Fragmente

De timp, de spațiu, de mine

…

Aseară am visat că mă plimbam pe malul Dunării, în Budapesta. Era liniște, așa cum mi-am găsit-o în cele două zile petrecute acolo. M-am trezit cu dor de ducă. Ca să îmi treacă, am ascultat o înregistrare nu foarte clară a unui băiat ce cânta Here comes the sun . Băiatul pe care ne-am oprit să-l ascultăm în Praga preț de o piesă și am rămas pentru vreo trei ore. Unele întâlniri rămân emblema unei fericiri. Acesta a fost una dintre ele.

…

Citesc Harry Potter. Primele volume au fost cu gust de concediu și ore de așteptare până la tren. Unul s-a citit aproape singur într-o zi ploioasă în Praga. Mai am două, nu prea vreau să le încep de teamă că se termină povestea. Oricum, e una din acele cărți care creează dependență. Și mi-am dat seama (din nou) că e bine să mai treci și peste prejudecățile conform cărora cărțile cele mai bine vândute nu sunt și alea foarte bune. Una peste alta, Harry Potter creează dependență, vă zic. Aștept un weekend de noiembrie ploios și fără chef de ieșit din casă să văd filmele.

…

Nunți. Botezuri. Alte nunți. Toamna asta toată lumea pare că se așează la casa ei. În mintea mea: rochie-pantofi-geantă-ce fac cu părul meu scurt. Moment de pauză cât mă duc să întorc șifonierul pe dos. Și-apoi iar rochie-pantofi-geantă-accesorii. Dacă nu ies din casă săptămânile ce vin, să știți că nu am dispărut. Doar sunt în program de redresare emoțional-financiară.

…

A avut Amalia o nouă premieră. La Giurgiu. Așa mi-a plăcut piesa și abordarea că încă nu mi-am găsit cuvintele să vă spun povestea ei. Cândva, în viitorul apropiat. Cât încă se mai joacă, că la Giurgiu ajungi chiar repede dacă vrei 🙂 Până atunci, vă las cu ce a scris Raluca, pentru ForeverFolk.

…

Gala Folk You. O sută de oameni cunoscuți, văzuți din întâmplare sau știuți din mesaje. Și încă vreo tonă de amintiri, din zecile de concerte văzute acum vreo cinci-șase ani. Sau legate de oamenii care erau acolo, printre gânduri răzlețe. Rezultatul: trebuie musai să văd un concert Taxi (pentru că domnul Dan Teodorescu are o charismă super-super-faină), vreau un concert electric și de zbânțuială cu byron (așa repede mi s-a părut că a trecut timpul alocat lor că nu m-am dezmeticit prea bine de ce pleacă de pe scenă), domnul Alifantis rămâne unul din artiștii aproape sufletului meu, chiar dacă știu piesele pe de rost. Și să nu uit…#fericireadeluni e fericire chiar și într-o zi de sâmbătă.

…

Piesa de luni. Să nu fiți însingurați.

Publicitate

Azi și luni cu muzică

Azi.

De la 19. În Piața George Enescu. Alexandru Tomescu. Da, l-am mai ascultat (de vreo 3 ori chiar). Și nu, încă nu a început să-mi placă muzica la vioară în orice context și la orice oră. Doar că omul ăsta spune povești cu fiecare notă pe care o cântă. Iar diseară cântă pentru o cauză nobilă: restaurarea bisericii de lemn din Urși.  Concertul e în are liber, aveți o ocazia de a vă bucura de un om a cărui muncă și al cărui talent l-a făcut să fie unul dintre cei mai buni violoniști ai lumii, la momentul actual.

De pe la 20 și un pic. Merg la Gala Folk You, în Centrul Vechi. Pentru că mi-e dor de Alina și de domnul Nicu Alifantis. Alegeri personale, din fericire programul pentru azi și mâine e destul de plin pentru a putea alege orice doriți.

Luni.

 De la 20. În aceeași piață menționată mai sus. Trio Zamfirescu. Niște oameni pe care îmi doresc de multă-multă vreme să îi ascult cântând live. Cam de când i-am văzut prima dată la Românii au talent (și mi-am dat palme metaforice că avem așa oameni frumoși în jur și niciodată timp să-i descoperim) Un concert cu ritmuri de flamenco, jazz și clasic, având punct comun chitara clasică căreia cei trei îi dau o nouă interpretare. O să fie frumos, vă spun eu 🙂

Și dacă fug destul de repede, poate ajung la măcar jumătate din concertul Cobzality, din Puzzle. Locul e nou deschis, din ce am văzut la colegul Make vin cu o adevărată ofertă culturală la pachet, ceea ce înseamnă că e posibil să ne împrietenim foarte tare. Despre Cobzality – i-am ascultat la Sibiu, în două contexte total diferite. Prima dată când au cântat în Piața Mare, iar eu și Raluca ne minunam că oamenii de pe scenă chiar sunt români, că povestea creată de ei poate capta atenția a sute de oameni, și când Ciuleandra a sunat atât de altfel încât am rămas fără cuvinte. A doua oară, a fost la Gală, în Sala Thalia, când un Colind interpretat de ieri a reușit să aștearnă în sală senzația de atemporalitate și dorința de a vedea dincolo de oamenii de pe scenă. Dacă scopul lor e să te facă să îți iubești rădăcinile muzicale, atunci eu cred că le iese. Și încă bine de tot. M-aș bucura să îi ascult iar.

