Escapade de luni. Literare.

(pentru că există bucăți din cărți sau din viață pe care nu ai cum să le descrii, dar trebuie să le dai mai departe. în 2015, parte a procesului de a dărui ceea ce primesc frumos, revin escapadele din bucătărie. literare sau muzicale, după caz. vor fi postate preponderent lunea, când mai mereu, dintr-un motiv sau altul așteptăm ceva. ziua de vineri, un telefon, mesajul care să ne însenineze ziua – chiar dacă-i miez de noapte, sau poate doar un somn lung și cu vise albastre. bineînțeles, dacă apar și-n timpul săptămânii, vor fi simple escapade. doar că cele de luni au un farmec aparte. al fugitului de acasă atunci când toată lumea ți se împarte între un trebuie să și o iubire ce vine dar nu prea). 

IMG_0001

Mă tem că suntem atrași către ceea ce ne părăsește și către ceea ce e cel mai probabil să ne părăsească, însă, în cele din urmă, cred că suntem definiți de ceea ce ne îmbrățișează.

Mama nu știa că e la concurență cu bărbații barului, iar bărbații nu știau că se măsoară cu ea. Toți presupuneau că sunt de aceeași parte, pentru că toți împărtășeau o idee învechită despre bărbăție. Mama și bărbații credeau că a fi bărbat bun e o artă, iar a fi un bărbat rău – o tragedie, atât pentru lume cât și pentru cei care depind de bărbatul tragic cu pricina. Deși mama mi-a transmis prima această idee, barul lui Steve este locul unde am văzut adevărul ei demonstrat zi de zi.

Barul mi-a creeat obiceiul de a transforma fiecare persoană ce-mi ieșea în cale într-un mentor sau într-un personaj și, datorită barului, sau din cauza lui, am devenit o reflecție sau o refracție a tuturor.

Ascultam cu atâta ardoare Vocea, dobândisem o asemenea măiestrie în a ignora alte voci, încât am devenit un copil-minune al ascultatului selectiv, ceea ce am crezut că e un dar, până când s-a dovedit a fi un blestem. Totul în viață este legat de vocile pe frecvența cărora te reglezi și de cele la care renunți, o lecție pe care am învățat-o mai repede decât majoritatea oamenilor, dar pe care mi-a luat mai mult decât majorității să o aplic corect.

(fragmente din Dulcele Bar, al Domnului J.R. Moehringer. Cum a ajuns să-l cheme J.R, fascinația barului, lupta de a ajunge la Harvard și apoi spaima copilului ce se întoarce la bar, personaje tăiate dintr-un bucată, dar mereu privite prin unghiul omului care cândva i-a venerat – și în cele din urmă, o parte esențială din povestea unui om care a ajuns laureat Pulizer în 2000 – le găsiți aici. Alături de gust dulce-amărui și certitudinea că nu-i nimic pierdut pentru totdeauna)

Iată o ocupație potrivită.

WP_20140417_01620140417161722”Vrea să zică ai fost și puțin îndrăgostită în acest timp! Iată o ocupație potrivită, care te absolvă de orice uitare; așa da! Și omenește, și literar e cred terapeutica cea mai salutară și care întreține în om o prospețime de poezie care înnobilează. Nu prea mult, firește; nu cu posibilitatea de dramă sau cu epilog ușor căzut în platitudinea cotidiană. Așa, puțin cam distant, cu un om puțin cam străin și care pleacă. Dacă te-aș fi văzut conducându-l la gară, ți-aș fi spus: Sînt sigur că va mai veni, dar iar se va duce. Asta e viața și, diletantic, nu e prea rea. E drept că femeile au și ele socoteli ceva mai precise și că judecata mea are peri albi nu numai pe la tâmple și aparențe de lichidări de conturi” – dintr-o scrisoare a domnului Lovinescu către doamna Cella Serghi

