Iată o ocupație potrivită.

WP_20140417_01620140417161722”Vrea să zică ai fost și puțin îndrăgostită în acest timp! Iată o ocupație potrivită, care te absolvă de orice uitare; așa da! Și omenește, și literar e cred terapeutica cea mai salutară și care întreține în om o prospețime de poezie care înnobilează. Nu prea mult, firește; nu cu posibilitatea de dramă sau cu epilog ușor căzut în platitudinea cotidiană. Așa, puțin cam distant, cu un om puțin cam străin și care pleacă. Dacă te-aș fi văzut conducându-l la gară, ți-aș fi spus: Sînt sigur că va mai veni, dar iar se va duce. Asta e viața și, diletantic, nu e prea rea. E drept că femeile au și ele socoteli ceva mai precise și că judecata mea are peri albi nu numai pe la tâmple și aparențe de lichidări de conturi” – dintr-o scrisoare a domnului Lovinescu către doamna Cella Serghi

”Nu i-am pus iubirii condiții. Și dacă nu i-am cerut să dureze o veșnicie, e fiindcă nu știam că poate fi și altfel. Nu i-am cerut iubirii să fie binecuvântată, nu i-am cerut iubitului să se înfățișeze ca un mire care trece pragul casei cu mireasa în brațe. Am vrut o iubire care să mă poarte pe piscurile munților, pe crestele valurilor, în bătaia vânturilor. Nu o căsnicie și un soț bun mi-am dorit, nu afecțiune, ocrotire și liniște și, dacă nu le-am avut, e poate fiindcă nu am bănuit cât ne necesare îmi vor fi, dar, dacă le-aș fi avut – cine știe – poate că nu aș fi scris” – doamna Cella Serghi despre iubirile ei, cele care au fost, cele care ar fi putut, cele născute în jurul poveștii ei cu Camil Petrescu, în jurul prieteniei cu Mihail Sebastian, într-un mediu în care oamenii erau povești, iar astăzi ne-au devenit valori. Acele iubiri care au construit poveștile unor cărți care mi-au trasat linii prin suflet. Uneori, e bine să te întâlnești cu scriitorul dincolo de paginile sale, să îi afli parcursul, să îi ghicești îndoielile. Uneori, o parte din el devine o parte din tine, iar eu am rezonat tare mult cu paragraful de mai sus.

Cartea se numește Pe firul de păianjen al memoriei și a apărut la Polirom, în colecția Confesiuni. 

Piatra din imagine am găsit-o pe acolo unde se unesc două mări, în Danemarca. A fost un semn de bine. Astăzi stă la mine acasă, lângă alte bucăți de timp furat care îmi aduc aminte de întâmplările cu sens.

Say ”Yes” to Mr. Jason Mraz

jm-1000x1000Dacă veți vrea vreodată să-mi faceți o bucurie muzicală, apoi vă spun de pe acum că tare-tare visez să ajung să-l văd pe domnul Jason Mraz live. Și acustic dacă se poate. Vă spun de pe acum că are concert pe  6 februarie în Amsterdam, în cazul în care nu știți ce să-mi luați de Crăciun 😀

Cu domnul acesta am avut o relație tare tumultuoasă: l-am descoperit întâmplător prin 2007 și mi-a plăcut, m-a exasperat prin 2009 cu I’m Yours, mi-am spus niște povești cu piesele lui, apoi nu l-am mai ascultat că erau prea dureroase povești, și apoi…în vară, m-am îndrăgostit de el iremediabil, din cauza albumului acustic Yes. Poveștile toate au rămas undeva, în spatele stării de bine pe care mi-o spune mereu și mereu domnul Mraz, despre încredere, iubiri și lumină. Albumul e bun pentru a contrabalansa cenușiul de afară, garantez pentru asta.

Într-una din nopțile mai mult albe din perioada trecută mi-am petrecut timpul citind niște interviuri cu acest domn, despre trecut, despre fundația lui, despre albumul acustic lansat în vară (cel de-al cincilea album), și pagini din jurnalul său online. Am descoperit un artist pentru care munca de a scrie și a compune are în spate dorința de a găsi un factor comun pentru fiecare individ,  un om pentru care a face Bine înseamnă a forma o fundație a cărei misiune este de a inspira schimba experiențele umane, un povestitor care se descrie nu numai prin ce cântă, ci inclusiv prin ceea ce arată – să citiți povestea de la coperta albumului Yes, o să înțelegeți mai multe 🙂

Mai jos câteva bucăți din ceea ce am citit și mi-a plăcut. Cu mici inserții muzicale – toate de pe albumul nou, le puteți da play dacă mergeți să citiți interviurile integrale 😀

Despre cum se scrie o piesă. 

