Atelierul de Pânză – lecția despre întreprinderea socială

Îmi plac oamenii care aleg să facă lucrurile altfel. Care cred cu tărie într-un proiect și îl dezvoltă încet și frumos. Care știu că protejarea mediului și dezvoltarea durabilă înseamnă mai mult decât a planta copaci și a face petiții la metrou pentru a salva Roșia Montană (pentru a nu fi înțeleasă greșit – nu am nimic cu cei care plantează copaci, am ceva cu cei care cred că a face atât de ajuns, și nici cu cei care strâng semnături la metrou, ci doar mă aștept să mi se prezinte și un plan de dezvoltare alternativ). Și profit de orice ocazie pentru a îi cunoaște și a le spune povestea. Mărturie a faptului că se poate.

Povestea mea, în întâlnirea cu ei. Joi seară, după ce m-am învârtit puțin prin ceață și frig, privind cu un ochi la câinii care stăteau aliniați (cred că le era și lor frig și oricum nu m-ar fi atacat), am ajuns în fața unei uși metalice, lângă o bucată de culoare pe care scria ”Atelierul de pânză”. Înăuntru, lumină caldă și oameni primitori. Camera din dreapta găzduiește atelierul de lucru. O mână de doamne simple și zâmbitoare stau așezate la mașini și cos, printre pereții proaspăt decorați cu nasturi colorați. Ceva mai în față, o cameră cu rafturi multe (am aflat că ele găzduiesc materia primă – și anume, bumbac țesut local, neînălbit, nevopsit și netratat) și o masă mare-mare. Am aflat că e masa pe care se croiesc modelele aflate în lucru. Cam toți pereții sunt plini cu rafturi ce găzduiesc sacoșe în fel și chip. Sau fețe de masă. Sau huse. Sau alte produse solicitate sau aflate la început de drum. Locul îți inspiră liniște și drag de a lucra.

Între timp apare o cană cu ceai cald. Merg în altă cameră și privesc modelele aflate la vânzare. Sacoșele lucrate sunt frumos imprimate cu modele simpatice. Între timp, Alex – unul dintre voluntari – îmi cere părerea despre un nou model de traistă. S-au gândit să facă ceva util și pentru băieți, nu numai pentru fete. Bineînțeles, tot fetele sunt cele mai în măsură să emită păreri despre acest produs, pentru că, le fel de bineînțeles, băieții l-ar purta pentru a le atrage atenția 🙂 Dincolo de glumă, mi-a plăcut ideea de a idei pentru un proiect.

Andreea mă corupe să îmi achiziționez o sacoșă simplă pe care să o pictez. Ce contează cu nu am dram de talent la pictură? Mă uit prin machete, mă apuc să desenez, între timp pun întrebări. O cunosc pe Dana, o domnișoară simpatică, voluntar în proiect. Venită din Iași de curând, și care a descoperit proiectul în timp ce căuta un job care să i se plieze pe ce își dorește. Recunoaște că între timp microbul voluntariatului i s-a infiltrat în gândire și vede lucrurile din altă perspectivă. Se bucură de ceea ce poate face și cred că poate convinge pe oricine să cumpere o sacoșă de pânză. Fără cifre, fără statistici, doar cu sufletul ei mare.

Între timp, am pictat sacoșa. Nu a ieșit chiar rău și abia aștept să o scot la plimbare.

Povestea lor, prin ochii mei. Povestea Sacoșei de Pânză mi-e familiară cam de la începuturile ai, când Andreea Pandelescu (actual project manager al proiectului) mi-era colegă de cameră. Proiectul este totuși un pic mai mult despre a produce sacoșe și de convinge oamenii să le înlocuiască pe cele de plastic cu unele care nu afectează mediul. E despre a dezvolta o întreprindere socială, care să ajute oameni cu posibilități reduse sau cu dizabilități și să le ofere o sursă de venit. Pentru Atelierul de Pânză și ViitorPlus (asociația de care aparține proiectul), ideea dezvoltării durabile nu este un punct de atins într-un buget de marketing, ci o misiune asumată. Dovadă o stă prezența lor în lista companiilor-model prezentate de Petrom și NESsT România, la debutul unei inițiative care duce conceptul de întreprindere socială în prim-plan. Și faptul că au crescut de la an la an (iar cifrele profitului demonstrează asta)

La fața locului, am văzut femei care lucrează cu drag. Am aflat apoi că, în afară de doamnele de la atelier, mai sunt câteva care lucrează de acasă, pentru că nu se pot deplasa din diverse cauze. Ele formează ”unitatea protejată” a întreprinderii, iar companiile pot achiziționa produsele făcute de ele din banii pe care în mod i-ar da statului pentru a compensa astfel faptul că nu au persoane cu handicap angajate. De ce ați face acest lucru? Pentru că în loc să dați banii pur-și-simplu, obțineți ceva în schimb. Și pentru că astfel chiar ajutați niște oameni.