”Nu i-am pus iubirii condiții. Și dacă nu i-am cerut să dureze o veșnicie, e fiindcă nu știam că poate fi și altfel. Nu i-am cerut iubirii să fie binecuvântată, nu i-am cerut iubitului să se înfățișeze ca un mire care trece pragul casei cu mireasa în brațe. Am vrut o iubire care să mă poarte pe piscurile munților, pe crestele valurilor, în bătaia vânturilor. Nu o căsnicie și un soț bun mi-am dorit, nu afecțiune, ocrotire și liniște și, dacă nu le-am avut, e poate fiindcă nu am bănuit cât ne necesare îmi vor fi, dar, dacă le-aș fi avut – cine știe – poate că nu aș fi scris” – doamna Cella Serghi despre iubirile ei, cele care au fost, cele care ar fi putut, cele născute în jurul poveștii ei cu Camil Petrescu, în jurul prieteniei cu Mihail Sebastian, într-un mediu în care oamenii erau povești, iar astăzi ne-au devenit valori. Acele iubiri care au construit poveștile unor cărți care mi-au trasat linii prin suflet. Uneori, e bine să te întâlnești cu scriitorul dincolo de paginile sale, să îi afli parcursul, să îi ghicești îndoielile. Uneori, o parte din el devine o parte din tine, iar eu am rezonat tare mult cu paragraful de mai sus.

Cartea se numește Pe firul de păianjen al memoriei și a apărut la Polirom, în colecția Confesiuni. 

Piatra din imagine am găsit-o pe acolo unde se unesc două mări, în Danemarca. A fost un semn de bine. Astăzi stă la mine acasă, lângă alte bucăți de timp furat care îmi aduc aminte de întâmplările cu sens.

Cărțile lui 2013

Nu știu dacă anul trecut am citit mai mult sau mai puțin decât în alți ani. Dacă până la un punct puteam face comparații pentru că scriam pe blog despre toate cărțile citite într-un an, am renunțat la asta acum vreo doi ani. Știu cu siguranță că am citit cărți mai ușor de digerat față de alți ani, am căutat mai degrabă povești sau descrieri, evadări temporale și imagini din cuvinte menite să îmi deschidă noi bucăți de imaginație. Asta pe fondul unui an în care am folosit cărțile ca un tertip de evadare, mai degrabă decât instrumente pentru a mă dezvolta. Dacă a fost bine sau nu, nu prea știu. Cert e că mi-am propus ca anul acesta să citesc un pic mai organizat și fără pauze majore. Și să mă reapuc de recenzii 🙂

Una peste alta, m-am bucurat tare când am văzut inițiativa domnului Chinezu de a creea o Bibliotecă a Bloggerului Român, prin centralizarea cărților de care s-a bucurat blogosfera în 2013. Mi se pare mișto ideea pentru că prea multă lume acuză generația 25-30 că trăiește numai între taste și telefoane și nu citește nimic mai mult decât mailul. Pentru că există în biblioteci o avalanșă de cărți și e uneori greu să le faci față, cu atât mai mult să le selectezi și uneori recomandările sunt binevenit. Mai ales cele venite din inimă, nu din critica profesionistă 🙂

Așa că mai jos lista de cărți ale anului trecut, primele cinci cărți mi-au mers direct la inimă din varii motive. Oricum, sunt cărțile pe care le-aș recomanda fără dubii din lecturile anului trecut. Acolo unde am scris despre ele v-am lăsat și link-ul, iar titlurile le-am lăsat exact în limba în care am citit cartea. În rest, dacă ai și tu un blog și ai citit în 2013, Biblioteca Bloggerului Român își completează rafturile până pe 31 ianuarie.

Iar căutând linkurile mi-am dat seama că frumos din partea mea ar fi să actualizez și eu pagina despre cărți a blogului 🙂

The Time Traveler’s Wife, Audrey Niffenegger

Hoțul de cărți, Markus Zusak – cu cartea asta mi-am terminat anul, mi-a umplut zilele de vacanță de zâmbet (fără ca subiectul să fie unul foarte vesel), și mi-a spus o poveste despre război așa cum nu aș fi înțeles-o altfel. O să scriu despre ea curând.

