Echivoc – recomandare despre, din și cu teatru

Final de piesa si povesti cu publicul

Final de piesa si povesti cu publicul

Drumul din București în Giurgiu nu e lung. Cam o oră și un pic, dacă pleci la ore de vârf, cum am făcut noi. Teatrul e în centru. Dacă te rătăcești cel mai probabil oamenii nu vor putea să-ți spună unde e. Dar în cele din urmă îl găsești. Biletul e la preț de o cafea în Centru Vechi. Doar că în schimbul lui primești ceva mai mult. Sala are nume de crâșmă veche – Cafeneaua Actorilor . Mese, scaune, tot tacâmul. Scena e dezgolită, așa că preț de câteva clipe aproape te întrebi unde e decorul.

Pe scurt, am ajuns la o piesă despre care nu știam nimic. În afară că se numește Echivoc și e făcută după un text de Dumitru Solomon. Nu am fost avertizată că voi participa, de fapt, într-o piesă în care actorii joacă actori, în care măștile cad, în care până la urmă fiecare dintre cei prezenți se putea regăsi, pentru ca mai apoi să uite și să creadă că totul a fost o joacă.

Blonda. Pe numele ei de actriță Giulia Ionescu. Înaltă, subțire, cu ochelari pe vârful nasului. Dirijor de spectacol. Se bâlbâie, pare că vorbește cu spectatorii, nu prea ești decis dacă să o iei în serios sau nu, încă nu te-ai hotărât dacă a început piesa. Începi să te întrebi în ce spectacol ai nimerit. Oricum, râzi. Că e simpatică și prostuță. Sau cel puțin ăsta e rolul pe care îl joacă. E și extrem de agitată pe alocuri, vrea neapărat ca piesa să se desfășoare după un text prestabilit. În fiecare moment în care lucrurile par să se așeze în altă direcție ea e cea care dă semnul final. O luăm de la capăt. De fiecare dată, capătul e din perspectiva altcuiva. Prin prezența ei destul de sporadică în spectacol, devine cheie în acesta, purtând cu ea toate frustrările, întrebările și neînțelegerile. Ale celorlalte personaje și ale publicului.

El. Pe numele lui de actor Cristi Gheorghe (scurtă paranteză: e al treilea spectacol în care îl văd pe Cristi, în ultimul an și un pic și așa îmi place că este un actor care încă își caută rolurile, care crește o dată cu ele, care poartă cu fiecare nou personaj ceva din greutatea celor de dinainte). În piesă Cristi este Autorul. Atunci când vrea. Din când în când este Actorul care trebuie să joace Autorul și atunci ies scântei. Este Actorul plictisit să dea replici monotone, Actorul care e singur, Actorul care își caută înțelegerea de Om în ochii Publicului, doar că atunci este văzut, în mod evident…tot ca un Actor. De Cristi, în piesa asta, îți e pe rând milă, te face să râzi, te enervează (că-i ironic și cinic și poartă tricou cu Hamlet is dead), te pune un pic pe gânduri (mai ales atunci când se plimbă prin public și pune întrebări).

Ea. Pe numele ei de actriță Raluca Botez. În piesă, Raluca este Femeia. Cea care vrea să impresioneze Autorul. Sau Actorul, după caz. E nebună și efervescentă când intră în sală, în pași de dans. E plină de tupeu atunci când se apropie de El. E joaca-de-a-actrița atunci când recită Shakespeare. E imagine de durere atunci când recunoaște singurătatea. E naivă și frumoasă și poartă cu ea o inocență ce pare că o ține departe de fiecare, chiar dacă joacă mai mult printre public, decât pe scenă. Uneori, e aproape enervant de sinceră. La urma urmei, dramele unui actor sunt să și le poarte cu el, nu să le spună publicului, nu-i așa? În finalul piesei, Actrița se dezbracă de toate măștile și își asumă vulnerabilitatea. Iar lacrimile ei, atunci când își poartă mesajul dintre scenă spre capătul sălii au sensul regăsirii. Sau a frustrării de a căuta mereu. Cine pe cine joacă și de ce?

