Despre încredere. Din cățărat și din dans.

Când mergi multe-multe ore de noapte cu trenul, între reprizele de somn furat pe bancheta liberă se întâmplă să ai momente de asocieri neașteptate. Drumul București-Budapesta a fost unul al deciziilor și al planurilor și al viselor de început de vacanță. Cel de întoarcere a fost unul ar gândurilor lipite cu zâmbet. Am scris bucăți din ele într-un carnețel mic, în formă de tabletă de ciocolată. Le consider tot amintiri de vacanță.

…

Să zicem să ești undeva la 5-6 metri deasupra pământului, urcând un perete ce pare că nu se mai termină. Scopul tău e să ajungi la capătul lui, dar e prima oară când încerci acel drum, așa că deja ai obosit căutând poziția corectă, priza în care mâna îți e cel mai stabilă sau unde să îți așezi piciorul pentru a te ridica cât mai departe. Ai nevoie să îți dai cu magneziu pe mână, deja ai transpirat – de efort, de lupta cu tine că poți ajunge la capăt. Și-apoi aluneci. Și te agăți cu mâna la întâmplare de un spațiu aproape.

Rezultatul: ai mâna julită, eventual încheietura lovită și umărul un pic întins. De ce? Pentru că ți-a fost teamă. Nu de înălțime, nu de faptul că nu vei ajunge la final, nu de prizele proaste. Ci că orice te filează de jos nu te va prinde.

Am pățit-o. Și nu o dată. Cred că mare parte din accidentările minore avute la sală au avut legătură cu asta. Și cu faptul că legătura de încredere o construiești greu și se erodează extrem de repede, din lipsa practicii constante.

Cumva, trebuie să te programezi să ai încredere în cel de jos atât de tare încât să uiți de el pe măsură de urci (pentru a te concentra doar pe mișcările tale, și a nu îți disipa energia inutil), dar să ai siguranța interioară că e acolo în momentul în care o să cazi. Ba mai mult, o să fie acolo să te țină cât îți tragi sufletul, cât recalculezi traseul, cât timp vei avea nevoie până ajungi la final. Sau cel puțin până când îi strigi tu că e cazul să te coboare.

Încrederea de la cățărat e de genul relațiilor construite cu răbdare. Pentru că un traseu îți solicită încredere în tine, în primul rând. Doar că doar atât nu e de ajuns. Trebuie să știi în permanență că e cineva care te ajută să mergi mai departe. Sau care te ține atunci când obosești. Și cel mai greu e că uneori trebuie să renunți la încrederea în tine pentru a te lăsa cu totul în mâna celui de jos. Într-un mod paradoxal, acesta e singurul mod în care poți cuceri un vârf. Fie el și unul de 10 m din sala de cățărat.

…

S-a întâmplat într-o seară să fug de-acasă. Aveam nevoie de un fel de evadare, într-un spațiu concret și familiar, dar și cu destul fețe noi cât să mă pot amesteca. Într-o stare cam nicicum, m-am trezit într-un vârtej cu muzică veselă și stare de dans.

S-a întâmplat, tot în aceeași seară, să fiu invitată la dans. Notă despre relația dintre mine și dans: deși îmi place la nebunie să mă zbânțui din când în când – pentru că eu cred sincer în beneficiile terapeutice ale dansului (la fel cum cred în cele ale scrisului) și în faptul că muzica bună, combinată cu oameni cu zâmbete sincere și energia dată de mișcare îți așează altfel lumea, fie și pentru câteva ore – sunt și extrem de împiedicată din fire, și destul de obsedată de control încât să nu fiu cel mai simpatic partener de dans (ba chiar din contră).

Cert e că după ce l-am călcat pe stimabilul partener de dans pe picior de vreo trei-cinci ori (nu am numărat exact) și era să execut o căzătură de mai mare frumusețea, în loc să îmi dea drumul (cum probabil ar fi făcut orice om normal la cap 🙂 ), mi-a zis doar atât: ai puțină încredere în mine, că nu pățești nimic. Între replica care mi-a venit în cap (da, sigur…pe ton destul de ironic, evident) și decizia luată (până la urmă, în cel mai rău caz pot să mă mai împiedic de 5 ori până se termină melodia), am decis că poate are dreptate.