De ce ai folosi tu o sacoșă de pânză? Pentru că e simpatică, rezistentă, are mai multe întrebuințări decât una de plastic, iar modelele oferite sunt atât de multe încât nu ai cum să nu găsești una care să-ți placă. Iar dacă ai o firmă și ai vrea să faci o surpriză colaboratorilor/angajaților, atunci află că sacoșa de pânză se poate personaliza. Ca exemplu, uită-te la rucsacii simpatici făcuți pentru Baumax.

Și, la urma urmei, pentru a duce mai departe o poveste frumoasă.

Stai cu ochii pe ei. Pe Facebook sau pe blog. Și musai du-te la un atelier de pictat sacoșe. Cele două ore în care am meșterit la sacoșa mea s-au dovedit a fi printre cele mai relaxante petrecute în ultimele luni. La finalul serii, au promis că mai repetă isprava cu porțile deschise la atelier, și vă poftesc de pe acum să mergeți. Eu vă voi anunța din timp 🙂

(toate fotografiile din acest articol aparțin lui KERUCOV.ro – cu exceptia celei in care imi pictez sacosa – și au fost preluate din albumul de Facebook dedicat zilei cu uși deschise la Atelier. Voi reveni cu imaginile în care vă arăt opera mea de artă :))

Mituri și confesiuni despre lucrul în echipă – ep. 2

*După cum unii dintre cititori știu deja, la noi la job am avut de făcut ceva temă creativă, care implica împărțirea noastră pe echipe și transmiterea unor mesaje legate de valorile, ideile, etc. organizației. Din discuțiile avute în această perioadă, din niște experiențe ale altora, din propria-mi experiență de job și nu numai am tras niște concluzii, finalizate cu această serie de articole. Menționez, încă o dată, că sunt ideile mele și articolele nu au un target anume (iar exemplele date în ele sunt fictive, în mare parte cel puțin :) ), și se bazează pe cei câțiva ani de debate practicați (când, vroiai – nu vroiai, uneori făceai echipă cu cine trebuie, nu cu cine alegeai), cele câteva sesiuni de comunicare de leadership la care am participat în perioda de instructor de exploratori, și, bineînțeles, joburile avute de-al lungul timpului. Să citiți cu plăcere și să trageți concluziile care trebuie! :)

Episodul 1 

Episodul 2 – Munca în echipă nu este despre targerturi și deadline-uri, ci despre oameni

Că o echipă de lucru este formată din indivizi cu diverse caractere și personalități este un lucru aproape la fel de cert ca acela ca apa fierbe la 100 de grade. Celsius. Ca eu cu mine nu putem forma o echipă decât dacă ajung să lucrez privind toată ziua în oglindă sau dacă sufăr de personalități multiple. Cu toate că este un fapt evident, am ținut să-l precizez pentru un motiv foarte simplu: la fel cum în unele cupluri din ”eu și celălalt” se ajunge la un perpetuu ”noi” (nu, nu e bine când se întâmplă asta), cam la fel se ajunge de la ”eu și ceilalți” la ”echipă” și atât.

Ați putea crede că acest lucru este un lucru bun. Că atenuarea individualității prin îmbrățișarea unor valori, norme și comporamente etice este benefică atât pentru individ, dar mai ales pentru organizație (mă declar pragmatică și total realistă când afirm că ideea unei echipe de lucru este concepută pentru profitul – uman, financiar sau emotiv – al unei organizații, nu pentru satisfacerea nevoilor individuale – iar în puținele cazuri în care acestea două merg mână în mână se numește că ești omul potrivit la locul potrivit) . Eu, ca un berbec veritabil ce mă aflu, mă încăpățânez să afirm contrariul și să spun că cele mai bune rezultate ale unei echipe sunt date tocmai de exploatarea subtilă a individualității celor cu care lucrezi.

