, pe drumul spre performață e important să conștientizezi momentul în care e cazul să te întreci mai mult tu cu tine, decât cu cel de pe culoarul de lângă. Iar mâna care îndrumă e cea care, la urma urmei, te formează. Ca sportiv. Ca personalitate.Ca om.

Felicitările mele sunt triple în povestea de azi. Pentru Alex, care este un exemplu de ambiție. Și pentru cei doi frați Gherghel – cel care l-a antrenat de la primele concursuri până în momentul în care au apărut primele rezultate. Și care care acum îl antrenează în State, cu scopul de a-l ajuta să ajungă pe un podium cât mai înalt.

Aveți și voi povești despre sportivi? Mesaje pentru ei? Campania Aducem România acasă, susținută de Blogal Initiative  și-a prelungit termenul de participare până pe 12 august. Dacă Gerovital susține sportul românesc în calitate de sponsor principal al Echipei Olimpice, provocarea lansată către noi este de a găsi modalități de a susține sportivii români. Și chiar dacă nu aveți bloguri, vă invit călduros să citiți ceea ce s-a scris în cadrul acestei campanii. Veți vedea că, dincolo de probleme și tristeți felurite, suntem înconjurați de oameni care gândesc frumos.

Să aveți o săptămână faină!

 

 

 

Londra sub apa (2)

(mini-serial scris despre sportivi și înot la JO 2012)

Așa cum am promis ieri, zilele acestea povestim aici despre cei care reprezintă înotul la JO de la Londra, 4 la număr. Nu pentru că nu ar conta fiecare jucător în parte, ci pentru că mi-e sportul cel mai de suflet și pentru că cei responsabili de promovarea lor par că nu le pasă. Detalii găsiți în postul de ieri. Pentru mine, cei patru reprezintă un nivel la care mi-aș dori să-i văd pe măcar câțiva din copii din generația de juniori II de înot a României. Și chiar dacă pentru ei participarea la Olimpiadă a însemnat doar câteva minute de înot, le mulțumesc că mi-au dat motiv să urmăresc întrecerile de natație.

Azi au concurat Camelia Potec (200 m liber) și Alexandru Coci (200 m fluture). Nici unul nu s-a calificat în finală. Aseară, echipa de polo a bătut Marea Britanie cu 13-4. Da, am stat cu ochii în televizor tot meciul și am și țipat puțin prin casă. Oare vecinii mei cred că sunt nebună? 🙂 Azi, însă, mergem în urmă cu două zile.

Atunci ne-a reprezentat primul înotător la JO 2012. Dragoș Agache, la proba de 100 m bras. Dacă faceți o căutare pe Google, singurele știri pe care le veți afla despre el este despre cum a ratat calificarea în finală. Calificare pe care nici măcar nu și-o propusese, dat fiind faptul că intrase în concurs cu cel de-al 30-lea timp. Nu o să aflați probabil nici că specialitatea lui în înot sunt 50 m bras (vicecampion european în 2011), și nu 100. Cum proba de 50 bras nu este probă de Olimpiadă, Dragoș a încercat calificarea la 100 m, dar s-a clasat în baremul B (calificații direct la JO sunt cei clasați în barem A). Cu puțină vreme înainte de Olimpiadă, Dragoș a primit o invitație FINA de a participa la jocuri. La cei 28 de ani ai săi sunt sigură că simpla participare l-a onorat și l-a făcut să privească din altă perspectivă sportul, așa că nu pot decât să fiu mândră că a reușit să ajungă până acolo.

Dragoș Agache a studiat între 2004 și 2009 la Universitatea din Iowa (unde a câștigat o bursă), și acesta este unul din motivele care l-au făcut să rămână în zona sportului de performanță:  „La început mi-a fost greu. În România se înota în metri, acolo în yarzi, dar mi-au prins foarte bine cei patru ani petrecuţi la Universitatea din Iowa, pentru că, dacă aş mai fi rămas în Constanţa, m-aş fi lăsat. Am plecat cu bursă şi mă trezeam la 5 dimineaţa pentru a duce la bun sfârşit şi studiile, şi antrenamentele” (sursa). În prezent, înotătorul este legitimat la CS Farul Constanța și este antrenat de Eduard Cîșlaru (soțul fostei înotătoare olimpice Beatrice Coandă-Cîșlaru).