That was probably the song that really opened my eyes and ears to it (na: despre I’m Yours e vorba) . That was the moment when I started to be more conscious of how and what I was writing — creating songs that are full of affirmations, celebrations, and optimistic views. Right at the end I ask, ‘Can any human get on board with this? Can anyone, from any nation, any demographic, can they as a human being feel the humanity in this song?’. I try not to make it about me specifically and keep in mind that it really is about what we as humans are feeling and going through. (sursă)

Despre scenă și tranziția scriitor-câtăreț. 

I’m always trying to get more comfortable onstage. I’m always trying to think about how to best use my time onstage so that my being there makes a difference in somebody’s life. I feel like I get a spiritual connection or a spiritual euphoria when I perform. Because of that, I’m always trying to improve—and also because I didn’t really enter the public forum with a whole lot of musical skill other than my singing and my ability to sort of bullshit. In essence, songwriting is kind of inventing: It’s making things up, it’s telling a story, it’s making something out of nothing. I found that I had to overcompensate. I had to create something: some story, some vocal thing, some distraction, some gimmick. Anything to cover up the fact that I’m not going to solo, I’m not going to shred, I’m not going to be this rippin’ musician onstage. But maybe I can tell a good story? Maybe I can write a good song? Or maybe I can sing the shit out of it? But yah, I’m aware that most people want to come to a show and just hear me sing. They wouldn’t give a shit what else is happening. We have considered that and that’s largely why I’ve asked to go back into theaters and small venues for this tour. I really want there to be a commitment to quality. (sursă)

Povestea din spatele coperții de la albumul Yes (total subiectiv, recunosc ca este albumul meu preferat 😀 )

There is much symbolism on the album cover as well, beginning with the 5 birds, representing RJ & I flying “like birds not of this earth;” a lyric from Beautiful Mess, a song we wrote together in 2007. The birds on the cover of YES! are flying in a (Roman Numeral) V-formation, representing this as a 5th album. Some birds are known to fly in a V-formation, and typically a male is out front, however, it is not he who is leading. His position is merely to make it easier for the women and children to fly. The women are in fact setting the pace. I loved this analogy for the band. My name may be on the cover, and I may be standing out front, but it is truly a collaborative effort and Raining Jane do set the pace with their unique sound.

Additionally, the birds are seen within a circle over a brilliant landscape. This represents the world within a world. The brilliant world that each of us have inside. A world that needs our attention very much, because in order to bring peace to the outer world, we must first experience & understand peace within. This is a common theme of the music of YES! (sursa)

Acesta fiind spuse, vă doresc un final de săptămână în care să descoperiți lucruri și oameni frumoși.

Lecții de croitorie și viață cu Tataie Badea

A trecut o săptămână din dimineața în care mamaie m-a sunat să îmi spună că tataie a plecat de pe Pământ. Cu câteva zile înainte, mama mă sunase să se asigure că voi fi acasă zilele alea. De ziua lui, într-o luni cu mult soare cu un cer albastru fără pic de nor, i-am spus ”La revedere” pentru ultima dată.

Nu am știut, până atunci, ce înseamnă să pierzi un om drag. Încă nu știu pe deplin. Nu mai plâng și nici nu doare. Undeva, în inima mea, s-a așternut liniștea. Tataie nu a murit într-o sâmbătă dimineață, ci a murit încet, sub ochii noștri, timp de aproape un an. Și acum, că nu îl mai doare, și nu se mai chinuie, știu că și-a găsit un strop de liniște.

Dar astăzi nu vreau să scriu despre durere și lacrimi. Sunt inevitabile atunci când te întâlnești cu un sfârșit de drum. Chiar dacă el este unul firesc, după aproape 83 de ani petrecuți printre noi. Vreau să scriu despre el. Pentru că știu că timpul are rolul de a estompa amintiri. Pentru că vreau să îmi aduc aminte de ceea ce au însemnat pentru mine cei 28 de ani în care toată lumea din sat m-a asociat cu nepoata lui nea Badea, croitorul.

