Escapade. Muzicale.

(pentru că există bucăți din cărți sau din viață pe care nu ai cum să le descrii, dar trebuie să le dai mai departe. în 2015, parte a procesului de a dărui ceea ce primesc frumos, revin escapadele din bucătărie. literare sau muzicale, după caz)

Visul meu desuet ancorat în concret. 

IMG_0001

Fraza asta s-a ițit în mințile mele crețe dis-de-dimineață între procesul de îndreptat părul și gurile de cafea cam prea fierbinte. Știam că nu-i a mea (m-oi pricepe eu la lipit cuvinte, dar se pricep alții cum eu nu o să pot nicicum). Mai știam că-i sigur dintr-un cântec, că așa cum a apărut ea a avut și-un minim de fond sonor. Singura problemă era că nu reușeam nicicum să-mi dau seama a cui e piesa și nici măcar domnul Google nu avea cum să mă ajute.

Pe la prânz am identificat vinovatul, pe numele lui Dragoș Boeru (căutam un articol de pe la începuturile blogului și am dat de numele lui și atunci s-au făcut legăturile). Și tot atunci mi-am luat din pauza de prânz vreo 20 de minute pentru a asculta în căști niște povești de-ale lui. Pe două dintre ele le găsiți mai jos.

Pe mine m-au dus undeva, la o plimbare mentală între Centrul Vechi și căminele din Grozăvești, acum vreo niște ani. La câteva întâlniri norocoase. La vise care au rămas închise sub cheie. La o vară cu mai multe vămi decât aș fi crezut vreodată. Vara când am crescut cel mai frumos, pentru că am învățat să spun ce cred și simt. Chiar dacă uneori asta a durut. Bineînțeles, poveștile s-au oprit la răspântii și încă își caută finalul. Până atunci, am mai crescut un pic, stăm mai mult cu picioarele pe pământ decât cu capul în nori, dar ne mai dăm să visăm.

Dragoș cântă povești. Și uneori e bine să te mai pierzi pe drumurile lor. Se recomandă consumul responsabil și gestionarea cu grijă a amintirilor. Sunt curioasă pe voi unde v-a purtat gândul cât le-ați ascultat 🙂

În rest, la polul opus de Noaptea albă se află Ziua Albastră. 

Anunțuri

Amintiri din Ziua de Mâine

Afis imagine - Festival de Folk, 2014Până la Ziua de Mâine mai e puțin. Am un strop de dor de ducă, niște planuri, programul festivalului în față, mașina echipată cu șoșoni de iarnă și un chef nebun să mă întorc acolo. Acolo unde e mereu o formă de Acasă.

De Ziua de Mâine am auzit prima dată acum câțiva ani. Vinovat a fost, fără doar și poate, prietenul Marius Matache. Care, după prima sa interacțiune cu Festivalul ne-a povestit minute în șir despre toate lucrurile bune, despre atmosfera mișto, despre publicul aparte. L-am crezut pe loc, și fără întrebări. Îl știu capabil de critică constructivă, și de a aprecia un lucru bun atunci când îl vede, mai ales când vorbim despre un domeniu care face parte din activitatea sa – de om care cântă, de om care întreține singurul site dedicat folkului din Ro (ForeverFolk, pentru cei ce nu știu : )

Am mers până acum la două ediții ale Festivalului – în 2011 și 2012. E puțin poate, și cu siguranță gradul de subiectivism în evaluarea Festivalului e foarte-foarte mare. Dar știu, încă după primele ore de Ziua de Mâine, că dacă ar fi să aleg un singur eveniment de folk la care să particip într-un an de zile, apoi aici aș veni.

Dacă deschid cutiile cu amintiri din colțurile lor de lumină, în cele cu eticheta Alba Iulia găsesc sute de culori și emoții. Aleg azi 10. Pentru cei 10 ani de festival. Ordinea e aleatorie.