Rezultatul a fost un dans decent și fără picioare rupte de nicio parte 🙂

Dincolo de partea amuzantă, în alea 5 minute mi-am adus aminte că uneori, pentru a avea o imagine de ansamblu coerentă trebuie să renunți la rigiditatea impusă de dorința de a face totul de unul singur. Să înțelegi nevoie de coordonare și de echipă. Și mai apoi, să lași un pic din încrederea ta pe mâna celuilalt. Chiar dacă e un pariu cu necunoscutul. Sau mai ales pentru că e un asemenea pariu.

…

Toamna asta e despre refăcut circuite de încredere. Nu neapărat de a îmi acorda încrederea necondiționat, cât a deveni omul de la baza traseului. Cel de care poți să uiți, dar care o să fie acolo.

E drept, o dată ce începi să o construiești, îți asumi și vulnerabilitate din capătul opus al ei, dar la finalul zilei, o dată ce ai dat și ai primit un dram de încredere, poți deveni un om mai bun. Și una peste alta, îmi doresc cândva să pot să dansez în doi cu stil, nu cu sincope 🙂

PS: le mulțumesc pe acestă cale celor doi domni care mi-au oferit lecțiile astea, cu toate că sunt sigură că momentele din care sunt extrase nu au avut acest scop final 🙂

Publicitate

Lecții de cățărat (ep. 5)

Asiguri deasupra ta și apoi sari. 

Asta mi-a spus, în timp ce eu îmi readuceam aminte cum stă treaba cu asiguratul și urcatul ”cap-de-coardă”. Eram cam la 8 metri înălțime. Am rămas înțepenită pe panoul cu prize colorate. Poate nu auzisem bine. A repetat. Dar nu mi-am găsit curajul de a sări decât pe jumătate. Știu sigur că asta e o lecție care trebuie repetată.

…

Există două feluri de încredere pe care le construiești atunci când începi sportul ăsta. Și probabil le construiești mai apoi de fiecare dată când ai de-a face cu o nouă provocare. Prima ține de încrederea în tine. Capacitatea de a trece peste faptul că ce ai de făcut e imposibil (sau cel puțin așa pare) și de a încerca, fără teamă și fără întrebări. Cele mai importante puncte ale unui traseu sunt tocmai acelea peste care ajungi să treci din instinct, mai mult decât din rațiune. Și nu doar o dată se întâmplă să ajungi în aceea priză dincolo de care ești sigur că nu poți trece mai departe.

Atunci îți rămâne încrederea și nebunia de a încerca. Uneori merge, alteori ajungi să îți julești mâna sau piciorul. După ce ai picat de 10 ori te întrebi dacă mai are rost. Și tot ce îți vine să faci e să te așezi pe o saltea și să spui eu nu pot trece mai departe, în timp ce niște copiii de maxim 12 ani trec prin niște trasee cu mult mai grele decât cel pe care l-ai început.

Încrederea ți-o construiești treptat. Cu fiecare nou traseu, cu fiecare mișcare pe care o reușești, cu fiecare minut pe care reușești să îl petreci mai mult pe panou. Ființe cerebrale ne e greu să uităm de întrebări și de bariere. Și poate unul din motivele pentru care presimt că o să iubesc sportul acesta (suntem încă în perioada de pasiuni, mai avem până formăm o relație cu adevărat închegată) este că, în fața sa, alegerile despre până unde poți merge le faci doar tu.

Să nu spui nu pot înainte de a încerca, și să pleci de jos știind că vei reuși. Dacă nu azi, atunci mâine. La urma urmei, fiecare are momentul său în care cade.

…

Dacă e ceva pe lumea asta care mă face să mă panichez apoi cu siguranță acel ceva e lipsa de control. A sări înseamnă pierderea contactului cu panoul, cu elementul de siguranță în cățărat. Și, dincolo de toate, înseamnă să lași toată încrederea în tine pe mâna celui care te filează de jos.

A sări conștient că trebuie să faci acest lucru e despre încrederea că ceea ce ai făcut până în acel punct e bine făcut, combinată cu încrederea în partenerul de cățărat că te va ține și că are sfoara destul de întinsă să nu ajungi până jos în cădere. Este una dintre cele mai grele lecții pe care le-am avut de luat până acum.