Trei oameni (plus cel de-al patrulea, în persoana Amaliei Olaru, regizorul piesei) care au sudat un fel de relație aparte în repetițiile lor departe de orașul agitat, în piesa acesta care e aparent fără temă, dar care – la final – e o piesă cu actori despre actori. Un fel de exercițiu de sinceritate, cu pretext de joacă, într-un spațiu formal. Am râs mult la piesa asta. Pentru că e extrem de vie. Pentru că fiecare din cei patru are un dram de nebunie. Am râs cinic, ironic, am râs de ei, sau de replicile lor ce păreau din filme. Și am trăit cu ei fiecare moment. Mi-a fost milă de ei, îmi venea să îi iau de mână și să îi liniștesc, să le spun că e bine și frumos ce se întâmplă.

Final. Patru oameni stau pe scenă și te privesc. Au în ochi sclipirea omului fericit că și-a mai văzut un proiect muncit dus la capăt și emoția artistului ce așteaptă un semn de validare. Trei actori, un regizor. Stau de vorbă cu publicul. Cel care a fost pus în fața unui spectacol jucat printre ei, în care au fost luați la întrebări (de către actori), în care s-au pus întrebări. Care e tema? E un spectacol în care poți să-ți găsești tu singur tema. Pentru că sunt sigură că un actor care a văzut piesa a receptat-o total diferit de mine, cea aterizată din corporație pe scaunul de spectator. Ceea ce știu sigur e că toți au simțit ceva. Și la urma urmei, teatrul – dincolo de sutele de tratate și de articole despre formă și fond – trebuie să nu uite să fie o formă de artă care transmite emoție. Iar în funcție de ceea ce a simțit fiecare, poate găsi și interpretarea a ceea ce a văzut. E cam atât de simplu.

Concluzie. Echivoc e o piesă ca o joacă, chiar dacă aparent este o joacă totală. Se dau jos măști, se etalează vulnerabilități, se iau peste picior stereotipii. N-ai cum să vezi piesa asta și să pleci așa, indiferent de la ea. Și da, mă bucur nespus că regia îi aparține unui om tare apropiat sufletului meu – tocmai pentru că știu că și pentru ea a fost o provocare. Tocmai pentru că pot măsura evoluția Amaliei, ca regizor, după gradele de emoție pe care le transmite prin povestea scenică. Echivoc e despre a reveni la întrebări simple și la abordări fără fațadă. La a trăi lucrurile așa cum apar. Cu bun și rău. Iar uneori, despre a ne asuma rolurile până la capăt.

Piesa se va mai juca la Giurgiu, puteți urmări pagina Amaliei pentru a vedea ce și când. Dacă mergeți până acolo și nu vă place piesa, promit că vă decontez banii de drum 🙂 Da, cam atât de tare mi-a plăcut 🙂

Până atunci, pe 18 octombrie, sunteți așteptați la o altă premieră, de data acesta la Teatrul Mignon. Amalia Olaru regizează Amalia respiră adânc – un spectacol , nu neapărat experimental, dar fragil , care vorbește despre om și căutările sale dinspre interior înspre lume, înspre ceilalți

Anunțuri

Săptămâna viitoare

Blogul intră în concediu. De data asta nu medical (din fericire 🙂 ), ci de plăcere. Am negociat cu mine mai devreme dacă să iau leptoapa cu mine, am decis că mai bine nu, pentru a avea timp pe îndelete să mă bucur de locuri și oameni noi.

