Spațiul ca amintire din copilărie

Îl cheamă Robert. Asta e tot ce îmi aduc aminte despre el. L-am întâlnit acum câțiva ani buni, într-un proiect de iarnă, când mersesem la un centrul de plasament din Ploiești să ducem alimente. Este de aceeași vârstă cu fratele meu mai mic, și atunci nu îmi trecea de genunchi. Era îmbrăcat într-o bluză cu dungi și multe pete, avea pantalonii un pic cam mari și cei mai verzi ochi pe care i-am văzut la un copil. Dar imaginea lui nu mi-a rămas în minte pentru asta, ci pentru că ochii lui nu spuneau nimic.

Părea incapabil să se bucure, și alături ce cei alți câțiva zeci de copii purta în colțurile gurii însemnele abandonului. Îl țin minte acum pentru că atunci am plecat tremurând de nervi de acolo. Avea doi ani, și era cel mai mic într-o masă de copii care se zbăteau pentru atenție, se îmbrânceau și cu toate astea păreau gata să se ascundă într-un colț de lume. Doar că nu aveau unde.

Atunci am știut. Copilăria mea a fost fericită nu pentru că aveam bunici care să răsfețe. Nici pentru că ai mei mă trimiteau în tabere. Nici măcar pentru că nu aveam când să mă plictisesc, stând când la țară (cu prietenii cu alături de care mă suiam prin copaci), când în oraș (cu cei cu care număram vagoane de tren). Ci pentru că am avut spațiul meu în care să cresc.

Dacă vroiam liniște puteam merge în ”camera de oaspeți” de la mamaie. Dacă nu aveam cu cine să mă joc sau pur și simplu simțeam nevoia să stau degeaba, aveam un spațiu fizic în care să pot face asta. Chiar dacă acesta însemna uneori un colț dintr-o cameră mai mare.

Ei nu au asta. Au camere cu multe paturi și deseori prea puțini asistenți sociali care să aibă grijă de ei. Singurul lor model rămân copiii mai mari, cei uneori atât de revoltați (fie pe familiile care i-au părăsit, fie pe sistemul care îi închide) încât devin agresivi cu cei mai mici. Nu e răutate sau mai știu eu ce boală a psihicului unui copil orfan, ci pur și simplu refulare. Fiecare nou copil într-un centrul de plasament mamut înseamnă mai puțin spațiu pentru ceilalți.

Tratați la grămadă, fără a se face diferențieri de vârste prea mari, copiii cei mai mici ajung să aibă privirea unui om bătrân. Uneori, ea se transformă în agresivitate. Alteori, în resemnare și închidere. De prea puține ori copilul respectiv devine o individualitate, pentru că nu are nici măcar noțiunea unui spațiu personal.

HHC (Hope and Hopes for Children) România luptă tocmai cu asta. Și-au propus ca până în 2020 să elimine centrele mamut de pe teritoriul țării. Nu pot face ca orfanii să nu mai existe (nu în condițiile în care din 6 în 6 ore un bebeluș este abandonat în maternitate), dar vor să îi ajute să se bucure de copilărie. Așa încât, atunci când vor crește, să își poate aminti copilăria cu drag. Așa cum fac eu, sau tu.

O fac prin programe de reintegrare a copiilor în familiile lor (97% dintre copiii din orfelinate nu sunt, de fapt, orfani, ci provin din familii care nu și-au mai permis să aibă grijaă de ei), prin consiliere, prin construcția de case de tip familial, prin urmărirea tinerilor veniți din acest mediu și ajutarea lor de a se integra în piața muncii.

Sunt multe cifre care să arate câți copiii au ajutat, câte case au construit, câți zeci de oameni s-au implicat în proiectele lor. Ceea ce nu se vede e lupta continuă pe care o duc. Nu numai pentru a ajuta ci pentru a schimba mentalități. Pentru a preveni, nu numai pentru a combate.

Sub deviza ”Music for Hope”, pe 26 martie HCC se prezintă public, în cadrul celei de-a doua ediții TwinArt. Un eveniment ce aduce pe scenă un violonist minunat, oamenii de media și din mediul business, jurnaliști și persoane publice, cu un singur scop: acela de a transmite mesajul HHC mai departe.

