Lecții de croitorie și viață cu Tataie Badea

A trecut o săptămână din dimineața în care mamaie m-a sunat să îmi spună că tataie a plecat de pe Pământ. Cu câteva zile înainte, mama mă sunase să se asigure că voi fi acasă zilele alea. De ziua lui, într-o luni cu mult soare cu un cer albastru fără pic de nor, i-am spus ”La revedere” pentru ultima dată.

Nu am știut, până atunci, ce înseamnă să pierzi un om drag. Încă nu știu pe deplin. Nu mai plâng și nici nu doare. Undeva, în inima mea, s-a așternut liniștea. Tataie nu a murit într-o sâmbătă dimineață, ci a murit încet, sub ochii noștri, timp de aproape un an. Și acum, că nu îl mai doare, și nu se mai chinuie, știu că și-a găsit un strop de liniște.

Dar astăzi nu vreau să scriu despre durere și lacrimi. Sunt inevitabile atunci când te întâlnești cu un sfârșit de drum. Chiar dacă el este unul firesc, după aproape 83 de ani petrecuți printre noi. Vreau să scriu despre el. Pentru că știu că timpul are rolul de a estompa amintiri. Pentru că vreau să îmi aduc aminte de ceea ce au însemnat pentru mine cei 28 de ani în care toată lumea din sat m-a asociat cu nepoata lui nea Badea, croitorul.

Tataie a fost croitor de meserie. Și nu unul de orice fel, ci unul care își iubea cu pasiune menirea de a face haine. Am crescut în atelierul lui, printre mașini de cusut și o masă uriașă, dedicată călcatului. L-am văzut făcând probe pentru costume de miri, l-am auzit comentând despre haine și despre importanța ca acestea să cadă cum trebuie pe linia corpului, am primit primele lecții despre fashion și styling cu mult înainte să am habar la ce se referă ele. Prima mea fustă de stofă, cu talie înaltă și tăiată creion el mi-a făcut-o. La fel și un costum kaki, cu două rânduri de nasturi aurii și cu o fustă cu crăpătură pe piciorul drept.

Tataie iubea eleganța. O avea în sânge, pentru că nu avusese unde să o învețe în cei câțiva ani de școală de care a beneficiat. Trăia în lumea în care haina îl face pe om , și ne-a transmis asta tuturor. Mi-l aduc aminte în zilele de sâmbătă, când mergeam la Biserica lui de suflet. În costum negru, cu cămașa perfect apretată și cu pălărie. Mereu la brațului lui mamaie, și a îmbrăcată frumos. Nu mai putea merge la Biserică de câțiva ani, dar uneori o trimitea pe mamaie. Înainte să plece din casă, o chema să o vadă cum s-a îmbrăcat. Și tot el ne-a pus să îi cumpărăm de ziua ei costume, genți sau pantofi. Pentru tataie croitoria nu era doar un mod de a câștiga bani, ci o Artă căreia i se dedica cu totul. Iar după ce a avut un AVC în urmă cu aproape 7 ani și nu a mai putut face haine, locul lui preferat rămăsese la mașina de cusut.

De la tataie am învățat să iubesc muzica. Avea zeci de discuri cu muzică clasică și recunoștea o bucată sau alta după doar câteva note. A cântat în corul Bisericii de tânăr, și chiar și atunci când nu se mai putea ridica tot în locul lui de la cor stătea. Făcea vocalize cu mine prin casă și le-am prins, atunci când eram ceva mai mică, cântând la mandolină sau la muzicuță. Învățase notele de drag de ele, și le citea curat, cu vocea lui de bas.

Tataie impunea respect. Era un om al principiilor pentru care diplomația nu a fost niciodată un mod de a exprima un adevăr. Nu se ascundea după zâmbete de complezență și nu știa să facă compromisuri. Era un om orgolios, mergând cu spatele drept, mereu bărbierit și mereu aranjat, chiar și în hainele de casă. Mergea la piață în fiecare vineri, pentru a face cumpărăturile pentru familie, își peria costumele și pălăriile până dispărea orice urmă de praf de pe ele și ne inspecta din ochi imediat ce intram pe ușa casei.

Mi-l aduc aminte înalt și puternic, cu ochii albastru deschis (ochi pe care nimeni din familia noastră nu i-a moștenit), și cu un zâmbet ironic. Pentru că el nu te certa pe față, el tranșa concluziile cu o vorbă ce părea aruncată în vânt. Evident, asta nu l-a făcut să aibă prea mulți prieteni. Pe de altă parte, asta l-a făcut să fie unul din oamenii din sat în care se putea avea cea mai mare încredere.