Și, da, am și argumente pentru acest lucru. Ecuația de la care pornesc e simplă și clară ca o picătură de apă: atunci când cunoști oamenii cu care lucrezi, poți apela la punctele forte ale acestora mult mai ușor. Să zicem că organizezi un eveniment. Și îl delegi responsabil de organizare pe cel mai organizat membru din grup, fără a știi mai multe despre el. Să mai zicem că este vorba de un om puțin taciturn, fără mare priză socială, și al cărui punct forte rămâne totuși organizarea. Știți ce o să iasă? Un mic dezastru logistic, în cel mai rău caz. În cazul cel mai bun, se va găsi un alt individ, cu ceva stofă de lider pe sub piele, care va prelua frâiele în ceea ce privește împărțirea sarcinilor, planificarea agendelor etc, în tip ce primul individ se va preocupa liniștit de organizarea detaliilor, se va asigura că totul merge conform agendei prestabilite și va fi chiar apreciat pentru ceea ce face. Pentru că este în locul unde trebuie să fie.

A cunoaște oamenii înseamnă să realizezi că în fiecare proiect vor exista niște oameni în prima linie (cei care aleargă peste tot, cei care trag de ceilalți, cei care par motorul acțiunii) și niște oameni în linia secundară (cei care vor răspunde la apeluri, cei mai detașați, cei care sunt, la urma urmei, partea efectivă a muncii). A cunoaște oamenii din echipa ta înseamnă a fi sincer cu tine însuți și a realiza că, la finalul oricărui proiect, țoti cei implicați au avut șansa să muncească și au făcut-o așa cum știau mai bine. Unii cu valuri, alții fără. Fiecare după tipul personalității dar și după nivelul de motivare. A fi un lider într-o asemenea echipă presupune capacitatea de a vedea că mai multă liniște nu înseamnă lipsă de interes, ci redirecționarea energiei.

Să mai zicem că ai de realizat ceva nou, care implică niște muncă de echipă și o idee out-of-the-box. Și că, privind lucrurile din exteriorul biroului ai clasificat deja cam în ce parametrii puteți să vă încadrați. Și la prima întâlnire cu echipa (nouă) stabilești deja condițiile, fără o consultare prealabilă. E posibil ca oamenii să fie jigniți, e posibil ca unii să devină demotivați, e foarte posibil ca unor pur și simplu să nu le mai pese. Nu pentru că nu ar avea idei, ci pentru simpla senzație că ideile sunt puse într-un cadru prea restrâns.

Fiecare nou proiect, fiecare nouă provocare este un nou mod de a percepe oamenii cu care poate lucrezi zilnic, dar cărora nu le cunoști firile, ambițiile sau punctele slabe. Cea mai importantă lecție primită în ultima perioadă este că puțină încredere într-un om îi poate da aripi, și că a vedea lucrurile și de pe partea cealaltă a unui geam se poate dovedi util, dincolo de zâmbete. Și oricât de mic e aportul cuiva la un efort ce poate părea imens, e foarte posibil să fie efortul care face diferența între succes și eșec.

Munca în echipă e despre oameni. Cu bune și cu rele, așa cum suntem fiecare dintre noi. Partea bună: atunci când iei acest fapt ca un adevăr deplin (bine, adevărul e deplin prin sensul său), poți înțelege că targeturile și deadlineurile sunt doar motive de cunoaște și motiva altfel oamenii de lângă tine. Partea mai puțin bună: o asemenea abordare necesită răbdare și puțină capacitate de empatie. Rezultatele? Better team, better results, better persons. Și să-mi spună mine cineva că nu-și dorește combinația asta de 3 în 1 în echipa sa.

Urmează un final apoteotic. Până una-alta, ne revedem luni pe aici, pentru că fug la mare de mâine începând.  Pentru că munca în echipă se și premiază. 🙂

Mituri și confesiuni despre lucrul în echipă – ep.1

Am promis acestă serie de articole* de vreo săptămână deja.  Am zis ca fiind primul din serie să pun partea de mai jos ca o introducere, dar va fi de regăsit și in celelalte articole, la final. Asta așa, ca să nu avem discuții 🙂

*După cum unii dintre cititori știu deja, la noi la job am avut de făcut ceva temă creativă, care implica împărțirea noastră pe echipe și transmiterea unor mesaje legate de valorile, ideile, etc. organizației. Din discuțiile avute în această perioadă, din niște experiențe ale altora, din propria-mi experiență de job și nu numai am tras niște concluzii, finalizate cu această serie de articole. Menționez, încă o dată, că sunt ideile mele și articolele nu au un target anume (iar exemplele date în ele sunt fictive, în mare parte cel puțin 🙂 ), și se bazează pe cei câțiva ani de debate practicați (când, vroiai – nu vroiai, uneori făceai echipă cu cine trebuie, nu cu cine alegeai), cele câteva sesiuni de comunicare de leadership la care am participat în perioda de instructor de exploratori, și, bineînțeles, joburile avute de-al lungul timpului. Să citiți cu plăcere și să trageți concluziile care trebuie! 🙂