Alexandru Tomescu în cel mai frumos concert al lunii martie în Bucureşti! Organizat de „Hope and Homes for Children România” în beneficiul proiectelor pentru copiii vulnerabili asistaţi de fundaţie, concertul şi gala Twin Art propune îmbinarea artelor într-un spectacol unitar, cu un mesaj special: Arta, în toate formele ei, vine în sprijinul copiilor dezavantajaţi. Cu alte cuvinte: Artă pentru speranţă şi o casă şi o familie pentru fiecare copil. Twin Art înseamnă îngemănarea tuturor gândurilor frumoase, pe care suflete pe măsură le clădesc.  

Pe site-ul evenimentului găsiți modalitatea prin care puteți achiziționa biletele sau (dacă aveți deja o invitație) prin care puteți dona. Banii vor merge către două proiecte ale HCC (construcția a doua case de tip familial și un proiect de integrare).

Îmi doresc să nu mai văd niciodată ochi ca ai lui Robert. Ci doar copiii care să nu își piardă capacitatea de a se bucura. Și de-asta îi respect pe cei de la HHC. Pentru că merg înainte în a schimba ceva. Pas cu pas, pentru a face visele copiiilor să se nască. Cred că e cel mai frumos cadou pe care îl pot face și cea mai prețioasă amintire, mai târziu.  Asta, alături de spațiul unde să le crească și să le dezvolte. Respect, oameni buni!

Această postare face parte din campania Bloggeri pentru copiii fără copilărie, organizată de Blogal Initiative, alături de HHC România. Campanie pe care o susțin cu tot dragul, pentru că atunci când e vorba de zâmbetul unui copil fiecare demers contează. 

Anunțuri

Copii cu etichete. Mai bine fără.

Pe Ana am cunoscut-o prin clasa a X-a de liceu. Avem pe atunci prima grupă de exploratori în grijă și aveam impresia că sunt prinsă într-un joc de-a învățatul. Uneori, eu pe ei. Alteori, ei pe mine. Un copil mic și firav, ca o pală de vânt. Cu ochii mari, ce păreau să cuprindă în ei o tristețe colosală, pe care nu o înțelegeam, pentru ca Ana se juca cu ceilalți, participa la activități și zâmbea sincer la fiecare întâlnire. Era un copil cuminte. Tipul de copil pe care uneori ți-l dorești în grupă. Și cu toate acestea, cumințenia ei avea un nefiresc venit în contradicție cu cei 12 ani abia împliniți. Apoi am înțeles, când întorcându-ne de la munte cu trenul s-a uitat la mine și m-a întrebat: Oana, tu crezi că Dumnezeu mă iubește? Pentru că toată lumea spune că el e ca un tată, iar eu știu sigur că tata nu mă iubește. Nu am știut ce să răspund atunci. Cred că nici azi nu aș știi prea bine.

Vezi tu, Ana nu era un copil bătut de părinți, fizic. Dar era un copil căruia îi se spuse de atâtea ori că e prost și că nu va face nimic cu viața lui, că se credea un nimic. Bucuria ei din fiecare duminică era sinceră pentru că se simțea într-un mediu în care avea ceva de spus. Și se străduia să învețe pentru a ne demonstra că poate. Sperând că poate or să o vadă și părinții ei. Ana și-a luat specializarea în orientare cu busola înainte să o iau eu, chiar dacă se presupunea că eu aveam experiența necesară. Și cu toate acestea, nu i-a fost ușor. A fost un copil crescut să creadă că nu va face nimic, oricât s-ar strădui. Un adolescent rebel care a căzut de multe ori. Cândva, am întrebat-o pe mama ei dacă i se pare în regulă. Pe lângă o palmă pe care mi-ar fi dat-o respectiva, mi-a spus că așa îți crești copilul: că dacă îl dărâmi, va fi mai determinat să meargă înainte.