Everything Is Illuminated, Jonathan Safran Foer

În căutarea fericirii, Bertrand Russel

The Year of Magical Thinking, Joan Didion – cred că e singura carte despre care nu am putut să scriu, cu toate că am vrut. Am încercat de vreo două ori chiar și m-am oprit mereu. Joan Didion face o radiografie brutală, sinceră și extrem de personală a ceea ce înseamnă pierderea unui om drag. Pierderea aceea care te golește de sens. Fraze scurte, bucăți de singurătate, întrebări, și puterea de a o le strânge pe toate și a le da mai departe. Mi-a plăcut, chiar dacă nu e nici pe departe o lectură plăcută.

Dinți albi, Zadie Smith

Ali și Nino, Kurban Said

Randez-Vous, Christine Angot

Cum am devenit prost, Martin Page

Papesa Ioana, Donna Woolfolk Cross

Sanctus, Simone Toyne

Cheia, Simone Toyne

Seria The Cousins’ War, semnat de Philippa Gregory ( The Red Queen, The Kingmaker’s Daughter, The Lady of the Rivers, The White Princess)

Seria The Tudor Court, de aceeași Philippa Gregory (The Constant Princess, The Other Boleyn Girl, The Boleyn Inheritance, The Queen’s Fool, The Virgin’s Lover, The Other Queen)

Șoseaua Cățelu 42, Alina Nedelea

Cronicile genocidului, Radu Aldulescu

Hotel Universal, Simona Sora

Craii și morții, Dan Stanca

Amintiri din și despre cărți

Cărțile îmi sunt însoțitor fidel în drumul din și spre muncă. Fie că sunt ele în forma standard, fie bine aranjate în e-book reader. În serile de iarnă mi se pare un gest de frumos pentru mine să mă cuibăresc sub pătura pufoasă, cu o cană de ciocolată caldă (din aia făcută din ciocolată amăruie, și nu din praf) și să mă sustrag din gândurile alambicate în poveștile altora. Și în fiecare vară mi-am găsit acel parc cu acel loc care devenea locul meu de refugiu. Nu, nu cred că poți prin cărți înlocui oamenii și poveștile din realitatea ta imediată. Ci doar că îți poți desena alte lumi, alte povești, sau poate doar poți învăța ceva nou despre tine. Tocmai de aceea, m-am bucurat tare când Tomata mi-a pasat leapșa de mai jos (mulțumesc 🙂 ). Și dacă nu am răspuns până acum a fost pentru că…am fost prea ocupată să citesc :)) Glumesc, am avut alte priorități, iar blogul ăsta săracul a ajuns iar să plângă să mai scrie cineva pe aici.

Iacă deci amintirile mele, poate găsiți inspirație, poate o preluați pur și simplu, poate faceți și voi un drum printre bibliotecile memoriei voastre. Ar fi interesant.

1. Prima mea amintire cu mine citind. 

Cred că e undeva la țară la bunici. Nu sunt foarte sigură, dar primele cărți de care îmi amintesc cu Bibliile pentru copii, cu imagini colorate și cu povești din Vechiul Testament. Știu sigur că pe copertă era imaginea unei domnișoare foarte tinere care pune un copil într-un coșuleț pe un râu.

2. Prima carte pe care am citit-o și recitit-o

Zenobia, de Gellu Naum . Am citit-o de vreo 5 ori în 10 ani, de fiecare dată am simțit-o altfel. Și de fiecare dată a rămas cea mai frumoasă poveste de dragoste, doar unghiul de privire a fost diferit.