Tataie a fost croitor de meserie. Și nu unul de orice fel, ci unul care își iubea cu pasiune menirea de a face haine. Am crescut în atelierul lui, printre mașini de cusut și o masă uriașă, dedicată călcatului. L-am văzut făcând probe pentru costume de miri, l-am auzit comentând despre haine și despre importanța ca acestea să cadă cum trebuie pe linia corpului, am primit primele lecții despre fashion și styling cu mult înainte să am habar la ce se referă ele. Prima mea fustă de stofă, cu talie înaltă și tăiată creion el mi-a făcut-o. La fel și un costum kaki, cu două rânduri de nasturi aurii și cu o fustă cu crăpătură pe piciorul drept.

Tataie iubea eleganța. O avea în sânge, pentru că nu avusese unde să o învețe în cei câțiva ani de școală de care a beneficiat. Trăia în lumea în care haina îl face pe om , și ne-a transmis asta tuturor. Mi-l aduc aminte în zilele de sâmbătă, când mergeam la Biserica lui de suflet. În costum negru, cu cămașa perfect apretată și cu pălărie. Mereu la brațului lui mamaie, și a îmbrăcată frumos. Nu mai putea merge la Biserică de câțiva ani, dar uneori o trimitea pe mamaie. Înainte să plece din casă, o chema să o vadă cum s-a îmbrăcat. Și tot el ne-a pus să îi cumpărăm de ziua ei costume, genți sau pantofi. Pentru tataie croitoria nu era doar un mod de a câștiga bani, ci o Artă căreia i se dedica cu totul. Iar după ce a avut un AVC în urmă cu aproape 7 ani și nu a mai putut face haine, locul lui preferat rămăsese la mașina de cusut.

De la tataie am învățat să iubesc muzica. Avea zeci de discuri cu muzică clasică și recunoștea o bucată sau alta după doar câteva note. A cântat în corul Bisericii de tânăr, și chiar și atunci când nu se mai putea ridica tot în locul lui de la cor stătea. Făcea vocalize cu mine prin casă și le-am prins, atunci când eram ceva mai mică, cântând la mandolină sau la muzicuță. Învățase notele de drag de ele, și le citea curat, cu vocea lui de bas.

Tataie impunea respect. Era un om al principiilor pentru care diplomația nu a fost niciodată un mod de a exprima un adevăr. Nu se ascundea după zâmbete de complezență și nu știa să facă compromisuri. Era un om orgolios, mergând cu spatele drept, mereu bărbierit și mereu aranjat, chiar și în hainele de casă. Mergea la piață în fiecare vineri, pentru a face cumpărăturile pentru familie, își peria costumele și pălăriile până dispărea orice urmă de praf de pe ele și ne inspecta din ochi imediat ce intram pe ușa casei.

Mi-l aduc aminte înalt și puternic, cu ochii albastru deschis (ochi pe care nimeni din familia noastră nu i-a moștenit), și cu un zâmbet ironic. Pentru că el nu te certa pe față, el tranșa concluziile cu o vorbă ce părea aruncată în vânt. Evident, asta nu l-a făcut să aibă prea mulți prieteni. Pe de altă parte, asta l-a făcut să fie unul din oamenii din sat în care se putea avea cea mai mare încredere.

Ușa din față, cea care dădea spre atelier, se deschidea dimineața și se închidea seara târziu. Poarta era și ea deschisă. La tataie veneau oamenii nu doar pentru probe și ajustat haine. Veneau pentru a își spune păsul, pentru a primi un sfat sincer, pentru o rugăciune. Chiar dacă nu se abătea de la principiile și părerile lui despre Viață, Bine și Rău, tataie era un om bun. Un om care știa să ajute și o făcea cu inima deschisă, fără să aștepte nimic în schimb.