Cam atât. Mâine plec la mama, așa că nu vă recomand nimic. Doar dragoste și voie bună 🙂

PLAI 2013 – oameni, pasiuni şi părerea de rău

Tu ce faci în timpul tău liber? Întrebarea acesta am găsit-o în mai multe chestionare pe care le-am completat pe la diverse evenimente la care am participat. Răspunsurile țin de fiecare și se încadrează în categoria: ies cu prietenii în oraș, mă duc la evenimente culturale, ascult muzică, citesc…mai mult sau mai puțin îmi pierd timpul sperând ca din toată povestea acesta să apară ceva productiv.

Una peste alta, alegerile țin de fiecare. Dar cel mai frumos lucru e atunci când în jurul tău există oamenii care FAC ceva din timpul lor liber. Ceva pe care sunt dispuși să-l împartă cu cei din jurul lor în cel mai simplu mod cu putință. Oameni pentru care orele mai puțin de somn sunt compensate de bucuria pe care o citesc în ochii celor cu care împart ceea ce ei produc.

Un exemplu elocvent sunt organizatorii PLAI. Prima dată am citit despre PLAI pe niște bloguri, anul trecut. M-am uitat cu interes pe lista de invitați, pe fotografiile de la eveniment, și tot ceea ce mi-a trecut prin cap a fost mamă, ce fain e ce se întâmplă la Timișoara. Între timp am aflat că festivalul este organizat de voluntari. Oameni printre care se află tineri asemănători mie. Care lucrează 8-10 ore pe zi. Dar care au ales ca din timpul lor liber să construiască o poveste. Și când spun construiesc, este la propriu, pentru că tot ceea ce puteți vedea în weekend-ul următor în Muzeul Satului sunt făcute de ei. Mi-a șoptit mie Doina* 🙂 Sau ca să îi citez chiar pe ei

Oameni de toate soiurile, ca tine şi ca mine, ca oricine, aduşi şi păstraţi laolaltă de prietenie şi de bucuria de a construi an de an PLAI-ul, scândură cu scândură şi zâmbet cu zâmbet.

Povestea de la PLAI e spectaculoasă nu numai prin dăruirea oamenilor care stau în spate. Ci mai ales prin rezultatele pe care le aduce munca lor susținută. Unul dintre motivele pentru care aproape am plâns că nu pot ajunge la festival este prezența, vineri seară, a lui Zaz. Cea cu care mi-am împărțit un sfârșit de iarnă infinit aproape, una din acele obsesii muzicale care renasc cu fiecare reîntâlnire, mai mult sau mai puțin întâmplătoare.

Pe lângă ea, festivalul mai aduce pe scenă nume precum Baba Zula, Maia Vidal (artist rezident al Festivalului de acest an si pe recunosc cu mâna pe inimă că am descoperit-o acum, de pe afiș, şi m-am îndrăgostit un pic de muzica sa) sau Patrice. Dar PLAI nu e numai despre muzică. E despre artă şi alei culturale, despre o zonă chill pentru ca relaxarea să fie totală, despre coţul cu filme şi promovarea multiculturalităţii ca un mod de a înţelege lumea şi oamenii de lângă tine. De aici, din capitala astăzi înnorată, cred că e vorba tocmai de zâmbetele voluntarilor – cele pe care le au după ore de muncă şi indiferent de ziduri de care se lovesc (pentru că sunt sigură că ele există) şi cele pe care le adună de la fiecare om prezent. Despre poveşti mereu rescrise, mereu mai pline de detalii frumoase, mereu căutând un final mai bun.

Dacă nu mă credeţi pe cuvânt, aruncaţi doar un ochi – în fugă – pe site-ul lor sau pe pagina de Facebook. Din experienţă vă spun că nu o să vă puteţi dezlipi prea uşor

Îi spuneam Oltei (şi ea voluntar pentru ediţia 2013), acum câteva zile, că dacă pentru 2012 mi-am organizat câteva din zilele de concediu special pentru a ajunge la câteva festivaluri la care îmi doream de mult să ajung sau care îmi sunt dragi deja (FITS, Târgul de la Albac, Fest de Folk de la Alba Iulia), anul viitor voi pune pe lista PLAI-ul lor timișoarean, alături de TIFF și Ideo Ideis. Da, îmi fac de pe acum planuri pentru anul viitor 🙂

Una peste alta, dacă ajungeți la PLAI musai să o salutați pe Doina din partea mea.