Episodul 1 – A lucra în echipă e cam la fel cu a forma un cuplu

Da, bine, am citit și eu în cosmopolitan sau avantaje că e de fapt invers, dar asta nu însemnă că nu voi încerca să vă conving de ce vreau eu. Se numește încăpățânare și perseverență, și conform ultimelor studii aduce rezultate bune și de lungă durată. Revenind la povestea cu echipa, exact ca într-o relație totul începe cu prima întâlnire.

No, bun, să ridice două degețele sus care dintre voi ar merge vreodată la prima întâlnire pus pe harță, cu cele mai proaste glume în program și de parcă nici nu-i pasă. Bine, presupunem aici în acest punct că e o întâlnire pe care ți-o dorești și din care speri să iasă ceva frumos. Cam la fel e și atunci când un om intră în contact pentru prima oară cu o echipă oarecare (fie ea de job, fie una în care pur și simplu trebuie să se integreze), sau când mai mulți oameni se întâlnesc pentru prima dată pentru a da naștere unui proiect minune. Fiecare dintre noi dorește să impresioneze pozitiv la prima întâlnire, și atunci fiecare își etalează frumos așii din mânecă, zâmbetele împăciuitoare, disponibilitatea față de cel lângă.

Cred că e ceva instinctiv pe de o parte, vânat și studiat pe de alta, în special atunci când rezultatele pot fi benefice. Dacă e vorba de un om nou intrat într-o echipă, ea (cea din urmă) va dori să-l facă să dorească să se integreze, iar el, fermecat de zâmbetele ei calde, va face orice numai să-i fie pe plac (vedeți, nu vă sună a primă întâlnire romantică?). Dacă e vorba de formarea unei noi echipe, se știe deja țelul spre care se tinde și fiecare vrea să-l lase pe celalalt cu ideea că fără el nu se poate.

Și acum, că am stabilit ecuația ne-am văzut/ ne-am plăcut, revenim tot la vorba cântecului și ne întrebăm ce rămâne de făcut? A trecut deja ceva vreme, am început să ne cunoaștem, ne plimbăm romantic în parc, sau scriem zeci de mailuri (cred că aici ar fi echivalentul, iar cinatul la lumina lumânărilor ar cam fi egal cu o ședință plină de idei productive). Și-apoi, că ne place au ba, vine prima ceartă. Din aia cu spart de farfurii, cu ochi înlăcrimați, cu plec la mama șamd. Iar aici e primul punct de cotitură. Rămâi sau pleci. Și de ce?

Nu o să intru în psihologia relațiilor, de dragul analogiei vom spune că alegi să rămâi. Pentru că lucrurile bune le preced pe cele rele și pentru că revelația secolului în materie de psihologie relațională și comunicațională tocmai ți-a fost prezentată brut și fără intermediari: în orice relație, indiferent că ne place sau nu, există un minim al compromisului. Spun minim, pentru că a sta să iei bătaie de la bărbat sau a fi muncit la negru ca un negru pe plantație nu se mai numește compromis, se numește prostie.

Într-o echipă, la fel ca și într-o relație, e important să comunici. Și dincolo de mesaj, e important cum faci asta. Ia duceți-vă la un coleric în timp ce e un car de nervi să îl rugați ceva, eventual pe un ton puțin ridicat, și aveți versiune live a unui reality-show sângeros. Despre asta vom mai discuta în viitor, dar era o analogie care nu putea fi ratată. Da, poate fi obositor faptul că nu mai ai un singur caracter de descifrat, ci n (unde n = numărul co-echipierilor), pe de altă parte diferența e că nu aveți de discutat despre cine duce gunoiul și de ce sunt aruncate șosete prin casă, ci în baza unor termeni prestabiliți. Din vorbă în vorbă, ajungem la o altă analogie, și anume că într-o echipă e important să-l cunoști pe cel cu care lucrezi. Bine, nu-ți cere nimeni să-i știi numărul de la pantofi sau data de naștere a iubitei, dar e bine să ai o vagă idee despre cum este el, fie și pentru a evita situația cu monstrulețul de mai sus.

