Duminică, ora 8

E senin afară. Trei pui de lalea se odihnesc cuminți pe un pervaz, lângă o diplomă galbenă (vă spun mai încolo ce-i cu ea). Aș mai fi dormit un pic. Chiar un pic mai mult. Doar că vecinii mei s-au gândit că ora 8 e o oră bună de recondiționat casa. Așa că m-am trezit având senzația clară că mă bormașina ce găurește tacticos peretele de lângă camera mea îmi va ajunge în cap, fără preaviz. Evident, în 30 de secunde după ce am făcut ochi am început să fredonez Balada pentru bormașină a lui Make. Și acum vă scriu în timp ce îmi beau cafeaua alături de pereți dărâmați, bormașini și alte cele. E o dimineață aproape romantică 🙂

Revenind la diploma galbenă. Am fost aseară la Gala de premiere a Spring Super Blog 2013.  Am tot zis că o să scriu despre părerile despre concurs, o dată ce se afișează clasamentul. Între timp, o parte din idei s-au diluat, altele s-au impregnat puțin mai tare în mintea-mi creață. A fost prima participare, nu promit că și ultima la un concurs de genul acesta. Când m-am înscris îmi propusesem să scriu povești – așa cum o fac de obicei – doar că știam că acum vor fi cu temă dată de sponsori. La final, am fost pe locul 4 și sunt mulțumită cu el. Pentru că am perceput totul ca un exercițiu personal, dar la care am avut avantajul unui feed-back. Și e un exercițiu pe care îl recomand, atunci când ai impresia că ești în pană de idei, că te-ai plafonat sau nu mai ai încredere în capacitățile tale creative. Mi-am demonstrat că pot bate câmpii cu grație, dar la obiect, în cele 14 probe și nu am cumulat penalizări. Acum, ce-i drept, abia aștept să primesc produsele Farmec (că oricum sunt peste tot în baia mea 🙂 ) și să-mi comand cărți de la Nemira. Evident, voucher-ul câștigat de la Jolidon mă bucură și el 🙂

Revenind la Gală. Loc de premii, karaoke și povești și gazdă super-primitoare a fost RSS Pub. Le-am promis că o să mai trec pe acolo, îmi place că e departe de agitația din Centrul Vechi, e undeva la mijloc între drumul de la job spre casă, și are terasă simpatică. Despre care Victor spune că o va face și mai simpatică. Și are un mare plus: și anume oamenii de la bar. Știți voi, ăia care uneori au o față atât de acră, încât îți vine să le arunci cu ceva în cap și juri că nu mai calci prin locul acela, oricât de bună ar fi cafeaua. Ei bine, la RSS oamenii sunt simpatici și zâmbitori. Plus că au și o Oana, berbec, prin zonă. Super plus 🙂

Senzația din primele 10 minute după Gală a fost un pic ciudată. Au plecat o parte din cei care veniseră, cei care mai erau în zonă se cunoșteau de la ediția anterioară și se bucurau de re-vedere. Noroc că-s eu simpatică (sau ei? 🙂 ), și m-au adoptat, așa că – după ce am ajuns printre ultimii la premiere – am și plecat printre ultimii de la petrecerea de după. Într-o ordine total aleatoare, aseară am stat la povești cu următorii (nu sunt singurii care au fost prezenți, dar nici măcar eu nu pot vorbi cu toată lumea în același timp 🙂 ): Andrei, Emil (dacă dați vreodată de el, să NU-l rugați să cânte la karaoke, oricum o va face 🙂 ), Luciana și Otilia (știu că una-i olteancă și alta moldoveancă, dar eu le-am cunoscut la pachet și au în comun faptul că zâmbesc mult. Cred că de-asta ne-am înțeles bine), Daniel (craiovean plin de energie), Eglantina (care pictează frumos, are rochii șui făcute de ea și pare tipul de om determinat să dărâme munții), Mădălina (ea a reușit să ajungă chiar mai târziu decât mine, și am apreciat faptul că a avut curajul să se înscrie în concurs când mai era doar o săptămână până la finalizarea lui, doar de dragul provocării, și fără să ia în calcul penalizările) și Radu (ardelean simpatic tare, clar omul cel mai talentat când a venit vorba de karaoke, m-a lăsat să mă joc cu el pe o piesă ce mi-e dragă și nu a ieșit tocmai rău 🙂 )

A fost destul de cald să stăm la terasă de la un punct încolo. Și a fost bine. Ajunsesem hotărâtă să plec pe la 7-8. Am ajuns acasă ceva mai târziu. Motiv pentru care, duminică, ora 8 speram să visez fluturi și mări. Dar bormașina a câștigat lupta, între timp s-a făcut aproape 10, cafeaua e pe terminate. Și chiar dacă pe blog nu scriu despre mâncare, ea nu crește în frigider și ar fi cazul să mă plimb spre piață. Cred că acolo e ceva mai liniște.

