5

Cifra 5 nu e magică. Nu are puterea din basme a cifrei 3 și nici perfecțiunea absolută asociată, în unele legende, cu cifra 7. Când spun 5 mă gândesc, inevitabil, la degetele de la mână. La anii petrecuți în Facultatea de Filosofie. La o relație eșuată de prietenie care a durat fix atâția ani. La numărul de săptămâni pe care le-am avut concediu medical la un moment dat.

5 ani nu sunt nici mulți, nici puțini. Dar este timp destul pentru a crește în ei. În cinci ani descoperi multe despre tine și multe despre cei din jur. Dacă te implici într-un proiect timp de atâta vreme, ai timpul necesar pentru dezamăgiri, surprize frumoase și întâlniri aparte. Îți schimbi perspectivele, termini o liceul, o facultate, un doctorat. Unii se cunosc, se căsătoresc și fac și un copil în timpul acesta.

Mâine, ForeverFolk împlinește 5 ani. Când s-a lansat site-ul eram printre spectatori. La vreo săptămână distanță lansam și eu căutarea de povești ce se vrea a fi acest blog. La încă vreo lună intram în echipă. Și nu am mai plecat 🙂 S-au întâmplat o sumedenie de lucruri frumoase în răstimpul acesta. Am lucrat împreună și am devenit prieteni. Ne-am plimbat prin țară la festivaluri. Am stat ore în șir la povești. Ne-am supărat, nu o dată, pe mici aberații de care ne loveam în încercarea de a comunica cu oamenii de folk. Uneori, ne-am supărat noi pe noi. Am mers înainte. Și am învățat, am crescut, am construit.

Mâine sărbătorim. Cu un proiect care ne e drag – Acoustic Bloggers (ajuns la cifra magică  7). Pentru Vlăduț.

Vladut abia a implinit 6 luni pe 1 iunie, dar inca de la nastere a suferit de o afectiune foarte neobisnuita. Ficatul lui refuza sa functioneze, avand nevoie de un transplant. Vestea buna e ca exista donatorul compatibil, care e mama lui. Vestea proasta e ca operatia nu se poate face in Romania. Vestea buna e ca dosarul de transplant in Belgia a fost aprobat. Vestea proasta e ca Romania e plina de surprize, iar statul nu asigura cheltuielile de spitalizare ale donatorului. Si ar mai fi multe aspecte care ingreuneaza tot procesul (parintii sunt bugetari, nu isi pot permite asemenea sume), Vladut poate manca doar un anumit tip de lapte care lunar costa o mica avere etc.). De fapt, Romania e o leapsa de lucruri bune si lucruri rele, de autoritati care functioneaza dupa ureche si oameni care incearca sa compenseze erorile lor (sursa)

Ne vedem acolo. Cine știe, poate de mâine cifra 5 va căpăta o nouă semnificație 🙂

Anunțuri

Povești de weekend

Acum o săptămână povesteam cuiva că aștept weekend-ul cu nerăbdare. Visam deja cu ochii deschiși cele două zile în care voi sta cu telefonul preponderent închis, în care mă voi afunda în cada cu spumă parfumată, și în care voi vedea atâtea seriale și filme încât să zic că-mi ajung pentru următoarele trei luni. Nu a fost așa. Dar a fost mult mai bine 🙂

Am stat și m-am jucat o zi întreagă cu lipici, cartoane și panglici. În casa mea și, mai apoi, în vizită la Siameză. Ce-a ieșit puteți vedea într-un album pe Facebook. Ce vă pot spune sigur e că le puteți achiziționa pe 1 decembrie, la Talcioc Urban pentru Matei. Sunt făcute cu drag și răbdare, răbdare de care nu m-ați putea bănui dată fiind agitația mea constantă. Sunt colorate (unele) și aproape de sărbători (altele). Sunt cu idei venite prin telefon, via mama mea, sau cu indicații de la Raluca, atunci când aveam impresia că povestea nu se leagă. Și dacă nu vă pasionează felicitările, mergeți la Talcioc, totuși. Vă așteptă o grămadă de minunății, toate pentru a îl ajuta pe Matei. Vă aștept apoi să-mi spuneți ce v-ați luat 🙂

Duminică m-am plimbat pe la metrou. Cu scop precis de a ajunge la Universitate și a vedea bloggeri acustici. Concertele astea de pe peron au un farmec aparte (la fel ca și piesele de teatru, aduse de cei de la Masca în proiectul Orașul de sub oraș). Și serios acum, de câte ori pe an ai posibilitatea să dansezi pe un peron fără ca lumea să se uite strâmb la tine? 🙂 A fost frumos, cu energie multă și bună, cu oameni zâmbitori, cu părinți și-ai lor copii care se opreau să asculte, și provocator dacă mă iau după Make, care spunea că un astfel de concert e greu fie și pentru că publicul ți se schimbă constant la fiecare 10 minute. Cei de la Masca au adus cu ei și fotografiile din TFB2, și nu pot spune că nu m-am bucurat să găsesc și una dintre cele semnate de mine pe acolo 🙂