O altă informație pe care nu o veți găsi prea ușor este că mai bine de jumătate de an pregătirea lui Dragoș a fost compromisă de un accident destul de urât avut la genunchi. Din decembrie, momentul accidentului până foarte aproape de Olimpiadă, Dragoș a luptat pentru recuperarea unui genunchi bolnav, ce în timp a dezvoltat și o inflamație (termenul medical e bursită, pentru interesați), fără a renunța la luptă. A mers la Europene și, chiar dacă nu a fost pe podium, s-a calificat în finală (a luat locul 7). A încercat să ajungă la Olimpiadă și, atunci când totul părea pierdut, a primit invitația Federației Internaționale de Natație. Cel mai bun brasisit al României, la momentul actual, a mers înainte pentru a se și a ne reprezenta. Și merită aplauze din plin.

La urma urmei, poveștile acestor jucători sunt lecții despre constanța în dorința de a ajunge la un nivel de performanță cât mai înalt. Pentru ei, Jocurile Olimpice sunt baremul visat încă din momentul în care ajung sportivi cu acte în regulă. Tu cât ai lupta pentru un vis?

Ca un făcut, domnul Chinezul scria astăzi despre provocarea de a îi susține pe jucători prin mesaje către ei și despre faina inițiativă a celor de la Gerovital de a îndrepta ideea de Aducem România acasă nu numai spre sportivi, dar ci spre cei din fața calculatoarelor. Până una alta, dacă nu aveți blog sau nu aveți idei inspirate, trageți cu ochiul pe pagina de Facebook a Farmec. E posibil să vă simțiți inspirați îndeajuns încât să-i inspirați și pe cei de lângă voi 🙂

Londra sub apă (1)

(mini-serial scris despre sportivi și înot la JO 2012)

Acestă serie de articole e gândită înainte de fabuloasa deschidere a Jocurilor Olimpice de la Londra din 2012. Din motive de (ne)timp/stare am ajuns să o public abia astăzi. Chiar și așa, consider că până pe 12 august orice mod de a susține jucătorii ce ne reprezintă țara este un mod frumos de a le transmite aprecierile și încurajările de acasă. Bineînțeles, susțin orice om care a ajuns să ne reprezinte acolo, dar voi scrie în aceste zile despre înot. Sportul pe care îl susțin de ceva timp aici. Probabil, voi mai scrie și despre polo, sportul pe care îl susțin de ceva mai puțin timp, dar care m-a fascinat prin dedicația oamenilor implicați. Apropo de polo, astăzi voi avea ocazia să văd primul meci de polo cap-coadă (îi puteți vedea și voi, bineînțeles 🙂 ), în competiția olimpică. E vorba de România-Marea Britanie, meci ce începe la 20:20 și poate fi urmărit pe TVR 2.

Înotul nu este un sport de tradiție în ceea ce privește țara noastră. O spun din plin puținele bazine cu lungime de 50 de metri prezente în țară, și și mai puținele centre cu adevărat pregătite pentru a susține competiții (tabele de marcaj, bazine pregătite pentru cronometrări în timp real șamd). Că este unul ce se află, din păcate, în continuă cădere, o spun rezultatele.

Puțin istoric.

Sidney 2000 – 9 înotători prezenți în finale. Diana Mocanu este prima din istoria natației românești cu două medalii olimpice de aur (100 m spate și 200 m spate), stabilind, în același timp, și un nou record olimpic. Beatrice Coandă-Câslaru – argint la 200 m mixt și bronz la 400 m mixt. Ștafeta feminină (C. Potec, S. Păduraru, L. Diaconescu, B. Câslaru, C. Herea) – locul IV la 4 x 200 m liber. Restul finaliștilor: Dragoș Coman (locul V – 400m liber), Răzvan Florea (locul VI – 200m spate), Camelia Potec (locul VII – 200 m liber), Cezar Bădiță (locul VII – 400m mixt), Diana Mocanu (locul VIII – 100 m fluture).

