Plante, povești și o campanie publică de fotografie

Îmi plac la nebunie oamenii pasionați de ceea ce fac. Fie că scriu, pictează ori joacă teatrul, trăiesc cu impresia clară de la tipul acesta de oameni poți aduna atâta energie bună că poți dărâma munți. Când am fost în tabără mi-am luat timp să vorbesc cu doamnele frumoase de la Dacia Plant, pentru că am vrut să văd povestea din spatele unei afaceri. Am descoperit plăcerea de a discuta despre oamenii pe care nu îi vezi dar care contează, despre mâine, dorința de învăța și de a face lucrurile altfel. Am testat ceaiuri și siropuri, nu neapărat pentru că mi-au fost făcute cadou, ci pentru că am știut ceva despre ele. Și am avut un dram de încredere în puterea plantelor, așa cum mi-am adus aminte de ea din știința fără de carte a bunicii mele.

Îmi plac poveștile. Să le citesc, să le ascult (teatrul radiofonic cu povești e o experiență aparte, cu gust de ceai de tei și pâine prăjită cu lămâie). Cele pe care ți le așezi frumos în suflet și din care te hrănești atunci când simți că ai obosit. Cele pe care le poți crea din momentele frumoase. Cele pe care le auzi de la alții, dar în care îți regăsești bucata de tine. Poveștile cu zâne bune, dar și cele cu oameni de lângă mine.

Îmi plac imaginile. Cele pe care, la finalul unei perioade, le poți așeza într-un album și poți spune că sunt părți din povestea ta. Sau a unui om drag. Sau, mai ales, a unui copil ce-ți este parte de suflet. Că ți-e copilul tău, fratele mai mic sau nepoata pe care o iubești pentru că are numele tău, fotografiile lor sunt parte a devenirii voastre.

Pentru că îmi plac toate acestea, pentru că niște oameni le-au pus laolaltă, și pentru că îmi e drag să vă dau de veste de lucruri frumoase vă spun doar atât: Poveste cu îngeri – campanie publică de fotografie destinată copiilor.

Când? 24-25 noiembrie, între orele 10-18.

Unde? Sediul Asociației ROI (Bd. Schitu Măgureanu, nr 45).

De ce? Pentru că, dincolo de sesiunile foto, vor avea loc ateliere de spus povești și ateliere pentru părinți, pentru că va fi loc de joacă pentru copii gamă nou lansată  și a primi cadouri.  Pentru a afla mai multe despre noua gama Îngerașul de la Dacia Plant – gamă special lansată pentru copii, ce conține șase produse speciale, dar nu conține coloranți, conservanți, arome sau îndulcitori artificiali.

“Pentru că o poveste spusă cu har are potențialul de a transforma o viață, Poveste cu Îngeri își propune să sădească în inimile copiilor semințele încrederii, iubirii și respectului față de viață, în toate formele ei” (Andreea Voroneanu, coordonatoarea proiectului)

Cine? Foto Union. Dacia Plant. Asociația ROI.

Cât costă? Nimic. Doar ceva timp liber în cele două zile și dragul de poveste. Spusă / fotografiată. 

Eu o să trec pe acolo, cât să aud o poveste. Voi?

Azi

Sunt oameni a căror simplă strângere de mână te poate face să crezi în tine. Sunt zâmbete a căror căldură te poate purta departe de orice gând rău, măcar pentru câteva clipe. Sunt emoții care se calmează cu o strâmbătură în spatele camerei și un hohot serios de râs. Sunt seri când poți purta fără probleme un tricou plin de noi peste rochia ta elegantă din dantelă. Și să-l porți cu mândria cu care purtai coronițe la școală. Sunt friguri domolite de ceai bun și aromat. Și fericiri mici și prețioase ce capătă formă de cheesecake minune.

Am fost întrebată de un nene cu o cameră în mână care a fost cea mai frumoasă experiență din tabără. M-am blocat, nu pentru că nu aveam ce să spun. Ci pentru că am simțit că mi-e imposibil și că ar fi nedrept să aleg. Îmi pare rău doar că nu am spus că, dincolo de peisaje, povești cu daci și culori fabuloase, am cunoscut oameni cu care îmi va fi drag să beau o cafea din când în când. De dragul poveștii și de dragul lor.

Mulțumesc pentru toate stările astea. Și ne citim la o cafea, curând 🙂

TFB2* – Și au trăit fericiți…

Mă îndrăgostesc repede și des. De locuri, de oameni frumoși, de stări. Îmi amintesc cu zâmbetul pe buze de trăiri nebune și de momente aparte, mă hrănesc din ele și le dau mai departe sub formă de cuvinte. Că așa știu cel mai bine.