Ușa din față, cea care dădea spre atelier, se deschidea dimineața și se închidea seara târziu. Poarta era și ea deschisă. La tataie veneau oamenii nu doar pentru probe și ajustat haine. Veneau pentru a își spune păsul, pentru a primi un sfat sincer, pentru o rugăciune. Chiar dacă nu se abătea de la principiile și părerile lui despre Viață, Bine și Rău, tataie era un om bun. Un om care știa să ajute și o făcea cu inima deschisă, fără să aștepte nimic în schimb.

Pentru mine a avut întotdeauna un dram de afecțiune pe care și-o exprima cât putea de bine, luându-mă cu el la Obor duminica și cumpărându-mi kurtoș sau ciocolată. Sau punându-mi și mie o ceașcă cu două degete de cafea, alături ceașca lui și a lui mamaie. M-a protejat și susținut, a fost acolo când am terminat facultatea, iar în una din ultimele discuții pe care le-am purtat cu el mi-a zis că își dorește să mă știe fericită și lângă cineva care să mă protejeze. Că pe lumea astea toate trec mai ușor în doi. Din când în când îmi spunea Găbița, mai ales atunci când era cu mintea departe, iar asemănarea dintre mine și fiica pe care o pierduse la doar câțiva ani îl ducea cu gândul la ea.

Când eram mică și nu vroiam să mănânc, descoperise o modalitate să facă asta. Mă punea în fund pe mașina de cusut și dădea să mănânc acolo, în timp ce cu piciorul acționa pedala mașinii. Mi-a spus cândva că l-am salvat cu țipetele mele de copil bezmetic. Făcuse o criză de inimă și pusese capul pe mașina de cusut fără a se mișca. Eu am început să țip și să trag de el, până când a reușit să ia o pastilă care să îl facă să-și revină.

Tataie a fost un om credincios. Un om care credea în puterea rugăciunii, un om care se încredința zilnic pe mâna unui Dumnezeu în care se încredea. Atunci când a picat la pat, când totul devenise o corvoadă pentru el și când începuse să devină aproape un copil, nu s-a întrebat nicio clipă de ce i se întâmplă lui toate. S-a rugat în continuare pentru forța lui mamaie și a noastră. A plecat crezând cu tărie în cuvintele Bibliei care povestesc despre un Pământ Nou și despre Revenire. Am învățat de la el că niciodată nu ești singur și că lucrurile din viața noastră curg după un plan. Că suntem responsabili de alegerile pe care le facem, dar oricare ar fi acestea trebuie să le validăm în fața Cerului. Am învățat că actele de Credință nu trebuie să fie unele mari și nici unele care să apară doar atunci când ai impresia că Dumnezeu a devenit ultima speranță, ci în gesturi mici de zi cu zi. Tataie își găsise un zâmbet sincer în credința lui.

Tataie a fost jumătate din familia Badea, alături de mamaie. Au trăit împreună peste 60 de ani, construind casa din centrul Negoieștiului de la 0. Se certau des și toată copilăria mea s-a desfășurat la limita dintre discuțiile lor, aproape mereu în contradictoriu. Pentru că amândoi au fost încăpățânați și capricioși. Dar nu o să uit ziua când l-am internat la spital, pe jumătate paralizat. Am intrat în salon, m-a certat că am venit acolo și apoi a început să plângă: cine o să se ducă să îi cumpere pâine lui mamaie? O să îmi iau timp cândva să scriu despre toate dovezile astea mici ale lor, care au format pentru mine una dintre cele mai frumoase povești de dragoste din lume.

Tataie o să fie mereu o parte din mine. Încăpățânarea din familia lor s-a transmis, la fel și simțul dreptății, dragostea pentru lucrurile frumoase și dorința de a ajuta pe cel de lângă tine. Am învățat multe de la el în acești ani și – dincolo de golul pe care îl simt o dată cu plecare lui – pot spune că am fost fericită tocmai pentru că am avut ocazia să mă bucur de el. Că m-a crescut, că mi-a dat sfaturi, că fiecare mică victorie de-a mea era și a lui (Când mi-am luat carnetul și mașina s-a chinuit să meargă în ușă să mă vadă cum plec din fața casei. Am citit în ochii lui atunci o mândrie și o fericire de care m-am bucurat mult de tot).

O să îmi fie dor. Dar dor îmi era deja din clipa în care am intrat în casă și nu a știut cine sunt. O să doară. Dar a durut deja de multe ori, când mi-a spus să plec că nu vrea să îl văd așa. O să mai plâng. Dar în ultimele luni am plâns de frustrarea de a nu putea face nimic.