Nu știu însă cum se face că tocmai săptămâna viitoare se întâmplă în București niște lucruri frumoase, susținute de oameni care îmi sunt dragi tare. Vi le spun mai jos, cu rugămintea să mergeți și să îmi povestiți cum a fost. Îmi scrieți în comentarii sau ieșim la o cafea, sperând că până atunci o să fie vreme bună de stat la terasă 🙂

1) Luni se întâmplă premiera spectacolului Pelicanul. Un spectacol a cărui avanpremieră am urmărit-o cu sufletul în pumni, și de unde am rămas cu întrebarea când e prea devreme să te trezești la realitate. Un spectacol în care tragismul are doza necesară de umor și în care personajele sunt atât de legate pe scenă că ai impresia că au scris împreună povestea. 14 aprilie, ora 19:30, Teatrul Mignon. 

2) Marți, prietenul Marius Matache aniversează 10 ani de cântat. Ne știm cam de pe la jumătatea lor și dacă aveți impresia că să faci asta de atât timp e ușor…ei bine, eu vă spun că nu. Cu toate astea, atunci când vrei să crești, când lucrezi cu oameni profesioniști și ești dispus să înveți în permanență, ajungi să te maturizezi, să concretizezi proiecte, să reinventezi modul de a spune o poveste din chitară și versuri. Toate acestea sunt lucruri pe care le-am învățat de la Make. Eu îi spun La mulți ani și aici (i-am spus și pe 8 aprilie, când a fost data exactă a primului concert din Big Mamou). Povestea celor 10 ani o găsiți la el pe blog. Bonus pentru cine ajunge la concert: invitatul special al serii este Dan Byron. 15 aprilie, ora 20:30, club Puzzle

3) Joi – altă premieră, care combină cele două activități de mai sus (teatrul și muzica). Pescărușul.Ultimul Act este un spectacol de teatru-concert în regia lui Carmen Lidia Vidu, una dintre acele persoane care au adus teatrul contemporan în zona accesibilă publicului, prin spectacole multimedia. Spectacolul este inspirat de clasica piesă a lui Cehov, și este o combinație de muzică (de la operă la rock), dans contemporan și teatru, ce dorește să aducă în fața publicului o oră de iubire și emoție. Îl recomand nu numai datorită concertului, ci și pentru actorul Istvan Teglas. Și mai ales pentru muzică, interpretată de Cătălina Antal, o soprană pe care e musai să o auziți cântând. Nu numai pentru vocea ei (că doar nu degeaba e soprană 🙂 ), ci pentru că e unul din acei oameni care își pun sufletul în fiecare notă.

Când e prea devreme să te trezești la realitate?

pelicanul_afisPrea târziu e oricând. Prea devreme, însă, poate să producă fisuri interne pe care doar păcatele celorlalți le mai pot astupa, măcar temporar. Pentru că atunci când te trezești într-o realitate pe care ai avut grijă să o negi o viață, atunci trebuie să lupți nu cu celălalt, ci cu tine și cu un întreg sistem de valori construite pe o iluzie ce devin brusc nimic. Atunci ești capabil de crimă, de înșelat, de țipat.

Țipătul Gerdei (Plamena Angelova), în piesa Pelicanul, are rolul de a te lipi de scaun. E rupere a oricărui resort interior ce o ajută construiască o realitate paralelă. La fel e și întrebare obsesivă ”Cine a stins lumina?” pusă cu un zâmbet ce are în el ceva schizofrenic, în timp ce mama e (prea) aproape de soțul ei. Negare a evidențelor, în încercarea disperată de a construi o realitate simplă: mama ei a divorțat de tatăl ei pentru că acesta vroia să despartă tânărul cuplu (Gerda și Axel), tatăl a murit de apoplexie, în partajul dintre părinți Gerda rămâne cu mama, Fredrik rămâne cu tatăl. Știu că dorm. Dar nu vreau să mă trezesc. Mai lasă-mă așa.