Continuă lectura

Dacă sunteți prin Iași vineri seară…

…vă rog mult de tot să mergeți la lansarea albumului Să mor frumos, să bată vântul.

Nu, nu e vreo cauză nobilă pentru care niște oameni s-au strâns să ajute. Nu, nu vine nici Ștefan Banică, nici Loredana (dar vine, ca invitat special domnul Alifantis 🙂 ). Nu, nu sunt piese pe care le știți și aveți chef să le fredonați (poate doar pe alocuri).

Dar aseară am fost spectator al lansării acestui album în București. Și mi-am dat seama că întâlnirile de genul celor pe care le aduce Liviu Nechita pe scenă sunt unele pe care trebuie să le trăiești. Măcar o dată la o vreme lungă.

Liviu vine acasă cu doruri și cu emoție. Poate de-aia nici nu vorbește prea mult pe scenă. E un munte de om, iar în colțurile ochilor lui simți bucuria simplă a darului împărtășit atunci când spectatorii aplaudă. Liviu – artistul – nu cântă pentru că trebuie. Cântă pentru că simte că acesta e cel mai bun mod de a spune Mulțumesc. Sau Te iubesc. Sau Adio.

Albumul Să mor frumos, să bată vântul este un omagiu adus poetului Dan Giosu. Dar întâlnirea dintre cei doi – pe scenă – nu are izul unui prohod sau a vreunui patetism deșirat, așa cum de prea multe ori se întâmplă. Întâlnirea dintre poezia lui Dan Giosu și muzica lui Liviu Nechita este una firească. La fel de firească ca prietenia lor crescută pe străzile Iașului, și purtată apoi prin orașe europene. E atât de simplu ceea ce vezi în fața ta, că parcă te întâlnești cu tine. E muzică despre viață, despre somn, despre vise, despre tine.

De la concertul acesta am plecat de acasă nu cu energia de a dărâma munții, nu punând ordine în amintirile descrise de piese, nu cu inima haotică. Am plecat cu o tonă de liniște, ca atunci când tu te întâlnești cu tine și stați de vorbă fără ură, ranchiună sau trageri de mânecă. E un altfel de stare de bine, pe care nu am mai găsit-o de mult, și de care mă bucur în continuare. O stare pe care trebuie să te educi să o descoperi, să înveți să o accepți și să te hrănești din ea.

Și cum despre prieteni cel mai bine povestești tot între prieteni, pe scena de la Ateneul Tătărași vor fi și invitați (Nicu Alifantis, Andrei Maftei, Marius Matache și Cătălin Ungureanu). La Mignon, alături de Liviu au fost Marius Matache, Ovidiu Mihăilescu, Rareș Stoica și Cătălin Ungureanu. Și a fost frumos tare.

Să mergeți să vedeți și să simțiți. Merită! 🙂

Și câteva imagini de aseară.

Moment muzical. Fuga de acasă.

Totul începe cu o răceală rebelă, care pare lipită de tine. Atât de bine lipită că nu îți vine să mai faci nimic altceva în afară de a sta în pat, mâncând supă de pui (la plic, că nu ești în stare să o gătești) și așteptând ziua când mușchii tăi nu o să mai fie un fel de piftie dureroasă întinsă pe oase.

La ea se adaugă un telefon. Din acela care îți aduce aminte că sunt prietenii menite să treacă peste timp, pauze, liniști nefondate.

La final de tot, vine dorul de ducă. Oriunde, dar să nu fie tot acasă. Și dacă se poate să fie undeva cu mâncare bună.

Așa că într-o vineri ploioasă îți iei temerile, răceala, prietenia și zâmbetul cu tine și fugi la Lehliu. Da, exact acolo, pe drumul spre mare la dreapta. Și apoi, în intersecție, la stânga (adică nu spre Călărași, prietenii rătăciți în drum știu de ce 🙂 ). Intri în Lehliu Gară, treci de calea ferată, imediat pe dreapta e destinația. Se numește La Partid. Loc descoperit via colegul Make și care mi-a devenit tare drag în timp, chiar și dacă de la distanță – că nu ajung pe acolo pe cât de des și-ar dori papilele mele gustative și unde se desfășoară un adevărat fenomen de dezvoltare social-culturală (citiți aici ce și cum).