Dincolo de toate, o să îmi fie liniște. Tataie o să fie o mereu în o parte din ceea ce sunt astăzi.

Și pentru asta, dincolo de Drum bun, trebuie să îi spun Mulțumesc. Pentru că asta nu i-am spus niciodată.

Anunțuri

Trandafirul

Nu a făcut parte niciodată dintre florile mele preferate. Trandafirii aceia perfect roșu-grena, cu cozi lungi, cu care el o așteaptă pe ea la un colț de stradă sau o ieșire de metrou poartă în ei un clișeu în care nu mă regăsesc neapărat. Am primit un singur trandafir, o dată, într-o vreme în care credeam că iubirile se hrănesc din gesturi mărunte și zâmbete furate și atât. Doar că și acela era alb, și acum stă – uscat de timp și păstrând în petale poveștile regăsirii de atunci – într-un borcan mic, alături de alte amintiri. Între un buchet de lalele și unul de trandafiri aș alege întotdeauna pe primul. Iar între perfecțiunea unui trandafir roșu-grena, cu toate clișeele de iubire pe care le poartă în el, și imperfecțiunea unor flori adunate de pe câmp, m-aș citi mai bine printre maci și albăstrele.

Dar trandafirul ăsta mă aștepta, ieri dimineață, în curtea bunicii mele. L-am văzut de la intrare, roz pal și imperfect construit. Unele tije erau mai lungi, unele petale deja atinse de toamnă, unii boboci așteptând o rază de soare. În ceața care părea că mi se așează inclusiv în gânduri, între oboseala pe care o citeam în privirile oamenilor care mi-au scris o parte din viață, tufa de trandafiri roz părea un semn al zilelor senine. Al încrederii. Al ideii că o să fie bine, dacă îți dai un pic de timp să cauți un motiv să zâmbești și să respiri.

Azi am învățat să iubesc trandafirii imperfecți. Aceia care poartă în ei semnele unei săptămâni în care o să crezi în fiecare zi. Chiar dacă pare a fi cel mai greu lucru de făcut într-o zi cu ceață.

Așa că, dragul meu cititor, draga mea cititoare, îți doresc să găsești un trandafir roz zilele următoare. S-ar putea să îți facă ziua mai bună, și pe tine la fel.

Un fel de La revedere

Nu mai știu exact când a ajuns Piky în curtea noastră. Cert e că eu eram încă prin școala primară, iar el era un ghemotoc de blană pufoasă. M-am supărat pe mamaie când l-a legat în lanț, dar ea era ceva mai supărată pe el pentru că îi alerga puii de găină prin curte. Uneori, îi și omora tot jucându-se cu ei. Cotețul a fost construit strategic, lângă bucătăria din spate. Dacă intrai în curte, sigur auzeai câinele lătrând (și avea un lătrat de ciobănesc, întotdeauna am crezut că are probleme de personalitate din punctul ăsta de vedere, el fiind de fapt mic și cu ochii plini de joacă). Și dacă ajungeai pe la ai mei prin curte oricum intrai prin spate, că ușa din față era deschisă extrem de rar pe atunci. Acum nu e mai deloc. Dădeai de Piky, sărind în lanț bezmetic și cerând porția de laude și afecțiune.

Mâncare primea destulă, de la mamaie. Și de la noi, care îl hrăneam pe ascuns de fiecare dacă când se uita la noi. A fost primul câine pe care l-am văzut mâncând cu poftă vișine, căpșuni și roșii. Se pare că roadele din grădina bunică-mii erau apreciate unanim de toată familia. Seara îi dădea drumul prin curte, pentru a își face porția de alergătură. Până într-o noapte când niște oameni au adus în centrul satului o haită de maidanezi. Iar viteazul nostru s-a gândit să se lupte cu el, ajutat de celalalt animal al casei (pisica). Și cum amândoi au ieșit destul de șifonați, s-a decretat statul în curte permanent.

Mi-am petrecut verile în prejma lui și a îmbătrânit alături de bunicii mei. De frate-miu s-a atașat de la primii pași pe care acesta i-a făcut spre el. Și a suportat vreun an și mai bine de tras de urechi, labe, băgat degete în ochi de dragul copilului. Dacă cumva îl supăra îi dădea o labă. Iar singurul moment agresiv pe care îl țin minte în toți acești ani e când a vrut să-l muște pe văr-miu. Dar asta doar pentru că cel din urmă s-a hotărât să îi ia castronul de mâncare din față exact când îi pusese mamaie mâncare în el. Cu hrana unui câine de la țară (care e hrănit exact atunci când e hrănită toată familia și atât) nu te joci.