Pentru mine a avut întotdeauna un dram de afecțiune pe care și-o exprima cât putea de bine, luându-mă cu el la Obor duminica și cumpărându-mi kurtoș sau ciocolată. Sau punându-mi și mie o ceașcă cu două degete de cafea, alături ceașca lui și a lui mamaie. M-a protejat și susținut, a fost acolo când am terminat facultatea, iar în una din ultimele discuții pe care le-am purtat cu el mi-a zis că își dorește să mă știe fericită și lângă cineva care să mă protejeze. Că pe lumea astea toate trec mai ușor în doi. Din când în când îmi spunea Găbița, mai ales atunci când era cu mintea departe, iar asemănarea dintre mine și fiica pe care o pierduse la doar câțiva ani îl ducea cu gândul la ea.

Când eram mică și nu vroiam să mănânc, descoperise o modalitate să facă asta. Mă punea în fund pe mașina de cusut și dădea să mănânc acolo, în timp ce cu piciorul acționa pedala mașinii. Mi-a spus cândva că l-am salvat cu țipetele mele de copil bezmetic. Făcuse o criză de inimă și pusese capul pe mașina de cusut fără a se mișca. Eu am început să țip și să trag de el, până când a reușit să ia o pastilă care să îl facă să-și revină.

Tataie a fost un om credincios. Un om care credea în puterea rugăciunii, un om care se încredința zilnic pe mâna unui Dumnezeu în care se încredea. Atunci când a picat la pat, când totul devenise o corvoadă pentru el și când începuse să devină aproape un copil, nu s-a întrebat nicio clipă de ce i se întâmplă lui toate. S-a rugat în continuare pentru forța lui mamaie și a noastră. A plecat crezând cu tărie în cuvintele Bibliei care povestesc despre un Pământ Nou și despre Revenire. Am învățat de la el că niciodată nu ești singur și că lucrurile din viața noastră curg după un plan. Că suntem responsabili de alegerile pe care le facem, dar oricare ar fi acestea trebuie să le validăm în fața Cerului. Am învățat că actele de Credință nu trebuie să fie unele mari și nici unele care să apară doar atunci când ai impresia că Dumnezeu a devenit ultima speranță, ci în gesturi mici de zi cu zi. Tataie își găsise un zâmbet sincer în credința lui.

Tataie a fost jumătate din familia Badea, alături de mamaie. Au trăit împreună peste 60 de ani, construind casa din centrul Negoieștiului de la 0. Se certau des și toată copilăria mea s-a desfășurat la limita dintre discuțiile lor, aproape mereu în contradictoriu. Pentru că amândoi au fost încăpățânați și capricioși. Dar nu o să uit ziua când l-am internat la spital, pe jumătate paralizat. Am intrat în salon, m-a certat că am venit acolo și apoi a început să plângă: cine o să se ducă să îi cumpere pâine lui mamaie? O să îmi iau timp cândva să scriu despre toate dovezile astea mici ale lor, care au format pentru mine una dintre cele mai frumoase povești de dragoste din lume.

Tataie o să fie mereu o parte din mine. Încăpățânarea din familia lor s-a transmis, la fel și simțul dreptății, dragostea pentru lucrurile frumoase și dorința de a ajuta pe cel de lângă tine. Am învățat multe de la el în acești ani și – dincolo de golul pe care îl simt o dată cu plecare lui – pot spune că am fost fericită tocmai pentru că am avut ocazia să mă bucur de el. Că m-a crescut, că mi-a dat sfaturi, că fiecare mică victorie de-a mea era și a lui (Când mi-am luat carnetul și mașina s-a chinuit să meargă în ușă să mă vadă cum plec din fața casei. Am citit în ochii lui atunci o mândrie și o fericire de care m-am bucurat mult de tot).

O să îmi fie dor. Dar dor îmi era deja din clipa în care am intrat în casă și nu a știut cine sunt. O să doară. Dar a durut deja de multe ori, când mi-a spus să plec că nu vrea să îl văd așa. O să mai plâng. Dar în ultimele luni am plâns de frustrarea de a nu putea face nimic.

Dincolo de toate, o să îmi fie liniște. Tataie o să fie o mereu în o parte din ceea ce sunt astăzi.

Și pentru asta, dincolo de Drum bun, trebuie să îi spun Mulțumesc. Pentru că asta nu i-am spus niciodată.

State of art. Photoshop and Luca Eva.

Există oameni care folosesc Photoshop pentru a corecta o anume fotografie. O culoare, o lumină, un contur.