Cârciumă simpatică, cu mâncare bună de tot, și cu Emil – omul cu zâmbetele și ideile crețe – te așteaptă zâmbind. Și cu mâncare bună (da, am mai spus asta o dată, dar… 😀 ). Printre ideile crețe ale lui Emil (pentru cei ajunși mai târziu pe aici, această tipologie de idei e una care se referă la acele sclipiri ale unui om care vrea să facă ceva bun și frumos pentru cei din jurul lui, chiar dacă pe căi nu tocmai clasice) se numără serile de muzică (că-i folk, că-i rock) de La Partid. Ce face el acolo nu-i ușor, ce-i frumos de tot e că de fiecare dată când am ajuns la un asemenea eveniment, locul era plin-plin, oameni deschiși și bucuroși, te parcă te umpleai de energie numai din zâmbetele lor.

Momentul muzical din experiența cu fuga de acasă s-a nimerit (deloc întâmplător) să fie seara când scena a aparținut celor de la FolkFrate (adicătelea Mysha, Jonnie, Teddy si Elena). Pentru că unele fugi de acasă nu au nevoie numai de mașină și drumuri lungi, ci doar de amintiri și de gânduri puse la păstrare.

Fuga de acasă cu FolkFrate înseamnă să te întorci la un acasă dezordonat, plin de cutii cu amintiri prin care se ascund niște iubiri, niște prietenii, niște ruperi de oameni, niște bucăți din tine, cel de acum o vreme și cel de azi. E un pic de regăsire și de joacă de-a timpul, pentru că prin fuga acesta redevii un pic de atunci, un pic de fără griji, un pic de copil.

Și cum locul era prietenos și cald și oamenii voioși, experimentul a fost unul reușit. Doar răceala a rămas încăpățânată, la locul ei, dar parcă un pic mai calmă după sesiunea de dans și voie-bună.

Fuga mea de acasă înseamnă niște prietenii legate de timp. Niște povești de dragoste (ale mele, ale altora) descrise pe niște piese cu dublu sens. Niște seri când în cămin era prea frig, când ai fugit de la job și ai ajuns la cârciumă la costum, când e nevoie să fugi de prezent spre ieri, dar fără regrete, ci doar cu emoție. Cea de care ai uitat uneori alergând bezmetic dintr-un colț în altul de viață-de-om-mare.

Și când Vijelia și-a spus cuvântul printre genele tale, când ai căutat-o pe Cristina prin tot Bucureștiul, și când la Jocul de Poker nu câștigă nici el, nici ea…te întorci acasă. Cu zâmbetul pe buze și fredonând obsesiv Mai stai, mai stai, mai stai, dimineața mea de mai, fără să-ți mai pese că e octombrie, și e frig, și afară încep să rămână copacii fără de frunze.

PS: pentru amatorii de fugit de acasă muzical, pe cei de la FolkFrate îi găsiți miercurea în IronCity – București. Din când în când, mă găsiți și pe mine 🙂

Și niște imagini să vă conving că a fost mișto.

Folk altfel. Seri acustice la Mignon.

Lansare-Bucuresti-20-octPe Make l-am suspectat de încăpățânare atroce cam la vreo 5 minute după ce l-am cunoscut, iar în anii ce au trecut suspiciunea s-a dovedit a fi fost una bine fondată. Încăpățânarea omului Marius Matache (indiferent că vorbim despre cercetător, artist, coleg de site sau prieten bun) are de-a face cu structura sa. De om perfecționist, care crede că lucrurile pot fi mereu ”mai” decât sunt în prezent.