Să aveți o duminică de vis, spun! Fără zgomote inutile, pe cât posibil.

Relație în 2.0 (scurtă poveste cu parteneriate media)

S-au cunoscut pe Internet. Așa cum se întâmplă în multe din relațiile care se dezvoltă într-o epocă centralizată în 2.0.

El – bine făcut, cu experiență de viață și proiecte în continuă creștere. Mereu cu idei noi, cu un simț al umorului subtil și cu multe cunoștințe. Pasionat de provocări, avea grijă să îi facă și pe ceilalți să capete aceeași pasiune. Și căutător constant al creativității, pe care o promova ca modalitate de exprimare.

Ea – gingașă și simpatică. Cu mulți oameni strânși în jurul ei, privind admirativ. Uneori, se mai arunca câte o vorbă urâtă și despre ea, că doar așa se întâmplă când ajungi în centrul atenției. Cu aceeași pasiune pentru cuvinte și creativitate.

Și el, și ea, erau destul de maturi pentru a fi conștienți că o relație nu se mai crează numai pe bază de fluturi în stomac și afinități care țin de aspectul fizic. În plus, să nu uităm că trăim în epoca Internetului și a imaginilor frumos prelucrate. Cu toate acestea, nu a fost nevoie de mai mult de un mail (de la el) și o poveste (de la ea) pentru a construi împreună ceea ce se numește în termeni mai serioși un parteneriat media. El – Spring Super Blog 2013. Ele, o parte din blogger-ițele care le sunt parteneri în acest an. Și pe care le-am luat la întrebări pentru a vedea ce înseamnă un asemenea parteneriat și mai ales, de ce.

Ultima probă din concurs cred că a devenit brusc și cea mai mare provocare, pentru că presupune să ne prezentăm în calitate de viitori parteneri. Or, în mintea mea creață de absolventă de filosofie, pentru a putea face acest lucru trebuia să aflu ce înseamnă el. Și nici nu putea porni de la experiențele anterioare – care țin în principal de ForeverFolk – unde lucrurile nu se desfășoară exclusiv în online.

Claudia mi-a explicat că un parteneriat e un schimb mutual între cele două părți implicate. Pe de o parte tu – blogger – scrii despre produsul respectiv și răspândești vestea celor din online. Pe de altă parte, numele tău apare în diversele comunicări legate de produs. Astfel, atât tu trimiți vizite către produs, și vizite se întorc la tine din partea celorlalți. Cu toate acestea, motivul pentru care am acceptat nu este schimbul acesta, ci unul mai degrabă personal pentru că am citit câteva dintre postări și sunt scrise cu mai multă inspirație decât de obicei pentru că atunci când scriem pentru o recompensa ne dam silința mai mult, nu-i asa? Iar acest exercițiu (+citit alte bloguri participante) ne dezvoltă tuturor abilități de comunicare în online sau veleități de scriere.

 Tomata caută lucrurile cu are ceva în comun. Și cele pe care le poate susține sincer – așa cum scrie. De aceea nu o să vedeți pe blogul ei prea multe asocieri cu evenimente din București, la care știe sigur că nu are cum să ajungă (am folosit exact exemplul ei, sunt sigură că aș mai putea găsi câteva 🙂 ). Legătura dintre ea și Super Blog? Tot un concurs, cu ajutorul căruia ”s-a lansat”.

Eu am ajuns în concurs tot prin intermediul uneia dintre blogger-ițe.  Pe de o parte mi se părea interesantă ideea, de pe altă parte eram aproape sigură că e misiune imposibilă să scrii constant, cu termene scurte, și pe teme date. Nebuloasa a ales să susțină concursul tocmai pentru cerințele de creativitate constantă pe care le presupune. E un exercițiu de scriere foarte bun, dar e foarte greu sa participi la toate probele. Ce care o fac sunt de lăudat  nu-i ușor sa perseverezi în a scrie într-o anumită limită de timp, despre un anumit subiect. M-a bucurat foarte tare propunerea organizatorilor de a-i susține oficial, printr-un parteneriat media, mai ales că Spring Super Blog are ca parteneri una dintre cele mai dragi companii românești Farmec, a cărei ambasadoare sunt. Și ceilalți parteneri sunt de susținut, deci am avut toate condițiile pentru a accepta cu bucurie sa scriu despre ei

Și-acum răspunsul la întrebarea: de ce eu? Pentru că – după o lună de experiență de Super Blog – pot spune că se poate. Pentru că știu – tot din propria experiență – că un articol în care pui și un strop de suflet poate să te convingă să faci parte dintr-o asemenea aventură. Și mai ales, pentru că nu e niciodată prea târziu să începi o relație în 2.0