Și dacă am început cu prima întâlnire, continuăm firesc cu posibila blazare și monotonie. Într-un cuplu, la început sunt numai fluturași și entuziasm și mai apoi…mai apoi se poate să fie doar o rutină plicticoasă din care nu ieșim din obișnuință, sau poate fi aceea iubire frumoasă în care descoperi noi moduri de a demonstra ce simți și în care cei doi devin cu adevărat o forță (pentru cei ironici, care cred că acesta e doar un mit, vă rog insistent să vă abțineți de la orice comentarii 🙂 ). De o echipă nu prea ai cum să te îndrăgostești cu pasiune, ce-i drept. Dar pe de altă parte poți începe fiecare nou proiect cu entuziasmul de a dărâma munții. Pentru ca la următorul să o lași mai moale. Pentru că mai apoi să spui că nu-ți mai pasă. Dacă la punctele anterioare, orice membru de echipă de poate regăsi, la acest punct deja trecem în zona de leadership. Experiența spune că o echipă va avea oameni entuziaști atât timp cât cineva va reuși să le inducă entuziasmul. Din nou, despre asta, some other time 🙂

 Cam asta a fost povestea cu echipa-cuplu. Dacă poveștile în doi se termină cu și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți, poveștile despre echipă se termină cu și au făcut proiecte de succes și au fost, fiecare în parte, mulțumiți de munca lor. Succes zic!

 

(Sursă foto)

Cum a ajuns cultura organizationala Miss Popularitate?

Daca stam putin si tragem cu ochiul prin istoria culturii organizationale, si in general a trecerii unor fenomene care se conceptualizau in filosofie-sociologie dinspre teorie spre practica,vom observa ca acesta a fost asa, precum copilul mijlociu (adica nici cel mai bine vazut, nici cel mai rasfatat) si, in aparenta, nici foarte dotat al unei familii din care se afirmau cu tarie etica aplicata in afaceri si in medicina sai etica feminista. Prin urmare, intrebari precum: cum de a ajuns acest fenomen dupa anii ’80 sa prinda amploare si, mai mult decat atat, sa se impuna ca un must-have in portofoliul companiilor serioase? Cum de la a convinge managerii de importanta valorilor interne comune s-a ajuns la traininguri si sesiuni de comunicari destinate in forma specialisti in dezvoltare orgainzationala?

Raspunsurile le gasiti pe 3ner.ro.

Noi de joi

Sunt obosită azi. Rău. Din cam orice unghi. Dar aşa chestii faine am de zis, că pot uita. Am impresia că decembrie ăsta o lecţie de-a descoperi daruri în fiecare zi.

Vă povesteam acum vreo două săptămâni despre intenţia mea cât de poate de serioasă de a scrie un articol serios despre cultură şi dezvoltare organizaţională în fiecare joi. Numai că mi-am adus aminte între timp că aici e locul meu de bătut câmpii. Bineînţeles, cu toată graţia de care sunt în stare. Aşa că mă gândeam la un blog alternativ. Între timp, Auraş mi-a oferit un spaţiu de scris (şi rubrică dedicată, pam-pam) pe 3ner.ro. Cum de aseară am şi cont, azi am şi primul articol.

Acum vă imaginaţi o Oana cu ochii cârpiţi de somn şi un zâmbet tâmp pe faţă pentru că azi a aflat nişte răspunsuri. După vreo trei săptămâni în care nu ştia mai nimic. Nu, nu am un iubit bezmetic care nu ştie ce vrea de la viaţă, doar un spate cu personalitate. Îmblânzibilă (există cuvântul ăsta?), din ceea ce se pare.

Pentru că pare trist şi un pic prea melancolic chiar şi pentru mine, de azi nu mai ninge peste flori de vişin la mine pe blog. Ci peste urare caldă de Sărbătoare care se apropie (mulţumesc, Luca, draga mea – şi pentru că ştiu că citeşti, fa-ţi o dată site cu operele de artă grafice, să te pot promova 🙂 .

Sper să vi-o faceţi cumva minunată. Voi pentru voi, şi pentru cei care contează. Fără să aşteptaţi ca minunile să crească la colţ de stradă.

Azi am gătit primul brad. La muncă. Mâine vine Moş Crăciun cel Secret şi îi trebuie mediu ambient. Apropo, trebuie să ,ă duc să împachetez cadoul.

Sper ca duminică să îmi decorez şi eu, măcar puţin, casa. Cât să îmi aducă aminte că indiferent cât e de rău la un moment dat, există un moment de bine. Şi că oamenii sunt buni şi frumoşi. Aşa cum mi-i închipui eu în fiecare zi.

Să fiţi cuminţi.