Scriu acum despre omul care a așteptat o groază de timp până și-a lansat albumul, nu pentru că nu avea piesele pregătite, ci pentru că ansamblul nu arăta așa cum și-l imagina. Despre cel care face ca ForeverFolk să rămână un site de referință în nișa sa, care știe să întindă o mână de ajutor la nevoie, dar și te tragă de mânecă sau să trimită două palme metaforice atunci când ai tendința să derapezi de pe traseu. Omul datorită căruia am ajuns să fac parte dintr-o echipă extrem de mișto, din cauza căruia mi-am cunoscut o parte din oamenii foarte apropiați și de la care am învățat multe despre muzică și artă și drumuri.

Ei bine, Make (așa cum îi mai spunem din când în când) avea o idee creață încă de acum vreo 6 ani. Pe vremea aceea, ca să facem content pentru site ne plimbam (în grup sau separat) prin cam toate cârciumile din București unde se cânta folk. Și erau multe, pentru că vorbim de perioada când săptămânal cluburile găzduiau undeva la 10-15 seri de folk. Și la modul realist, din cauza serilor de FolkFrate din Iron City am ajuns eu să scriu și despre alții.

Personal, după vreo doi ani ajunsesem la un punct de saturație și cam de atunci concertele la care merg nu mai sunt 5-6 pe lună, ci vreo 10-15 pe an (referire strict la concertele de folk). Motivele erau destule: sonorizări proaste, fum și tuse, artiști nebăgați în seamă de public, masa de lângă care făcea filosofie-de-pub în loc să se bucure de concert (că doar de-aia plătise bilet).

Și tot de atunci țin minte primele discuții despre cum ar fi dacă ar fi. Dacă oamenii ar avea posibilitatea să meargă la un concert de folk ca la teatru. Într-un spațiu nu foarte mare, cu sonorizare bună, în care mesajul de pe scenă să se transmită frumos și coerent.

Între timp, lucrurile s-au mai schimbat. Concertele din București nu mai sunt la fiecare pas, au apărut serile la Excelsior sau la Elisabeta, poate pe alocuri publicul a învățat să respecte artiștii. Cu toate acestea, încăpățânarea a rămas. Un spațiu confortabil, nu cu foarte multe locuri (tocmai pentru a nu depersonaliza concertele), în care artiștii din folk să poartă vorbi și altfel cu publicul.

Din încăpățânarea asta bună și frumoasă au ieșit ”Serile acustice la Mignon”. Au debutat pe 6 octombrie, cu o seară în care scena i-a aparținut lui Make. Din motive de sănătate, am lipsit. Sursele zic că a fost bine. Dar vă propun să ne vedem la cea de-a două ediție (și vor mai fi, și vă voi mai da întâlnire periodic acolo 🙂 ).

Lansarea albumului Să mor frumos, să bată vântul a lui Liviu Nechita este mai mult decât un concert. Este o ocazie să vedeți un om care ajunge rar acasă (Liviu locuiește în Italia), dar vine mereu purtându-și dorurile și emoția. Iar albumul poartă cu el marca unei prietenii dincolo de timp, fiind un omagiu al artistului Liviu față de artistul și poetul Dan Giosu, plecat prematur dintre noi.

Concertul se întâmplă luni, 20 ocotombrie – la Teatrul Mignon din București. Biletele costă 30 de lei, iar rezervările se pot face pe adresa contact@teatrulmignon.ro sau la telefon 0726.243.907.

PS: pentru a evita și eschiva acuzațiile de elitism și alte cele, țin să precizez că nu am nimic împotriva concertele din cârciumi, ci doar mă bucur că încăpățânarea lui Make ajută la a demonstra că se poate și altfel. Asta pe lângă faptul că aceste concerte pot aduce și alt public, unul care poate nu s-ar simți la fel de confortabil la un concert de bar. Între noi fie vorba, o dată pe lună sau cam așa oricum mă dau peste cap să ajung în Iron City la FolkFrate, că doar acolo a început toată povestea asta a mea prin folk. Doar că cele două povești nu se suprapun, se completează. Și e bine că e așa.