Lecția care te pregătește pentru momentul în care o să cazi.

…

Asiguri deasupra ta și apoi sari. 

Pentru ca mai apoi să poți face acest lucru în siguranță și fără a te răni.

Componenta rațională e cea care te ajută să decizi pașii unui traseu, să găsești punctele de odihnă, să dozezi eforul. Componenta psihologică e cea în care îți depășești limitările (evident, și ele auto-impuse de cele mai multe ori). Componenta emoțională e cea care te învață să ai încredere. Și să cazi frumos, atunci când o să fie momentul.

…

(lecțiile trecute)

(sursă foto)

Lecții de cățărat (ep. 4)

Sunt zile când nu ai chef să mergi la sală. Când îți cauți un argument (că e aglomerat, că ești obosit, că iar ajungi la miezul nopții acasă) și aproape renunți. Sau renunți și punct. Mai apoi, la două zile distanță, începi să te simți vinovat. Ești conștient că orice pauză mai lungă de 3-4 zile te duce cu vreo 10 pași în spate. Mai apoi îți aduci aminte că ultima dată când ai mers ai făcut numai greșeli, ți-ai julit genunchii și nu ai progresat cu nimic. Și iar vrei să o lași baltă.

O dată ce entuziasmul de început a trecut începe adevărata motivație de a continua. Mai ales când antrenorul tău a plecat într-un bine meritat concediu, te-a lăsat cu teme de acasă și parcă ai vrea să îi demonstrezi că te-ai ridicat la înălțimea așteptărilor.

Cam între astea două stări mi-am petrecut ultima lună la sală. Pentru prima dată mi s-a întâmplat să fiu dezamăgită de mine, să plec cu nervi, să mă gândesc că poate chiar nu îmi pot depăși anumite limite. Apoi mi-am adus aminte că uneori cei mai grei pereți se cuceresc cu pași uneori mici și răbdare. Așa că am luat-o de la capăt.

***

Zona de confort. Acele trasee pe care începi să le cunoști. Cele care te dărâmau cu o lună în urmă și pe care acum le poți face din ce în ce mai ușor. Zona din care îți e greu să ieși, mai ales atunci când ești aproape sigur că următoarea încercare va însemna să și cazi. Printre răritul de antrenamente și dilemele legate de motivele pentru care vreau să continui, s-a instalat comoditatea.

Poate și pentru că uneori am simțit statutul de începător printre alți oameni din sală și am avut impresia că mai bine mă opresc la ceea ce știu decât să las să se vadă că pot pica. Obsesia de control și imagine publică este una care nu se împacă prea bine cu un sport care presupune în permanență și alți oameni în jur. Și faptul că, indiferent de unde ai ajuns, mai ai cel puțin un lucru de îmbunătățit, iar pentru asta trebuie să greșești, să pici, să renunți azi doar pentru a începe din nou mâine.

Pe de altă parte, senzația de fericire pe care o ai când ajungi la capătul unui nou drum este una care creează dependență. Așa că renunți la zona de confort (cu chiu, cu vai, cu ajutorul unor alți oameni) și încerci. La urma urmei, de oriunde ai cădea e cineva care să te țină la capătul corzii.

***

Voința dincolo de voința ta. Sună ciudat, dar cam așa e. Ieri am zis că încerc un perete cu niște prize mai ciudățele. Adică necunoscute 🙂 Doar așa, de dragul de a încerca. Nu credeam foarte tare că pot ajunge în vârf, dar nici nu îmi păsa.

Pe la mijlocul traseului mi-a alunecat prima oară piciorul. Semn că nu eram în poziția care trebuie. Două prize mai târziu mi-a alunecat mâna. După alte două încercări de a trece mai departe i-am spus celui care mă asigura de jos să mă lase, că nu mai urc. S-a uitat la mine, mi-a zâmbit galeș și mi-a zis să mă odihnesc și să urc. Cum să mă dau jos nu puteam de una singură, l-am ascultat. Mi-a spus pe unde să o iau, a avut răbdare cu cele încă multe pauze pe care mi le-am luat și am ajuns în vârf. Când am coborât eram lac de apă și fericită. Depășisem încă un obstacol.