– Atena 2004 – 6 înotători. Camelia Potec (aur – 200 m liber si locul IV – 400 m liber), Răzvan Florea (bronz – 200m spate), Ioan Gherghel (loc V – 200 m fluture), Dragos Coman (loc VII – 1500 m liber), Simona Păduraru (loc VIII – 800 m liber); Beatrice Câslaru (loc VIII – 200m mixt).

Din păcate, sursa oficială pentru astfel de informații se oprește aici. La fel cum prin 2006 s-au oprit și din a prezenta biografiile sportivilor care ne reprezintă. La Europene, la Mondiale, și, în continuare, la Jocurile Olimpice.  Cumva am impresia că Federația sesizează modul în care natația pierde teritoriu de la an la an, și-n loc să-și motiveze jucătorii și să informeze pe cei interesați (am eu așa o idee fixă că nu sunt singurul om din țara asta pasionat de natație), îl trece singură într-un con de umbră. La jocurile londoneze avem 4 jucători care ne reprezintă. Patru oameni care AU LUPTAT pentru a ajunge acolo. Ca în orice sport, talentul nu reprezintă cartea ultimă pe care mizezi, ci orele petrecute în bazin, forța de a trece de la un antrenament la altul, de a nu renunța nici la înot nici la școală, de a te plimba prin toată țara pentru câteva concursuri care să-ți asigure creșterea.

Patru oameni de care ar trebui să fim mândri, chiar dacă șansele de a ne întoarce acasă cu medalii sunt minime, iar targeturile țin măcar de ajungerea în finale. Patru oameni care concurează cu oameni ce vin din școli de natație extrem de bune, cum ar fi cele ale SUA sau ale Franței. Oameni a căror biografie eu nu am putut s-o găsesc deloc, sau cu o vechime de câțiva ani pe site-ul Federației de Natație. Numele lor sunt Dragoș Agache, Camelia Potec, Norbert Trandafir și Alexandru Coci.

O să vă scriu despre ei aici în zilele care urmează. Ce au făcut până acum și cum de au ajuns la Londra. Ce dacă Dragoș deja a ieșit din competiție (ieri a ratat calificarea în finala de 100 m bras), sau Camelia nu s-a calificat în finala de 400m liber (va mai concura la 200 și 800 m liber)? La fel de tare cum m-a bucurat deschiderea Federației Române de Polo în a promova singura echipă aparținând României prezentă la JO 2012, la fel de tare m-a întristat atitudinea parcă nepăsătoare a Federației de Natație, care pare că a uitat faptul că simpla prezență la Jocurile Olimpice este dovadă de muncă, dedicație, și o onoare pentru sportiv și țara pe care o reprezintă.

Programul competițiilor de natație în următoarele zile:

30 iulie – calificări (12:00)+semifinală (21:30) – 200 m liber feminin – Camelia Potec (finala se va desfășura pe 31 iulie – 22:07)

30 iulie – calificări (12:30)+semifinală (22:30) – 200 m fluture masculin – Alexandru Coci (finala se va desfășura pe 31 iulie – 21:40)

31 iulie – calificări (12:00)+semifinală (21:30) – 100 m liber masculin – Norbert Trandafir (finala se va desfășura pe 01 august – 22:16)

2 august –  calificări (12:00)+semifinală (21:30) – 50 m liber masculin – Norbert Trandafir (finala se va desfășura pe 03 august – 22:06)

2 august –  calificări (12:30) – 800m liber masculin – Camelia Potec (finala se va desfășura pe 03 august – 21:43)

Programul competiției de polo (grupa B – din care face parte România):

29 iulie – 20:20 – România-Marea Britanie (TVR 2)

31 iulie – 21:40 – România – SUA

2 august – 17:30 – România – Ungaria

4 august – 12:00 – România – Muntenegru

6 august – 16:30 – România – Serbia

(sursă foto)

 

 

 

Despre cum joaca în apă devine lecție despre performanță

Provin dintr-un oraș în care, cel puțin pentru cartierul Nord, înotul și baschetul sunt sporturi de tradiție. Chiar dacă nu suntem pe malul nici unui râu mare, și singurul bazin are o vechime aproape matusalemică. Scriu despre înotul din Prahova în categoria copii/juniori cu mândria omului care știe ce înseamnă un antrenament de înot și căruia îi crește inima cu fiecare medalie pe care echipa lui frate-miu o aduce acasă. Și dacă ar fi după mine aș introduce ore de înot pentru clasele mici cu titlu de obligativitate, fie doar și pentru că mie senzația corpului ce se susțin prin forță deasupra apei mi se pare una minunată și pe care fiecare om are dreptul să o încerce.