Și dacă tot aveam atâta energie, m-am dus să mai adun puțină de la Poveste cu îngeri. În timp ce o așteptam pe Bogdana, m-am plimbat printre copii, am stat de vorbă cu câțiva oameni mișto și care sunt atât de ferm convinși că există lucruri bune și mentalități care pot fi schimbate că i-aș fi luat acasă, am lecturat cu interes un copac plin cu postit-uri pe care erau înșirate dorințe de copii, am băut ceai, i-am urmărit cu coada ochiului pe Cristi și Radu în timp ce prindeau în portrete bucăți de inocență, sau am stat pur și simplu să ascult povești (cu una dintre ele revin zilele următoare). Mi s-a făcut brusc dor să-mi doresc să văd o stea căzătoare.

Așa bine mi-a fost că m-am hotărât brusc ca în loc să mă întorc acasă în Dristor să mă duc la cină acasă la Ploiești. Noroc că sunt trenuri dese și ajung repede. Mi-am fericit fratele cu echipament de înot și m-am bucurat să fiu răsfățată puțin. Cât să îmi închei weekend-ul ferm convinsă că uneori e mai bine să ieși din zona de confort și să permiți celor din jurul tău să te ajute să zâmbești. Cam atât cât să începi săptămâna cu frumos și plin.

Voi, ce-ați mai făcut zilele astea? 🙂

Un copil, niște muzică, câțiva bloggeri

Să vă explic ceva: eu nu sunt o persoană foarte ușor impresionabilă. Momentele în care ajung în punctul acela în care îmi vine să urlu de fericire, sau să îmi dea lacrimile dintr-o emoție foarte puternică, sunt rare și, într-o proporție covârșitoare, sunt legate de oameni care îmi sunt extrem de aproape.

Dar, cum în orice afirmație generalistă, există excepția, există cazuri care mă înfioară. Iar acestea aparțin, preponderent, celor legate de copii cu diverse probleme. Poate pentru că mă uit la frate-miu, azi deja aproape adolescent, și plin de viață, și mă gândesc că sunt copii care nu se pot bucura la fel ca el. Pentru că mă uit la finuța mea, incredibil de deșteaptă pentru cei câțiva anișori pe care îi are, și care a trecut deja prin câteva operații la ochi, dar deja unul a fost pierdut definitiv, și unul e greu recuperabil. Pentru ca o aud cum vorbește despre discriminarea pe care o simte din partea altor copii, doar pentru că nu vede, și o văd cât de motivată este de cursurile Braille la care merge săptămânal. Și mă întreb mereu cum va fi când va mai crește. Mă impresionează copiii care nu se pot bucura deplin de copilăria lor. Și sunt conștientă că nu vom putea niciodată să îi ajutăm pe toți, dar fiecare copil care poate recupra zâmbetul deplin e un motiv să fim și noi puțin mai buni.

Săptămâna acesta îl ajutăm pe Ștefănuț.Un copilaș ale cărui multiple probleme la naștere ar fi pus jos până și cele mai optimiste prognoze. Dar pentru care părinții au luptat, ajutați de medici, de terapii recuperatorii, de operații. Astăzi, Stefănuț este pe drumul cel bun pentru a fi un copil la fel ca oricare altul. Dar mai sunt terapii de făcut, medici de văzut, pastile de luat.

O să mă întrebați acum care e legătura dintre Ștefănuț, muzică și bloggeri. Acum ceva vreme, Make a strâns mai mulți bloggeri la un loc, pentru a cânta pentru un al caz special. Atunci s-a născut conceptul Acoustic Bloggers, ce aduce laolată niște bloggeri cu chef de cântat, dar ce se concretizează și ca un exercițiu de solidaritate. E pâna la urmă, un eveniment la care toți cei implicați se simt bine (știu sigur atât din declarațiile celor care au fost pe scenă, cât și din calitatea de spectator 🙂 ), dar dincolo de acesta, fac din asta un motiv de zâmbet pentru un copil.

Miercuri, 25 aprilie, la Joy Pub – Acoustic Bloggers 3. S-au făcut înscrierile, s-au început repetițiile, există deja un prim invitat confirmat (în persoana lui Dan Byron – din reader mi se șoptește subtil cum că ar pune la cale ceva ispravă muzicală alături de Chinezu).

 Haideți să construim un zâmbet, din zâmbetele și donațiile noastre! Ne vedem acolo, da?