Ana e un caz fericit. A avut lângă ea și oamenii care au crezut în ea. A plecat la 18 ani de acasă, într-o altă țară. Azi e studentă la Medicină și vara viitoare își va lega viața de unul din acești oameni. Cu toate acestea, a fost nevoie de ani de zile să își dea seama că este iubită. Pentru ceea ce este ea , nu pentru ceea ce demonstrează, nu pentru tăcerile ei și lipsa de răspuns cu care primea orice palmă de la viață.

Cunosc oameni care s-au îngropat în muncă doar pentru a demonstra că nu sunt niște lepre și niște pierde-vară, așa cum au fost catalogați toată viața. Oameni care nu pot lega o relație pentru că imaginea lor despre ei este atât de distorsionată și de micșorată în oglindă încât nu pot învăța că, pentru a iubi pe celalalt, trebuie să te iubești pe tine. Oameni care sunt ferm convinși că orice dispută se rezolvă cu o palmă, pentru că așa au învățat de la părinți. Cunosc și oameni care au reușit să treacă peste toate acestea, dar procesul a fost lung și, deseori, dureros.

Nu o să uit niciodată primul concurs mai mare de înot al lui frate-miu. Eram la Pitești, și copiii aveau undeva între 10-12 ani. L-am încurajat atunci, chiar știind că nu avea șanse la podium, pentru că era al nostru. Și la ultima serie dintr-o probă oarecare, un copil a ieșit pe locul doi. A venit plângând spre tribune și spre clubul de care aparținea. Iar taică-său i-a dat o palmă care m-a durut pe mine. Și i-a spus că e un nimeni dacă iese pe locul doi. Antrenorul stătea și privea fără un cuvânt. Apoi a început să țipe la copilul ăla, care dăduse tot ce putuse el, la cei câțiva ani pe care îi avea. Am rămas cu un gust amar despre modul în care unii oameni pregătesc copii pentru performață. Și sunt sigură că undeva, la 14 ani, copilului acela înotul îi va părea o corvoadă și locul 2 se va transforma în renunțare.

În România anului 2013, 38% dintre părinţi recunosc abuzul fizic asupra copiilor în familie;63% dintre copii afirmă că sunt bătuţi acasă de către părinţii lor, iar corecţiile precum „lovitul cu palma” sau „urecheala” nu sunt percepute de majoritatea părinţilor, şi într-o anumită măsură, nici de copii, ca fiind comportamente din sfera abuzului fizic; 20% dintre părinţi apreciază pozitiv bătaia ca mijloc de educaţie a copilului18% dintre copii afirmă că au fost bătuţi acasă cu băţul sau nuiaua, 13% cu cureaua, 8% cu lingura de lemn.(sursa)

Cred că cifrele de mai sus sunt un semnal de alarmă. Pentru că dacă 20% din părinți cred că bătaia de o formă de educație, atunci cel puțin 15% din copiii care sunt supuși unui asemenea tratament vor crede același lucru. Fără să vrea, pentru că atunci când un copil greșește, nu o face (de obicei), pentru că vrea să facă asta. Spune bunică-mea că odraslele le ai cum ți le crești. Iar eu cred sincer că un copil e ceva frumos, ceva ce ți se dă pentru a îl modela. Copiii nu se nasc obraznici, alintați și cu apucături rele. Și dacă ajung așa, mai devreme sau mai târziu, gândește-te la o altă vorbă (de data asta a lui unchi-miu): nu-i copilul de vină. 

Salvați Copiii România derulează în acest an, în perioada martie-octombrie 2013, o campanie socială pentru a combate violența împotriva copiilor: ”Copiii fără etichete”. Campania urmărește conștientizarea violenței împotriva copiilor din societatea românească, generarea unei schimbări de atitudine față de această violență, precum și generarea unei schimbări de paradigmă în educația copiilor, prin: înlocuirea practicilor violente cu metode educaționale pozitive, respectarea copilului în locul umilirii lui, renunțarea la indiferență și acceptare față de violența împotriva copiilor (sursa)

Eu zic să dai se veste mai departe. Și nu-mi sări în cap că eu nu am copii, deci nu știu cât de greu e să îi crești. Pentru că am un frate mai mic pe care aproape l-am crescut și am avut și eu momente când mi-a venit să-l strâng de gât. Pentru că mi-am nenorocit o parte din inimă încercând să stau lângă un om avusese atât de multe etichete puse în suflet încât nu și-l mai găsea. Pentru că am fost sunată în miez de noapte de cineva care plecase de acasă – cu copil cu tot – pentru că nu mai suporta bătaia. Nu a ei, ci a copilului. Și i-am apreciat curajul și dorința de a face ceva bun pentru el cum rar o fac.