Mamei îi e frică de întuneric. Pentru că știe că o dată ce rămâne cu acesta rămâne cu adevărul. Cel din spatele femeii care (crede) că a dat totul pentru copiii ei. E rece și rea. Biata mama. Da, spun biata pentru că îmi e milă de ea că e atât de rea. Joacă rolul perfect, uitând că cei din jurul ei nu și-au asumat rolurile până la capăt. Se crede pe sine și are impresia că își poate manevra copiii și ginerele, iar atunci când ei se trezesc rând pe rând și o confruntă devine rigidă. Dar în niciun punct mama nu e vulnerabilă. Dacă nu te-ai trezit înseamnă că le-a fost imposibil să facă asta așa că nu poți fi învinuită. 

Subordonarea prin gesturi, trecerea dintr-o realitate în alta. De la femeia-vampă care crede că ginerele său o iubește (ei stând pe o bancă de lemn, ea așezându-i capul pe umărul ei), la cea în care el știe că se poate dispensa oricând de ea și îi spune asta (aceleași mișcări, cu personaje inversate). Răutatea personajelor e involuntară, chiar dacă fiecare gest e gândit în cele mai mici amănunte. Ține mai degrabă de patologie, de o formă cromozomială cu care acești indivizi de pe scenă au fost investiți din naștere.

O vezi în replici. Și o simți în mișcările lor sacadate. În învârtitul în cerc pe un scaun, același în care te poartă începutul și finalul piesei.

Pelicanul nu e o comedie. Și cu toate acestea, e cea mai amuzantă tragedie cu care m-am întâlnit în teatru, până acum. Am râs. Așa cum râzi uneori când ceva se rupe în tine și ai grijă să ascunzi golul cu o doză bună de umor. La urma urmei, Pelicanul e o piesă despre scheletele din dulapul fiecărei familii ce se prezintă prefect funcțională în fața celor din jur.

Pelicanul a început mai mult ca o afirmație. Regizoarea, Amalia Olaru, a jucat rolul Gerdei pe vremea când era studentă la actorie, în Iași. A iubit textul de pe atunci, dar nici prin cap nu avea o idee despre punerea lui în scenă. Mai în glumă, mai în serios, după un proiect la Conservator, când a fost întrebată ce urmează să facă primul răspuns care i-a venit în minte a fost Pelicanul.

Semn clar că inspirațiile de moment sunt cele care nasc cele mai frumoase scene.

A început să lucreze la spectacol prin decembrie anul trecut. Distribuția a suferit schimbări succesive și la un moment dat proiectul se blocase în formula cine ce joacă și mai ales de ce acel cineva joacă acel personaj. La final ianuarie răspunsurile s-au așezat la locul lor. Colaborarea cu Ana – Ioana Macaria (în rolul mamei) a reușit să aducă un plus de maturitate spectacolului, cu toate că ambele s-au implicat în proiect mai degrabă cu un soi de teamă. Cei patru oameni pe care i-am văzut astăzi pe scenă au construit un spectacol legat, cu puncte pe care spectatorul să le umple, cu umor neforțat în situațiile limită.

Semn clar că uneori trebuie să ai răbdare pentru a găsi formula perfectă.

Pentru Plamena Angelova a fost prima dată când a jucat teatru. Mai mult, prima dată când a avut contact direct cu publicul în ceea ce joacă. Ea cântă. Și în plus de asta, cuvintele ei au strop de accent (că doar e bulgăroaică). În piesă, Gerda pare că rupe cuvintele așa tocmai pentru că ea e cea care tace cel mai mult, de frică să nu își strice ordinea interioară. Are momente când privirea ei te sperie, chiar dacă ea e pe scenă și tu așezat comod în postura de spectator.

Semn clar că e bine să ai curajul de a explora mereu pentru a clădi ceva coerent.

”Spectacolul crește pe parcurs, o dată cu publicul. De-asta avem nevoie ca ei să vină să vadă, să ne vorbească după. Nu e un spectacol care să se poată dezvolta de la sine, ci are nevoie de energia publicului” (Amalia Olaru)

Pelicanul e o piesă (s)pusă așa cum trebuie în scenă. Care te trece prin toate stările, de la râs la frustrare, doar pentru a îți termina seara spunând: vreau să mai văd piese ca asta. Nu o spun eu, neapărat (pot fi acuzată de părtinire în virtutea prieteniei mele de ani de zile cu regizoarea piesei), ci alți câțiva oameni pe care i-am întrebat cu li s-a părut piesa (mulțumesc Mihai, Raluca, Luca și Sasha pentru păreri)

E o piesă între râs și plâns. 