3. O carte pe care fiecare copil ar trebui s-o citească

Singur pe lume. Și Coliba unchiului Tom. Fie și pentru că pe mine m-au făcut să plâng cărțile astea, iar eu nu am fost nici măcar mică ușor de impresionat 🙂

4. Locul meu preferat de citit

Depinde de sezon. Momentan, sprijinită de un morman de perne, în pat. Visez (când o să mă fac eu mare și mai la casa mea) la un colț cu lampadar și un fotoliu în care să mă cuibăresc. Până atunci, ne descurcăm cu ce avem. Vara îmi place să citesc în parc.

5. Accesorii obligatorii în timpul lecturii

Ochelarii. Care țin mai degrabă de necesitatea de a vedea literele.

6. Numărul cărților de pe lista mea de lecturi viitoare

Vreo 5 îmi vin în minte. Nu am o listă fixă, o schimb în funcție de recomandări și stare, e posibil ca până ajung să termin de citit ce am acum prin bibliotecă și pe e-book să mai apară vreo 15.

7. Ultima carte pe care am primit-o sau am cumpărat

Codul bunelor maniere astăzi. Pentru că am avut unul, l-am dat mai departe și nu s-a mai întors.

8. O carte care mi-a schimbat viața într-un fel

Think Big, a lui Ben Carson. Omul ăsta a crescut de la un copil fără șanse la un neurochirurg care a făcut operații care au revoluționat domeniul său de activitate. Ideea cărții e că poți ajunge oriunde dorești, dar dincolo de a fi încă una din multele cărți care te învață cum să faci asta, este o experiență impresionantă. Da, îmi plac poveștile cu doctori :)) Și ar mai fi, Pain – The Gift Nobody Wants. Pe care am citit-o când aproape aș fi omorât pe cineva doar ca să nu mă mai doară spatele. Tot cu doctori, de data asta niște cercetători în zona leprei (da, boala aia în care îți pică bucăți din corp). De atunci am învățat că atât timp cât de doare ceva corpul încă îți poate semnaliza ce nu merge cum trebuie și te obligă să iei măsuri. Ceea ce un lucru bun, mai ales comparativ cu oamenii care nu pot simți asta.

9. O carte care nu-mi place, dar pe care toată lumea pare s-o iubească

Alchimistul, Pablo Coelho.

10. Trei dintre scriitorii mei preferați

Nikos Kazantzakis (acum am văzut că era și în listă la Tomata :)) ), Amos Oz, Zadie Smith, Alain de Botton.

Leapșa merge mai departe, cu surle și trâmbițe (și mai ales din curiozitate și pentru că vreau să mai strâng idei de citit) către Amalia, tiza Oana (care probabil citește cursuri acum) și Cristina.

Fragment

„Un bărbat care te iubește te învață să mori. Nu-ţi arată frica lui, nu te amăgește cu vorba. Iți arată – prin drumurile pe care le face fără tine – cum să-ți vezi moartea până nu te vede ea pe tine.“ Maria cea mică știa dintotdeauna cum să deosebească bărbații.  Le citea în privire, în pielea feței  pe buze și în voce dacă știau ceva despre dragostea aia de care-i vorbise Maria cea mare întreaga ei copilărie și adolescență. Pe amândouă le chema Maria, dar cum Maria mică nu-l putea pronunța pe r, cu vremea i-au zis cu toții așa cum își zicea singură: Maia, cu un i prelung.

 Formă de apărare la început, formula ajunsese, cu vremea, să se recite singură în capul ei: „Un bărbat care te iubește te învață să mori“. Bărbății voiau însă, cei mai mulți, s-o învețe pe Maia să trăiască, să plângă, să râdă, să-i primească în ea tremurând de dorință, să-i aștepte apoi veselă, ca și cum nu le-ar fi simțit frica și mândria, ca și cum nu le-ar fi auzit vocea guturală, ca și cum nu le-ar fi cunoscut lașitatea și indiferența

Din Hotel Universal, de Simona Sora. Carte în brațele căreia să te pierzi la ceas de seară, cu o cană de ceai aromat și niște ciocolată în preajmă. Sau pur și simplu pretext de evadare.