Acum câțiva ani a făcut cataractă. Și câinele meu cu ochii negri și mici a ajuns să aibă ochii mereu în ceață. Ne știa când veneam, din ce în ce mai rar, la țară. Eu plecasem de acasă, frate-miu începuse antrenamentele la înot, toți eram prinși în viețile noastre. Și cu toate acestea, era mereu acolo, în spate, graniță între vița de vie și intrarea spre bucătăria care îmi ascunde poveștile copilăriei. Și în toți acești ani și-a păstrat obiceiul de a lătra după tine până te întorceai să vorbești cu el. Să-l mângâi un pic.

A început apoi să șchioapete, și în ultimele două ierni am crezut că nu va supraviețui. Iar noi am început să-l răsfățăm, așa cum faci cu copiii și bătrânii care au nevoie de un motiv de zâmbet. Mâncare luată de la magazinul de animale, pături suprapuse în cotețul mic din spatele casei, ceva mai multă libertate. În ultimele luni mamaie nu l-a mai ținut în lanț. Nu mai avea nici el putere să alerge prin curte, nici ea să mai crească pui de găină. Devenise un fel de umbră, care totuși venea spre noi de fiecare dată când ajungeam pe acolo, pentru porția de răsfăț.

Și la final a obosit. O dată cu el, s-a rupt o parte din copilăria mea. Așa cum s-au tot rupt bucăți din ea în ultimul an. Piky s-a dus în raiul câinilor, să alerge pui fără să-l certe nimeni. O să-mi fie dor de el ca de un prieten pe care îl vezi rar, dar care se bucură sincer de fiecare revedere. Și sper că a fost fericit lângă noi.

Picture 042

Luni seara și curățenia din casa bunicilor

De vineri noapte spre sâmbătă dis-de-dimineață până acum cinci minute nu mi-am deschis calculatorul. Cu toate că, dintr-un avânt perfect lucid l-am cărat până la Ploiești și înapoi. Poate doar ca să se joace frate-miu pe el. Între timp m-am întors. Verificat mailuri. Străbătut pe diagonală reader-ul, cu câteva opriri savurate pe îndelete. Socată proaspătă în paharul mare, cu albăstrele model. Îmi simt fiecare fibră din corp de parcă am tras de ea până la epuizare și apoi am așezat-o la loc.

Trebuie să dau niște răspunsuri. Dincolo de orice, ar trebui să-mi dau mie unele. Prefer în schimb să le amân până mâine, ca un copil care spune că își va face temele dis-de-dimineață, știind că nu va face acest lucru oricum. Am învățat să mă plimb cu un trafalete pe perete zilele astea. Am curățat dulapuri și am spălat zeci de farfurii. Am alegat prin magazine după mochetă, mi-am ars mâinile cu substanțe de curățat (eu și încăpățânarea mea feroce de a nu purta mănuși când fac curățenie). Mi-am văzut bunica zâmbind atunci când s-a trezit cu mine și cu mama la ușă, echipate de parcă venisem să restructurăm casa cu totul. Ne-am oprit la bucătărie, hol și baie și am plecat de acolo cu sentimentul de satisfacție pe care îl ai atunci când realizezi ceva ce plănuiai de mult.

I-am văzut și tristețea din ochi, atunci când nu o lăsam să stea cu noi, pentru că din cauza vârstei abia mai poate să se miște și exista riscul să o lovim. Cred că e trist atunci când cei pe care i-ai oblojit atunci când erau mici vin acum și-ți spun să-i lași să facă treabă în locul tău. Dar am făcut asta cu inima senină, ca pentru mine. Și știu că s-a bucurat că am făcut asta, am văzut-o în ochii cu care urmărea din capătul holului cum așezam ultimele lucruri la locul lor. Mi-am retrăit copilăria privind trandafirii din grădină, scoțând găleți cu apă sau spălând în lighean setul acela de vase bune, folosit pe atunci doar pentru musafiri. Și ieri seară, pentru prima oară în mult timp, am dormit adânc și fără vise și m-am trezit cu drag de muncă.

Acum e luni seară și simt că e cazul să revin cu picioarele în pământ. Doar puțin, pentru că mâine merg alături de colegii și bunii mei prieteni de la ForeverFolk la lansarea albumului Mozaic. Alte vise, alte idei.

Să aveți o săptămână frumoasă, dragii mei!