Mi-au plăcut potențialul piesei, spectacolul tânăr și plin de emoții. Vreau să îi revăd și să aplaud din nou. 

Se induce o stare de tensiune, dimensiunea e mai mult tragică decât comică.

Piesa asta expune, cu tente comice, cât de tragică e zdruncinarea unei familii. E atât de real că poți vedea crăpăturile. 

Piesa se mai joacă lunea viitoare, pe 14 aprilie, la Teatru Mignon. Să mergeți să vedeți și poate găsiți și răspunsul la întrebarea mea. Sau, cine știe, poate vă găsiți voi întrebările voastre. Oricum ar fi, merită!

5 lucruri bune de făcut/văzut/savurat

Cu liniuțe, să nu vă pierdeți în detalii 🙂

  • până joi, 12 decembrie, puteți merge să vă faceți un minunat #PortretDeFamilie, în ediția 2013.

Sărbătorile de iarnă încep anul acesta la Foto Union cu un cadou: cărți poștale cu familiile voastre, de trimis pe adresele postale ale prietenilor și rudelor. Adunați-vă familiile, prietenii dragi sau colegii, iar noi vă facem cadou cîte un portret. Sub formă digitală, dar și de print.

 

Locul e unul de poveste, îl știu din vară, de când l-am remarcat într-o dimineață, în drumul spre birou și se numește Ceainăria Lelia. Orele sunt la ceas de seară, deci aveți timp la dispoziție (mai exact între 18 și 21). O să vă placă, e o un cadou altfel, atât pentru cei din imagine cât și pentru cei care-l primesc. Mai jos mostra de anul trecut, cu Mama-din-bucate 🙂

oana duma3

 

 

  • Până vineri, 13 decembrie, se strâng cutiile-daruri pentru campania #ShoeBox 2013, o inițiativă ce a devenit deja tradiție. Tradiție se pare că a ajuns și la mine la birou, unde oamenii deja ambalează cutii, mi le așează cuminți lângă perete, se sfătuiesc ce să cumpere. Mai jos ce am strâns anul trecut, anul acesta vrem să fie și mai multe. E un gest aparent mic, dar care o să vă ofere un motiv în plus de zâmbet. Și o adevărată provocare în a alege ce poate intra sau nu într-o cutie pentru un copil căruia îi lipsesc mereu prea multe.

Fotografie0564

  • Luni, 16 decembrie. Concertul de iarnă al Alinei Manole. Unul în care piticii lasă loc colindelor, în care vine și Moș Crăciun, cu invitat. În Puzzle, un loc simpatic unde se întâmplă lucruri la fel. Un mod bun de a lua o pauză de la alergatul bezmetic după cadouri, închideri de an și alte cele, și de a pune cap-la-cap sentimente și povești de suflet. Cu nume deștept ales, pentru că trebuie. Epilog, adică 🙂

  • Tot luni, 16 decembrie, la Teatrul Mignon, prima piesă regizată de draga mea Amalia. Nu e o piesă ușoară, nici una extrem de amuzantă. Dar e una care de pune față în față cu anumite stări de singurătate și realizate iluzorie în care sigur te vei recunoaște.

Deseori Neobservat vine cu un artificiu, în sensul în care transformă un spectacol cu un singur   protagonist, într-unul în care protagonistul se dedublează atât din interior către exterior, cât şi  invers. Istvan Teglas şi Cristian Gheorghe sunt unghiuri şi nuanţe ale aceluiaşi personaj, Leo  Auberg. Muzica de pian de pe fundal, scârţâitul vinilului, dar şi jocul de lumini (trei becuri care  se sting şi se aprind într-un ritm halucinant) accentuează atmosfera minimalistă. Restul e doar   poezie.