Uneori, voința celui care te asigură e mai mare decât voința ta. Pentru că tu îți simți limitările, pe când cel de jos nu le simte. Așa cum tu ai încredere în el că te asigură în cazul în care pici, așa el are încredere că poți merge mai sus. De cele mai multe ori, e bine să asculți omul care îți spune să mergi dincolo de ”eu nu mai pot”

E doar un mod de a îți duce limitele din ce în ce mai departe.

Iar aici contează nu numai ce faci tu ci modul în care cel (sau cei) de jos îți dau curajul să faci asta. O să scriu cândva un post separat dedicat temei 🙂 (oricum, mulțumesc Cristina, Ruxi, Ionuț și Alex)

***

Aș vrea ca următoarea lecție să o scriu după ce urc pe stâncă.

(lecțiile trecute)

Lecții de cățărat (ep. 3)

Am articolul în draft de o săptămână. Trebuia să fie unul care să povestească despre toate lucrurile faine pe care le-am învățat în cele două luni și un pic de când merg la sala de cățărat (mai bine îi spun școala de cățărat, că uneori așa mă simt). Despre succes și depășirea unor limite, despre câteva aspecte tehnice și alte cele.

Doar că pe modelul socotelii de acasă ce nu se împacă cu aia din târg, a fost nevoie de o zi precum azi pentru a scrie. Nu despre zâmbete la cap de traseu, nu despre senzația că ai reușit ceva nou, nu despre felul în care corpul începe să se muleze la efort. Ci despre eșec. Despre momentul în care ai impresia că nu poți mai mult și te panichezi, pentru că vrei mai mult. Despre zilele când te gândești de ce ai început și mai ales, de ce să mergi mai departe, dacă oricum nu îți iese.

O zi ca azi în care lucrurile nu s-au legat. Dar nu așa, că nu s-au legat un pic. Nu s-au legat deloc. Picioarele mele au zis ca încă nu au destulă forță. Eu nu am avut destulă încredere. Nu mai știu care a fost primul NU care mi-a trecut prin cap. Când Doru mi-a spus am un target am fost sigură că o să ajung la capăt, pentru că experiența trecută spune că de obicei așa a fost. Doar că, după două încercări am ajuns în același punct: undeva departe de target și cu vreo 3 metri deasupra pământului. Asta e puțin, pentru cei care nu știu :))

Când am pus piciorul înapoi jos tremuram. Nu de oboseală, ci din cauza dezamăgirii pe care o simțeam. Știam ce pași aveam de făcut pentru a merge mai sus. Știam și că îi pot face. Niște oameni simpatici mă încurajau. Doar că nu am avut încredere. În piciorul stâng în care trebuia să mă ridic. În piciorul drept ce trebuia să rămână puțin în aer. În distanța de la mână la următoarea priză, pentru că brusc mi se părea că înălțimea mea e cel mai mare dezavantaj pe care îl dețin. Îmi venea să plâng. De nervi. Că eu așa știu să plâng, de nervi sau de bucurie, de tristețe pură din ce în ce mai rar.

Totul a durat vreo 30 de minute. Cu urcat, renunțat, pauze de respirat, umplut sacul cu dezamăgiri.

Și cam tot pentru atât timp mi s-a perindat prin minte ideea că da, poate e ceva ce îmi place, dar e ceva la care nu mă pricep și pentru care nu am niciun fel de înclinație (cu toate că vorba zice că specia umană e cățărătoare prin structură). Că poate am avut prea multă încredere în ce am realizat și că următorii pași sunt – de fapt – să mă limitez la asta, pentru că mai sus nu am unde merge. Pentru acele minute, am fost atât de supărată pe mine că tot entuziasmul celor două luni aproape s-a năruit.

Numai că, înainte de a pleca, Doru ne-a trimis la un traseu care îmi e cam tot atât de drag cum îți e sarea în ochi (da, da, nu aia din bucate :)) ). Unul cu prize mici și mov, făcut special pentru a ne mări un pic încrederea în picioarele din dotare (că instinctul când urci prima oară e să ai mai multă încredere în mâini, ceea ce se dovedește oarecum greșit). Și mi-am adus aminte cât de greu îmi fusese să-l urc cu o lună și un pic înainte. Și cât de tare mă speria ideea a îmi sprijini tot corpul pe o bucata de ceva (habar n-am din ce-s făcute prizele) mic-mic-mic de tot. Și că acum îl fac un pic mai ușor și fără a renunța până la capăt.