Şi există acei puțini oameni pentru care o fotografie e doar o bază brută, un fel de bucată de lemn neprelucrată în care sculptorii văd infinitul. Trăim în lumea în care a edita fotografii nu mai e doar o muncă de corecţie, ci poate trece cu uşurinţă spre artă. Iar atunci când vorbim despre cea din urmă, ne gândim la acele transformări în care finalul nu mai are nimic de-a face cu baza, ci e pur şi simplu o reflexie a unei stări, a unui concept, a unei poveşti. E acel tip de artă care ajunge să te fascineze, prin toate implicaţiile pe care le are în spate.

Luca a învăţat singură să editeze. Apoi a fost la cursuri. Apoi a investit pas cu pas pentru a lucra într-un domeniu care o fascinează şi unde se dezvoltă constant. Îi ştiu munca din ultimii ani, atât cea făcută pentru în calitate de freelancer, cât şi cea făcută de dragul de a îşi lăsa imaginaţia la treabă.

Am certitudinea că, dincolo de orele de învăţat, de perfecţionismul dus uneori la extreme, de orele albe din noapte pe care şi le dă doar pentru că o umbră nu cade aşa cum vede ea produsul finit, Luca are talentul omului de arta. Pentru că vede dincolo de imagini şi le lasă să spună o poveste. Uneori, poveştile sunt sumbre, alteori sunt cele pe care ne e frică să recunoaştem că făcând parte din noi. Imaginile finale sunt, în permanenţă, o realitate văzută dincolo de alb-negru-gri şi principii predefinite.

Şi acum e rândul meu să dau povestea ei mai departe. Pentru că Luca a hotărât să scoată capul în lume şi să uimească cu forţa artei de a edita imagini. Aşa că vă invit să urmăriţi pagina ei de Facebook: Luca Eva. Vă spun de pe acum că pregăteşte lucruri faine pentru viitorul apropiat pentru cei care au apăsat butonul magic de Like 🙂

Iar dacă vă place, spuneţi mai departe. E doar un gest de recunoaştere a unui altfel de artă. Una pe care eu nu am prea văzut-o pe piaţa din România, dar care este deja normalitate pe la alţii (dacă nu mă credeţi, luaţi de priviţi diferenţele de coperţi între o revistă editată la noi şi una de la ei, unde ei poate fi Franţa, Germania sau New York).

Să aveţi o duminică inedită, zic!

Şi un exemplu de ceea ce ştie Luca să facă, că poate nu mă credeţi pe cuvânt. Bine, sunt două, pentru că nu m-am putut decide care îmi place mai mult :))

luca 2

luca 1

Gândul bun de joi

Vin rar pe aici, din motive vag obiective şi extrem de subiective, dar asta nu înseamnă că nu am timp să mă bucur de ceea ce se întâmplă în jurul meu. Doar că săptămâna trecută mi-am petrecut-o printre cutii, ceea ce mi-a tăiat orice urmă de drag de a mă aşeza în tinhnă la birou să scriu. Iar acum sunt în perioada de tatonări cu noua casă, să văd unde e locul unde se aşează inspiraţia cel mai bine 🙂

Scriu repede, să nu cumva să se facă vineri până îmi aşez cuvintele în pagina de blog. Şi nu prea ştiu cum să fac introducerea, aşa că trec direct la subiect.

Gândul bun de joi e un videoclip. S-a lansat oficial duminică şi îi aparţine prietenului Make.

Mă bucur pentru piesă, mă bucur că dincolo de concerte prin ţară, la un an de la lansarea albumului încă are energie să caute ceva nou care să bucure ascultătorii. Sau să câştige unii noi. Şi mă bucură alegerea piesei. Printr-o întâmplare, e una din piesele lui Make care îmi sunt tare dragi. Bine, nu chiar din întâmplare, ci pentru că eu cred sincer că măcar o dată am trecut prin momentul în care ne-am dorit să lăsam explicaţiile raţionale la o parte pentru o emoţie care să ne umple sufletul.

Alb-negru, ca să puneţi voi culori din gândurile voastre bune de joi.

Şi felicitări Make şi Radu (omul din spatele videoclipului, cel cu montaj şi chestii din astea tehnice şi, din când în când, coleg de scenă cu Make).