Etichetele din copilărie prind viață în adulți. Dezlipește eticheta! Copiii crescuți fără etichete se fac Oameni Mari.

(PS: numele Anei nu este real, și perioada de timp oarecum incertă, pentru că – dincolo de o poveste de succes, e o poveste care a durut prea mult persoanele implicate pentru îmi dori să le-o înșir eu negru pe alb. E un exemplu din care vă rog să extrageți concluzii)

 

Primăvară cu Farmec

Duminică dimineață. Sau puțin după dimineață, cafea băută pe îndelete cu geamul larg deschis, și ghicit forme de nori pe cerul senin. Adidașii albi, o pereche de blugi, polarul roz-prăfuit, cheile în buzunar, căștile în urechi. În parc sunt mulți oameni, e prima duminică din an când cerul e senin-senin și soarele încălzește vag. Îmi plac oamenii duminica în acest parc, sunt destinși și departe de încruntăturile zilnice din metrou. Din când în când, în față mea răsar doamne și domnițe care și-au lăsat măștile de machiaj acasă și îmi inspiră aer de libertate. Brusc îmi aduc aminte de ce prefer parcurile din după-amiezi însorite cluburilor la ceas de noapte târzie. În lumina naturală, oamenii sunt mai frumoși pentru că sunt mai simpli. Fără ore petrecute în față oglinzii,  fără păr îndreptat la milimetru și haine alese ore în șir din dulap, farmecul lor e unul pe care l-aș îmbutelia și vinde apoi în fiecare dimineață tomnatică când aleargă încrâncenate spre birouri.

––––––

Se întâmplă ca primăvara să fie ziua lor. La început de martie, cea care m-a învățat că pentru a fi frumoasă nu îți trebuie tratamente cosmetice de lux, ci doar dorința de a te baza pe produse de calitate și cât mai aproape de natură. Lucruri mici: cum ar fi să te demachiezi în fiecare seară, să îți hidratezi tenul, să îți prepari o mască, uneori bazându-te doar pe ceea ce ai în cămară sau în frigider. Câteodată, atunci când renunța la crema ei de față pentru a ne face nouă câte o surpriză, mama rupea din frunzele de aloe-vera de pe balcon și își creea propria cremă, în combinație cu Lăptișor Doina, de la Farmec. În mai e născută cea mai frumoasă bunică din lume. Cea care, fără cuvinte, m-a învățat că naturalețea și frumosul unei persoane, merge mână în mână cu optimismul și capacitatea de a se bucura de fiecare clipă pe care o respiră. Bună-mea nu a avut o viață ușoară, și totuși ridurile ei sunt fine, de parcă nimic rău nu i s-ar fi înscris pe frunte.