Povești croitoricești

Oricât de ciudat ar părea, adevărul e că am crescut pe o mașină de cusut. Și mai apoi printre mașini. Tot de cusut. Pentru că la vremea când mama m-a adus pe mine, concediul post-natal nu era o opțiune, la câteva luni de viață am fost mutată în casa bunicilor. Bună-mea lucra încă la vremea aceea la o croitorie din centrul Ploieștiului, iar tataie lucra de acasă. Așa că mi-am petrecut primii ani prin atelierul lui, mergând de-a bușilea pe podea și distrându-mă copios pe seama pedalei de la mașina de cusut a lui. De altfel, am avut o perioadă însemnată când mâncam doar dacă eram pe masa mașinii de cusut, în timp ce bunică-miu dădea la pedală. Asta ca să înțelegeți cam de reală e prima frază.

Am prins drag de haine frumoase când încă nu știam ce e moda și cum se croiește o fustă. Pentru că bunicii mei aveau o colecție de cataloage nemțești (numai ei știu cum le-or fi obținut), din care mai toate femeile din sat își alegeau hainele de ocazie. Am văzut-o pe bunică-mea croind rochii de ocazie cu falduri și funde complicate, ba chiar și vreo două rochii de mireasă, la mașina ei mică, din camera de zi. L-am văzut pe tataie cum croia atent sacouri bărbătești care cădeau impecabil, după serii lungi de probe și ajustări aferente. Am primit, la un moment dat, propria mea mașină de cusut, în versiune miniaturală. Din ea ieșeau rochii pentru păpuși, făcute din materiale pe care le furam de la mamaie. Uneori, decupate din așternuturile sau perdelele ei bune.

Mașinile de cusut din casa bunicilor sunt povești în sine. Prima mașină a fost un Singer – primit de la străbunica, la care mamaie lucra rochii și fețe de pernă. Apoi, aceeași mașină a ajuns la o Cooperativă și s-a înstrăinat de familie. Era o mașină bună, care cosea fără greș și de care tataie a avut mare grijă. A urmat mașina mare – un Singer luat de la un croitor pensionat – pe care tataie a îmbunătățit-o cum a știut: i-a construit o masă, i-a pus lampă și motor. La mașina aceea mi-a lucrat primul costum, când aveam vreo 14 ani. Anul trecut, la aceeași mașină, s-a încăpățânat să-mi facă o pereche de pantaloni eleganți. I-au ieșit.

Bunicii meu au făcut din croitorie o pasiune de viață. Azi sunt bătrâni și mâinile le tremură, dar povestea lor a mers mai departe în familie. Pentru că mama a moștenit o parte din talent, și o parte din dorința de a îți realiza hainele așa cum niciun magazin nu ți le poate oferi: în perfectă concordanță cu gustul și trupul tău. Cu toate acestea a avut o bună perioadă de timp când nu s-a atins de mașina de cusut. Pentru că mașina ei – de altfel, cadou de la tataie – îmbătrânise și avea talentul de a agăța materialul sau a deșira ața. Cum să-ți mai lași imaginația să zburde când nu o poți transpune în realitate?

Așa că și-a achiziționat o mașină de cusut nouă. Singer, pentru că – de ce să nu recunoaștem – e marca aproape sinonimă cu ideea de croitorie. Cu ajutorul ei a prins viață rochia mea de culoarea vântului-turbat. Prima rochie lungă de ocazie, pe care am purtat-o cu mare drag la nunta unei prietene. Făcută exact după modelul pe care îl visam și pe care mi-era imposibil să-l găsesc în magazin, și pe care am croit-o pe parchetul din sufragerie. Rochia la vederea căreia tataie a spus doar atât ”Ai învățat și tu meserie”.

Azi, când intru într-un magazin de electrocasnice – cum ar fi cel de aici– ochii mi se îndreaptă lucind spre mașinile de cusut. Cred că treaba asta cu croitoria e un fel de moștenire genetică care ni s-a transmis în sânge și de care nu putem fugi. Nu mi-am exersat talentul la cusut, dar dacă am învățat ceva de la familia mea, e că sunt două lucruri importante în a face primul pas spre hainele de vis: unul e se înveți să croiești pe măsurile tale. Celalalt e o mașină care să te ajute să îți pui creativitatea în funcțiune. Uneori, talentul nu trebuie să fie doar al croitorului, ci al mașinii de cusut care îi servește drept instrument.

Poate de aceea iubesc atât mașinile de cusut din casa bunicilor. Sunt martori tăcuți ai creșterii mele, ai hainelor pe care le-am schimbat și a stilurilor pe care anii le-au îmbrățișat. Iar din rotițele lor zimțate s-au construit bucăți reale din viața unor oameni.

(Text înscris la Spring SuperBlog 2013, pentru care nu am respectat în totalitate tema. Doar că mașinile de cusut au rol de madelnă proustiană în cazul meu :))