Se zice că o dată, dar nu foarte de mult – ba chiar destul de aproape dacă încă putem înșira pe o ață desfășurarea evenimentelor – într-un oraș gri și agitat, doi împărați pricepuți într-ale fotografiei (unul deține Palat, celălalt cultivă Lanul de Secară) și aliați sub denumirea de Foto Union au convocat câțiva cavaleri și câteva domnițe pentru a îi duce să vadă cum e viața de om liber.  Zână bună în povestea noastră a fost Dacia Plant, cu tincturi magice și prafuri de plante ce se transformau în ceaiuri aromate. Maestru de ceremonii – Mugur Pop – un om înalt cu vorba domoală și cu atâta cunoștințe despre cai, daci, plante și alte instrumente magice ale naturii că trebuie să-l cunoști ca să poți înțelege de ce ne-a fermecat.

Povestea a decurs frumos, cu trenuri de noapte și dimineți senine. Cu plimbări la pas sau pe cal. Cavalerii și domnițele nu s-au duelat, ci s-au împrietenit și împărații i-au învățat despre lumea fotografiei cu experimente la fața locului. Și ar părea că totul a fost o amintire frumoasă, ca o dragoste subită și trăită intens, căci ei s-au întors în orașul mare și gri, la viața din spatele calculatoarelor și la visul de a fi cândva, din nou, liberi. Din fericire, povestea noastră continuă frumos, căci am sentimentul că ne-am întors toți de acolo cu dragul de a trăi fericiți. Din lucruri simple, nu din nu știu ce formule de alchimie ori filosofie.

Și pentru că a împărți e cel mai frumos mod de a păstra poveștile este să le dai mai departe, vă invităm la expoziție. Începând de pe 14 noiembrie, cu ora 19, la Teatrul Masca se va deschide prima expoziție de fotografie colectivă a unor bloggeri. Adică domnițele și cavalerii din povestea de mai sus 🙂  Detaliile le găsiți aici, iar expoziția va fi deschisă până pe 4 decembrie.

Concluzia e în titlu. Cam atât pentru azi 🙂

TFB2* – tabăra de fotografie pentru bloggeri, locul de unde am tot scris povești prin bucătăria mea online.

TFB2* – privire spre interior

Subtitlu – un fel de încercare de a răspunde la întrebarea ”suntem un popor vegetal?”

Liniștea ne-o definim fiecare. La fel ca și iubirea. Material vorbind, ne definim aproape toți la fel. Libertatea o definim în funcție de context, de cele mai multe ori raportându-ne la mediul în care creștem, fizic și afectiv. Urcăm zilnic noi trepte de beton, uitând că – la urma urmei – baza ne e verde.

Negăm credințele, religiile de orice fel, ne certăm cu un fel de Divinitate absurdă care ne dă viața peste cap prea des. Ne îmbolnăvim de stres la 20 de ani, și credem – prea mult – că fericirea se contorizează în numărul de conturi bancare. Uneori, ne revenim la timp pentru a știi că fericirea este momentul de evadare.  Unii reușesc să facă asta pentru o viață. Noi am făcut asta pentru patru zile, sub pretextul unei tabere. Paradisul ale culori puternice și gust de libertate

Printre creste, chiar atunci când e nor, cerul are o lumină aparte. E locul unde apar personajele de poveste, unde reîntâlnirea cu un trecut comun e cel mai aproape. Aici, nu există magazine la colț de stradă. Ultimul model de Audi e înlocuit de cai îngrijiți cu drag. Și mai ales suflete vii, care caută afecțiunea din mâinile tale, pentru a-ți oferi în schimb loialitate și apropierea de pământ curat, nu asfalt. A călări este o experiență care te poate lăsa cu răsuflarea tăiată, pentru câteva momente.

Urci o coastă și nu mai poți respira. În prima zi tremuri de frig, apoi…încet-încet te obișnuiești. Profiți de fiecare rază de soare, stând pe o bancă, fără cuvinte. Ceaiul are gust de plante aromate și miere. Mâncarea e simplă, exact așa cum ar trebui să fie. Supa caldă sau orezul cu lapte au gust de toamnă petrecute la bunici. Gust de simplitate și copilărie în care constrângerile de adult nu te sufocau. Fiecare minut ascunde posibilitatea de a învăța ceva nou și inedit. Și uneori, trasul cu arcul are rol de a te elibera de sufocări interioare. Alteori, e doar pretext de fotografie.