Mi-au trecut prin cap toate micile victorii personale obținute la sală. Cele cinci mișcări consecutive pentru coordonarea picioarelor și a bazinului (care se opreau mereu la 3). Primul traseu pe culori dus toți cei 14 metri. Primul traseu în care mi-am asigurat singură coarda.

Și ca să vezi…nici una nu a mers din prima. A fost nevoie de o încercare sau de mai multe. Dezamăgirea mea de azi nu a venit din faptul că nu am ajuns acolo unde îmi propusesem. Ci că m-am oprit de două ori în același punct. Și așa am învățat azi că uneori lecțiile cele mai bune le iei nu atunci când reușești ceva, ci atunci când nu iese. Când te cerți tu cu tine. Când îți distrugi cu propriile gânduri încrederea pe care (ghici ce? ) te-ai chinuit să o construiești zile în șir.  Iar cel mai ușor lucru în asemenea momente e să-ți spui că nu poți face mai mult și să renunți. Uitând că, pentru a ajunge în acel punct, a fost nevoie mai întâi să crești.

Cu siguranță, nu a fost cea mai plăcută lecție. Dar cu siguranță a fost printre cele mai utile. Pentru cățărat și pentru mine în general 🙂

(arhivă de lecții: ep. 1, ep.2)

Escalada. Primele lecții.

După o primă ședință care m-a convins că vreau să învăț mai mult, la începutul lui decembrie ne-am îndreptate cu nerăbdare pentru a începe cursurile. În prima fază opt, vom vedea mai apoi dacă mai avem nevoie.

Am mai scris pe aici și sunt conștientă că sunt unul dintre acei oameni care se entuziasmează extrem de repede, dar căruia entuziasmul îi dispare cam la fel de repede. Faptul că la două săptămâni distanță abia aștept cele două ore petrecute în sală e semn bun cu siguranță, faptul că de fiecare dată plec un pic mai fericită decât am ajuns e motiv suficient să îmi doresc să continui. Scopul ar fi ca în primăvară să pun în practică tot ce învăț acum pe o stâncă. Apoi, om mai vedea.

Motivul principal pentru care îmi place este faptul că te distanțează de orice pentru bucata de timp pe care o petreci urcând (sau încercând să urci). Am avut o perioadă destul de ciudată emoțional și oarecum instabilă, iar minutele în care singura concentrare este locul unde pui pasul următor și încercarea de a urca până la capătul panoului sunt unele la care nu aș renunța. Minute în care timpul oricum nu există, în care uneori trebuie să-ți aduci aminte să respiri, alteori să îți scuturi mâna, de cele mai multe ori să ai încredere în picioarele tale. Și provocarea de a merge mai departe, de a găsi o soluție în puzzle-ul de prize, respirația plină de satisfacție atunci când reușești un pas înainte.

Uneori, nu termini traseul. Din când în când, îi privești pe cei care fac traseele cu dificultate mare și îi admiri în gând și apoi te întrebi dacă tu ai putea măcar să urci pe cel de începători. Oboseala zilelor trecute se cumulează și începi să faci greșeli. Și mereu îți sună în cap o voce care îți aduce aminte că, atunci când urci, cel mai mare obstacol nu e lipsa unei prize, ci doar tu, spunându-ți că nu poți. Te grăbești să ajungi mai repede la final și obosești înainte de a începe greul. Și aceeași voce îți aduce aminte că fiecare pas trebuie măsurat luând în calcul următorii pași.

Dincolo de toate, senzația de bine și de încredere pe care o ai atunci când ai reușit.

Cam despre asta au fost primele mele lecții.

Și despre încrederea construită cu cel care e la capătul de jos al corzii, dar despre asta într-o postare viitoare.

Lecții mici, care mi-au făcut seri mai bune. Alături de oamenii mai mult decât simpatici care sunt acolo, o bună prietenă care mă însoțește în nebunia asta, un instructor mișto care ne ridică moralul chiar și atunci când noi suntem pe punctul de a renunța, oamenii din jur care nu judecă, ba chiar ne mai dau câte un sfat și ne fac să zâmbim.

O seară frumoasă vă doresc 🙂