 * Doina este fata frumoasă de mai jos și conform informaţiilor primite despre ea este cea mai mare pictură murală din România de pe o clădire istorică, se află în centrul Timișoarei, pe cladirea Materna și reprezintă prezența radacinilor tradiționale în contemporaneitate .

Departe

Vezi tu, nu poți defini unele stări decât prin comparație cu altele. La fel cum tu te definești raportat la un tu de ieri, sau mâine. La fel cum uneori e nevoie să capeți curajul de a călători spre nicăieri, având lângă tine doar încăpățânarea firească a unui totul va fi bine. Două zile. Sute de scoici pe care le-am cules și în care am scris dorințe înainte de a le arunca în mare. Timp dilatat, aproape fără sfârșit. Cu toate astea, am plâns o lacrimă de sare la primul apus. A doua zi plecam. Un loc unde telefonul a murit subit, după vreo 10 poze și trei telefoane. Unde paginile cărții au prins urme de nisip și dâre de apă. Unde am simțit nevoia mai mult să tac și să privesc în gol. Din când în când, am purtat dialoguri cu oameni dragi pe care i-aș fi încadrat pe plajă. Poate aveau și ei nevoie de puțin din liniștea mea.

Departe-le ăsta al meu a fost suficient pentru a îmi aduce aminte că nu iubesc betoanele, agitația și confortul unui pat cu saltea ortopedică mai mult decât senzația că sunt acolo unde trebuie să fiu. Chiar dacă fără duș, cu nisip și sare lipite de fiecare por, cafea făcută în pahar de plastic, cu apă plată și pe bază de 3 în 1, și țânțari care reușeau să ciupească prin trei straturi de haine. Aș mai fi stat un pic, cât să îmi fie detașarea completă. Cât să mă mai bucur un strop de lucruri mici. Ca atunci când furtuna te ocolește. Când faci seara un foc din aproape nimic. Când pe malul mării se sparg valuri ce devin fosforescente. Când dimineața nu e nicicum, nimeni nu spune nimic, toată lumea poartă aceeași scurgere ireală de timp prin vene și același zâmbet, fără machiaj și fără convenție.

Pe plaja Vadu, departe-le își găsește sensul lui cel mai aproape de adevăr. Acela de a te duce aproape de o realitate în care te scalzi fără a comenta și pe care o guști suav, ca pe un vin bun, rece și sec. În care, fără să îți dai seama, te întorci spre tine. Nu pentru analiză și disecare, ci pentru a umple fiecare care colț de gri cu o bucată de cer și o gură de apă sărată.

O să mai mergem.

We singing…Comics

N-ați înțeles nimic, nu-i așa? Stați că vă explic imediat 🙂 Se iau niște benzi desenate și se așează într-o casă simpatică. Se ia o trupă cu el și ea, dar fără atitudine de can-can și se transformă în afiș. La ceas de vineri seară se pun să cânte în RSS Pub. De pe la 8 așa.

…

Comic Hack este o expoziție de benzi desenate aflate sub semnătura lui Ștefan Buturugă. Din același oraș ca și subsemnata, Butu (așa cum îi spunem noi) se declară pasionat de benzi desenate cam…de când se știe. A fost pasionat de manga, a trecut la comicsurile americane, încearcă să își contureze acum un stil propriu din combinarea celor două. A început de-a lungul timpului câteva serii de benzi desenate, a renunțat de cam tot atâtea ori pentru că (citez): nu poți trăi din așa ceva, măi băiete. Dar nu a lăsat niciodată desenul deoparte. Dovadă că pasiunile nu se pot omorî la comandă.

Expoziția nu a fost neapărat ideea lui, ci a unui grup de oameni care au vrut neapărat să îi vadă lucrările scoase din sertare. Poate pentru că sunt un fel de a privi dincolo de viața super-eroilor, așa cum sunt ei când sunt în timpul liberi. Supuși violențelor, pasiunilor și indecențelor aferente fiecărei vieți de (super)om.

Ce spune el despre propria expoziție: A trebuit să fiu convins să le expun, firea mea sfioasă înghiontindu-mă să le înlocuiesc cu ceva mai puțin agresiv…Toate lucrările sunt realizate cu un strop de umor și sarcasm, și nici una nu trebuie luată prea în serios. În definitv , sunt subiecte des întâlnite în viața de zi cu zi, sau la televizor, dar că eu am avut decența să le pun măști.

….

We singing colors sunt Roxana și Andrei. Și cel mai bine îi prezintă viața în care devin super-eroi. Adică cea muzicală. Mai jos, un exemplu. O piesă care îmi place de mult de tot, dar pe care nu am ascultat-o live. Pentru că printr-o aliniere ciudată de planete eram mereu plecată din oraș când aveau ei cântări. Iar prietena Leilana se tot ține de capul meu să mergem. Știu sigur că îmi vor da o stare de bine. Că altfel nu se poate.

….

Have a good day!  🙂