–––––-

 Nu știu ce e Frumosul, cu toate că am petrecut săptămâni întregi în facultate studiind conceptul. Am învățat, în schimb, cu fiecare primăvară trecută și fiecare om pe care l-am întâlnit, că este esențială capacitatea de a îl găsi în viața ta. De a îl căuta în lucruri simple și a te bucura de ele. Frumosul nu stă în măști și în canoane, pentru că dacă ar fi omenirea ar fi într-o contradicție completă. Pentru unii, definită frumosului uman este imaginea divei de Hollywood. Pentru alții, este gheișa firavă, sau femeile cu ten alb-lăptos și forme generoase din tablourile aparținând epocii romantice.
 Pentru mine, frumosul e o stare care începe cu tine. Cu primul pas spre a îmbunătăți ceea ce poți, acceptând în același timp că sunt lucruri pe care nu le poți schimba. Când am renunțat la fonul de ten, am avut cel puțin o lună când îmi era greu să plec din casă așa, având impresia că nu sunt completă. Încet-încet, m-am obișnuit cu nouă mea față și am învățat că un ten frumos nu e unul mascat, ci unul îngrijit cu atenție. Am apelat cu încredere la măști de față pe bază de argilă și fructe, la uleiuri naturale, la plante de care auzisem prin sat.
 Atunci când am descoperit produsele Farmec Natural într-un magazin, m-am bucurat ca un copil lăsat prin rafturile cu jucării. Pe de o parte, pentru că oricum mare parte din cosmeticele mele sunt marca Farmec, pe de altă parte pentru că ingredientele principale (aloe-vera, gălbenele sau argan) ale acestora îmi erau cunoscute pentru efectele lor benefice. Pe propria piele (și nu e metaforică de loc expresia  ), am testat până acum crema de gălbenele și crema de mâini cu argan. M-am îndrăgostit de crema cu textură fină și miros de primăvară, și de simplitatea în care produsele sunt prezentate. Și m-am bucurat atunci când ambasadoarea gamei,€“ Giulia,  a reușit să-mi transmită Farmec Natural prin prezența ei simplă.
 E simplu să te îndrăgostești de viață, mai ales acum, în primele zile de primăvară. Primul pas e să te bucuri de iarbă, ghiocei și cer senin. Cel de-al doilea e să te bucuri de tine, să îți ștergi încruntarea de pe chip și să te re-descoperi. Și adu-ți aminte că -€“ la fel cum sinceritatea e cel mai bun mod de a îți purifică sufletul și a îți păstra gândurile liniștite -€“ naturalețea e cel mai eficient mod de a vorbi despre frumusețea ta. Și unicul pe care absolut nimeni nu ți-l poate imita.
(Text înscris la Spring SuperBlog 2013)

SuperBlog de primăvară

Inițial am zis că nu. Nu am timp și, cel mai probabil,€“ nici inspirația necesară. Apoi am zis că pentru a veni inspirația e uneori nevoie de un motiv. Și dragul de a scrie despre lucruri simpatice, motivat de posibilitatea de a și câștiga unele dintre ele, e o experiență necesară atunci când ai impresia că nu poți lega povești. Nu în ultimul rând, îmi plac provocările mai mult decât impasurile. Așa că mă înscriu  la Super Blog 2013.

Să îmi fie începutul de primăvară înconjurat de gânduri bune și povești senine. Iar dacă trag cu ochiul printre sponsorii competiției și văd prezențe precum Farmec, Jolidon, Paralela45 sau Editura Nemira, îmi dau seama că e un concurs dedicat€“ în mare parte  doamnelor și domnițelor, și în bucătăria personală e loc destul pentru momente feminine și drag pentru produse adiacente. Și o să fiu sinceră până la capăt să spun că nu mi-ar displăcea să câștig, dacă va fi să mă ridic la standardele provocării. Dar am ales să mă înscriu tocmai pentru că simt nevoia unui impuls și a exercițiului de scris oarecum impus (în sensul în care pentru concurs se vor da teme de scris, nu că mi-ar ține cineva cuțitul la gât, doar-doar oi scrie și eu trei rânduri).

Până pe 31 martie o să răspund la – sper eu -€“ cât mai multe provocări și vă poftesc și pe voi să procedați la fel. Aveți pe site regulamentul și formularul de înscriere, plus cam toate detaliile de care ați putea avea nevoie.

 Spor la scris și zile senine vă doresc!

Poveste la pas prin Instanbul (un concurs organizat de Kanal D cu premii din tara lui Suleyman Magnificul – Sub Domnia Iubirii)

Am rătăcit mult prin lume, am trecut prin numeroase încercări, am trăit diferite vieţi. Dumnezeu mi-a vorbit în multe graiuri, îngerii lui mi s-au arătat, dar credinţă în ei nu am avut. Când te-am văzut, am crezut, fiindcă un astfel de miracol a fost să mi se întâmple. 