Dincolo de acestea, azi nu vorbim despre înot pur și simplu, ci despre polo. Recunosc, că până să tot citesc la Make despre acest sport, nu știam mai nimic despre el. Bine, să fim sinceri până la capăt și să spun că nu știam chiar nimic 🙂 exceptând poate câteva secvențe ce le-am mai prins de-a lungul timpului pe la tv. Între timp, m-am mai documentat, am aflat că pentru a juca polo nu e de ajuns să știi să înoți și m-am bucurat că avem așa echipă faină și muncitoare de a ajuns tocmai la Jocurile Olimpice de la Londra.

 De la același Make am aflat și de evenimentul desfășurat sâmbătă, la bazinul Dinamo, anume Porți deschise către sport, organizat de Federația Română de Polo. Bineînțeles că am convins Mama-din-Bucate să facă pachet copilul din dotare și să-l trimită spre București. Am trecut și eu o fugă pe la bazin sâmbătă (cât să las copilul pe mâini bune 🙂 ), și am rămas uimită la modul cel mai plăcut de numărul mare de participanți. O groază de copii în apă și pe lângă apă. Când am ajuns eu, jucau două echipe de fete (observație personală – nu m-aș fi gândit că sunt atâtea fete care practică sportul acesta) și, într-o laterală, cei din echipa veteranilor pasau mingea cu o non-șalanță care m-a lăsat cu gura căscată. Au oamenii aceștia un stil de a fi atât de naturali în apă, încât uiți faptul că sunt în realitate niște uriași – bine, comparația se face cu subsemnata, cu un metru și o riglă înălțime și kilograme potrivite 🙂

Mi-a plăcut ideea nu pentru că frate-miu ar fi tentat de polo – bine, și dacă ar fi, Ploieștiul nu e un oraș în care acest sport să se practice și nu numai pentru ideea promovării sportului în general. Ci pentru că a dat posibilitatea unor copii pasionați de sportul în apă să cunoască niște legende ale momentului. Pentru că nu în fiecare zi poți cunoaște oameni care au muncit până la limita maximă a performanței: Jocurile Olimpice. Pentru că, oricât de ciufut poate fi frate-miu câteodată (deh, ca orice copchil în prag de adolescență) mi-am dat seama că a rămas impresionat de ceea ce a văzut și de faptul că a avut posibilitatea să facă poze cu oameni precum Cosmin sau Andrei (din nou, îi mulțumim lui Make 🙂 ). Și dacă nu va rămâne cu foarte multe după cele câteva ore petrecute acolo, va rămâne cu siguranță cu ideea că performanța nu înseamnă numai tehnică și pasiune, ci și antrenamente de forță și capacitatea de merge mereu mai departe. Și cu siguranță vom reveni în cazul unei alte ediții, poate vom reuși să ne încadrăm mai bine în program și să apuce să intre și el în apă și să învețe câteva tehnici de polo (chiar dacă ne-exprimat verbal, am sentimentul că a rămas puțin cu regretul ăsta).

Sunt ultimele zile până la începerea Olimpiadei. Echipa de polo o puteți urmări în Jurnalul de Olimpiadă, și zău că merită…doar sunt singura echipă care ne reprezintă țara la Londra. Dar nu numai ei. Merită să priviți îndeaproape Jocurile Olimpice și musai luați-vă și copii/nepoții/verișorii mai mici lângă voi. Pentru niște lecții de viață, și pentru că e faină ideea de a aduce România acasă. Apropo de aceasta, Blogal Initiative a lansat azi campanie de susținere a sportivilor români la JO. Detalii găsiți aici.