  • Iar miercuri, 18 decembrie, într-o altă ceainărie cu poveste (Green Tea, pe numele ei), Marius Matache pune la cale o Poveste de Iarnă. Pentru Make a fost un an plin de experiențe muzicale, și-a lansat albumul, iar multe orașe din țară au devenit Hoinare prin Piața Matache, cu fiecare oprire-concert în ele. Povestea se încheie în cadru restrâns (ceainăria are 40 de locuri), cu piese pe care chiar voi le puteți alege. 

 

In rest,  nu m-am pitit pe sub vreun copac plin de zăpadă în munți și nici nu am intrat în hibernare (cu toate că mi-ar prinde bine). Sunt pe aici, vă salut cu drag și sper să aveți timp să vă bucurați de lucruri frumoase. Pentru voi și pentru cei de lângă.

 

Mâine seara, femeile mor. Din principiu.

Și o fac cu stil și clasă, la Conservator, în Studioul de Operă, de la ora 19.

Unul din motivele pentru care abia aștept să ajung mâine seară la teatrul-operă, pus la cale de Amalia (prietena mea bună care nu numai că visează să devină regizor, dar muncește pe rupte pentru asta, și care are și un blog mai nou, dar nu-l găsesc acum :)) ) e pentru că ar fi primul spectacol pe care îl știu înainte de a se naște. Ideea lui a venit firesc. Vară în toi, noi-fetele la o bere/apă plată/cola 0 rece sloi, în cea mai ieftină terasă din Centrul Vechi. Cătălina povestea despre orele de canto și diverse opere și operete (iar eu eram atât de fascinată de ce povestea că aproape m-aș fi crezut în stare să merg la Operă fără să plec de acolo cu o durere de cap). Amalia căuta o idee, pentru că abia terminase de pus în scenă Deseori neobservat și simțea nevoia unui proiect nou, poate un pic mai colorat.

Din poveste în poveste, concluzia a fost simplă. Că toate femeile-personaj-de-operă caută mereu ceva sau pe cineva. Și termină căutare prin a fi ucise (de mâna lor sau a altora). Și, culmea, în viețile lor al căror final îl poți prevedea fără prea mare bătaie de cap, cea mai frumoasă căutare a cea a iubirii. 

Și așa s-a născut o viziune teatrală asupra operei. Teatrul e ceva care îmi e oarecum un mediu mai aproape, mai familiar. Opera are caracterul unei părți culturale pentru care nu am crescut corespunzător, în care povestea e mereu prea lungă, muzica alături de costume și decoruri mă face să mă pierd între detalii, iar la final să plec convinsă că am văzut ceva frumos, dar care nu mi-a spus nimic

Vara asta, la un moment dat, se făcea cercetare și studiu de muzică în garsoniera mea. Și mi-a prins bine aceea perioadă. Am învățat să văd un pic altfel lumea muzicală. Apoi fetele au început repetițiile, au construit povestea, și se pregătesc să o spună mâine. Iar eu abia aștept, pentru că au trecut șase luni și mai bine între idee și punerea ei în scenă. Și cred că e primul proiect al cuiva drag despre care nu am vrut să știu mai nimic înainte de a îl vedea. Pentru că vreau să mă surprindă. 

”În principiu femeile mor” este o viziune teatrală asupra operei, un foarte mic spectacol ce și-a propus să înțeleagă muzica puțin diferit, ruptă din contextul ei și văzută prin ochii unei pianiste care caută să trăiască aceste povești în partiturile pe care le studiază… Este despre iubirea care ni se întâmplă sau nu ni se întâmplă…În orice caz este un spectacol despre ce suntem și ce vrem să fim…Ne găsiți la Conservator, Studioul de Operă, intrarea este liberă.

Ne vedem mâine seară, da?

in_principiu_ama