La final, descoperi că liniștea poate fi – uneori – la fel pentru toată lumea. Liniștea venită din amorțirea gândurilor agitate, din simplu, din puterea poveștilor. Așa că absorbi fiecare bucată de cer.

Suntem, poate prea des, departe de Natură. Cu toate acestea, fiecare întoarcere spre rădăcini și curajul de a deschide ochii ne dau porții de fericire din care să ne hrănim zilele gri. Poate e greu să ne definim drept un popor vegetal, dar fiecare pas – oricât de mic – ne face să credem că am putea deveni. Poveștile de ieri sunt o primă dovadă. Sau un prim argument, depinde de perspectivă.

E ultima seară de tabără, cu siguranță nu e ultima postare legată de ce se întâmplă aici. Poveștile trebuie să curgă, chiar și printre betoane…

Să fiți Lumini!

*TFB2 = tabăra de fotografie pentru bloggeri, locul de unde vă scriu povești diverse zilele astea. Eveniment organizat de Foto Union și susținut de Dacia Plant – cărora le mulțumesc pentru zilele frumoase.

TFB2* – despre plante, lupi și cai

Suntem într-un loc în care timpul se dilată. Sentimentul că la fiecare colț te așteaptă o poveste, o imagine, un zâmbet face ca După o dimineață plină ai impresia că e deja amiază. Asta undeva pe la ora 11. La fel și sentimentul că ești departe de orice ar putea să te încrunte.  Chiar dacă printre picături stăm cu nasul în calculator. Poveștile în cadrul roșu-galben-verde-indescriptibil curg lin, prin vocea lui Mugur. Libertatea aici are dimineți reci, gust de ceai cu anason și petale de trandafir, și puterea magică a tăcerii. Din jur. Din mine.

Plantele și ceaiurile sunt parte din copilărie, când serile de toamnă aveau gust de ceai de tei cu multă miere și lămâie. Am aflat azi că mierea își păstrează proprietățile atunci când ceaiul are temperatură de la 40 de grade în jos și că cea poli-floră. Și că dacă vrei să te tratezi cu ele, dincolo de informațiile din cărți, e bine să respecți ciclurile naturii. Unele flori se culeg dimineața, altele la apus. Din zone cât mai curate. Plantele te vindecă și au o lume fascinantă. Cea a pământului, a lunii, a soarelui, a ploii. Ceaiurile sunt bune. Nu doar pentru oameni bolnavi, așa cum avem prea des tendința să credem. Azi am băut cel mai bun ceai din ultimii ani.

Plantele de îndreaptă spre natură. Poate părea paradoxal, dar într-o lume din ce în ce mai dezorientată, nevoia de a te apropia de rădăcini devine din ce în ce mai pregnantă. Din păcate, nu avem încă puterea de a privi în lumea de lângă noi pentru a vedea regulile după care funcționează. Diferența dintre societatea lupilor și cea a oamenilor e fundamentală, și ține de modul de alegere al conducătorilor. Lupii nu se aleg prin vot democratic. Nici prin luptă fizică și atât. Ci lupul care are cele mai dezvoltate abilități (de la asigurarea hranei până la forța fizică și apărarea haitei) ajunge a fi cel care conduce.

Și dacă tot povestim despre animale, fugim din lumea patriarhală a lupilor în cea matriarhală a cailor (alte chestie nouă descoperită azi), știți cum se comportă ei atunci când vreunul e bolnav. Sau suferă, el știe de ce? Stau aproape unul de altul, se încurajează în moduri specifice și uneori greu de înțeles. Când ai ajutat pe cineva cu adevărat, nu doar pentru că te aștepți la recunoștință eternă? Ci pentru că e un om și are nevoie. Ne-am obișnuit să ne descurcăm fiecare pe cont propriu, uitând că uneori e bine să ceri ajutor. Sau să-l oferi. Ieri și azi am văzut oameni care s-au cunoscut de puțin timp dându-și o mână de ajutor, doar pentru că…Se învață calm și fără stres. Trecem peste stresul de la ora de seară, când Radu ne analizează pozele 🙂

Zilele noastre de libertate din Apuseni sunt despre clipe furate și povești dintr-un prezent mereu continuu. Cel al naturii și al forței din ea. Sunt despre prezent, mai mult decât orice. O lecție bună, și – așa cum am contuzionat în seara asta – bună de aplicat permanent. Pentru cine poate și are destulă naivitate să creadă că iubirea e una din puținele valori care durează o viață.

*TFB2 = tabăra de fotografie pentru bloggeri, locul de unde vă scriu povești diverse zilele astea. Eveniment organizat de Foto Union și susținut de Dacia Plant.

Mai mult imagini – pe albumul Facebook dedicat