Te-am văzut în faţa porţilor de aramă a Sfintei Sofia.*

Aşa începe una dintre cele mai frumoase poveşti de dragoste pe care mi-a fost dat să le citesc. Aşa am început să mă îndrăgostesc de Constantinopol. La fel ca şi în cazul oamenilor pe care nu îi cunoşti personal, dar despre care ţi s-a vorbit frumos, ajungi să îndrăgeşti locuri pe care nu le-ai văzut pentru că cineva ţi le-a descris altfel. În povestea de mai sus, Istanbulul de azi e la răscruce (se desfăşoară exact în ultimele luni înainte de asedierea lui de către otomani). Diversitatea portretelor şi a stărilor îţi fac cunoştinţă cu un oraş care poartă multiple identităţi culturale, fără a fi însă sugrumat de niciuna, şi în care fiecare colţ de stadă, fiecare vânzător din bazar şi fiecare imagine surprisă în aparatul foto pot spune, la rândul lor, o poveste veche de când zidurile cetăţii şi mereu redefintă de ochii prezentului.

Sunt locuri unde poţi enumera exact şi pe liste clare punctele turistice pentru care ai merge să le vizitezi. Şi sunt locuri pe care le-ai vizita dincolo de aceste puncte turistice. Aş putea pregăti o listă cu obiectivele turistice ale Istanbulului, dar o să fiu sinceră şi o să spun că prefer să nu. Mi-aş dori să vizitez oraşul acesta pentru a mă putea plimba liniştită printre obiective turistice atât de diferite, şi care totuşi fac istorie împreună. Pentru că pot să aleg între a vizita Moscheea Albastră sau Biserica Sfânta Sofia, fără ca între cele două să mai existe un conflict deschis.

Mi-aş bea cafeaua de dimineaţă privind vapoarele care pleacă în croazieră, în Bosfor. M-aş plimba pînă la epuizare prin bazaruri cu textile şi mirodenii. Probabil că nu aş cumpăra prea multe, dar m-aş minuna la fiecare textură colorată, la fiecare atingere de mătase, la fiecare miros de scorţişoară. Într-o după-amiază m-aş opri musai să vizitez Palatul Topkapi – am auzit cum că acolo ai putea face o călătorie în timpul musulman, de la istoria mahomedanismului ca religie, până la influenţele pe care le-a avut după cucerirea Constantinopolului. Bineînţeles, şi pentru Haremul labirintic m-aş opri acolo 🙂

M-aş plimba, din nou, la ceas de seară pe străzile vechii cetăţi.  Azi, Instanbul e un oraş cu 13 milioane de locuitori, împărţit pe două continente. Istoric vorbind, a fost mereu unul dintre cele mai mari oraşe ale Europei. Cu toate acestea, pare aproape de mirare că între atâtea cuceriri, schimbări de Imperii şi puteri, şi mai ales extinderi masive, se găseşte loc pentru primele pietre. Cele care au fost dărâmate pentru a fi, mereu şi altfel, re-construite.

Aş privi apusul din Turnul Galata, păstrând pentru finalul zilei imaginea oraşului cu zeci de feţe şi totuşi o singură poveste. O poveste de dragoste, veche de când lumea, scrisă mereu şi altfel pe apele Bosforului. La final de tot, înainte de a fugi acasă, aş  (mai) mânca puţină baclava, sau un desert abundând în nuci/fistic şi miere. Pentru că, se ştie, dragostea trece prin stomac şi – tot povestea altora o spune – turcii îs oameni maeştri în ale gătitului

Există un moment când, dincolo de poveşti, doreşti să descoperi locul din spatele lor. Pentru a putea scrie tu unele noi. Aşa că da, recunosc, tare mi-ar fi drag să plec un weekend la Istanbul.

Kanal D îti poate aduce și ție un city break la Istanbul dacă scrii pe blog o poveste despre Turcia (detalii aici). Până atunci, dacă vrei să simți și tu atmosfera specifică Turciei, Kanal D te invită să urmărești serialul Suleyman Magnificul – Sub Domnia Iubirii, în fiecare luni și marti, de la ora 20:00

*Mika Waltari – Amanţii din Bizanţ, ed Polirom