(Text înscris la Spring SuperBlog 2013)

O zi cadou

Luni dimineața. Mă trezesc leneș și cu arunc ochii pe ceas. Un pic trecut de 8. Dau să sar din pat, apoi îmi aduc aminte că primul cadou de ziua mea e faptul că nu mă duc la muncă. Afară e cer senin, și cafeaua s-a strecurat cuminte din ibric în cana verde. Tu stai liniștit și-mi zâmbești de partea cealaltă a pernei. Nu spui nimic, de parcă nici nu mă vezi bine. Poate doar aștepți ca stropii de cafea să se transforme în energie. Nu știu și nu îmi pasă prea tare de ce tu nu ai plecat încă din casă. Poate e și ăsta un cadou.

Hai să plecăm, te aud în timp ce-mi șterg urmele de somn cu apă rece.

Unde?

Ia o pereche de blugi pe tine și hai. Că întârziem.

Unde? întreb cu vocea ceva mai puternică, că poate nu ai auzit de prima dată (în gând se învârt roți cu ace aprinse a panică. O fi ziua mea, dar tot am mania deținerii controlului)

Între timp, tu te-ai transformat într-un bulgăre de energie. Mă aștepți pe hol, și cauți din ochi cheile de la mașină. Îmi spun în gând că de data asta nu mă păcălești.

Cheile sunt la mine. Și nu le vezi dacă nu îmi spui unde plecăm. Acum.

Nu spui nimic, mă iei de mână și aproape mă târăști pe scări. Dar stai, nu am telefonul cu mine. Nici unul dintre ele. Nici geanta. Oare tu chiar m-ai luat în serios când am spus că vreau să fug în lume măcar o zi? Îmi zâmbești galeș (de ce ți-oi fi recunoscut cândva că nu mă pot supăra pe tine atunci când îmi arunci privirea aia simpatică? ), eu zic că să mergem înainte. Am uitat chiar și de faptul că nu mi-ai spus La mulți ani!

În mașină, un coș de picnic. Din acela de răchită, frumos și elegant. Pornești mașina (de unde ai scos cheia nici eu nu știu, că mie îmi ia o oră să o caut în geantă), și plecăm. Dar nu mergem spre nicio ieșire din oraș. Acum deja nu mai înțeleg nimic. Îmi întinzi telefonul, să vorbesc cu mama. Care se pare că și ea a uitat că e ziua mea. Oare aveți un plan comun? Clar, am văzut prea multe filme. Ne oprim în fața unei scări cunoscute (De unde știai unde stă cea mai bună prietenă a mea?). Apare și ea, cu un zâmbet de reviste și cu tenul impecabil.  Așa cum arată orice om normal, luni dimineață, la ora 8. În mână, un coș cu lalele. Știu înainte să mi-l dea că sunt 27. În sfârșit, cineva care nu a uitat de ziua mea 🙂

Zâmbesc acum mai cald și nu-mi mai pun întrebări. Am încredere în voi doi. Și în cel de-al treilea personaj, pe care îl culegem dintr-o intersecție. Prietenul meu cel mai bun. Cel cu care, atunci când începusem să ne întâlnim, nu te puteai înghiți. El dintr-un sentiment de frate mai mare și protector, care mă văzuse de prea multe ori cu inima făcută bucăți. Tu, pentru că te simțeai intrus și nu puteai accepta că sunt lucruri care rămân doar în trecut. Între timp, ați ajuns la un fel de înțelegere tacită.

Cânt în gând (oare de câte ori ți-am spus că trebuie să schimbăm radioul de la mașină? Sau poate mașina cu totul?). Povestim prostii. Într-un fel ciudat, am impresia că știați că am nevoie de zâmbetele voastre și de starea naturală de bine pe care mi-o dați, de v-ați strâns așa în jurul meu. Chiar dacă am spus că nu vreau nimic de ziua mea.

E un fel de petrecere surpriză în care lucrurile se așează firesc. Încerc să-mi țin sub control mania controlului și să mă bucur de drumul verde ce ni se așează în față. Încă nu îmi dau seama unde mergem, dar nu mai contează. Cu fiecare kilometru de drum înghițit, prin cap în trec destinații posibile. Suntem pe drumul spre mare. Știai că mi-e dor de ea, de nisip și cât m-am ofticat cu vreo două zile în urmă când mi-ai spus că nu putem pleca pentru că ploua infernal afară. Vremea e de partea mea, soarele e cald și până și vântul care a suflat cu îndârjire o săptămână întreagă s-a potolit.

Ajungem și din portbagaj apar ca prin minune o pătură verde și încă un coș. În timp ce mă bucur tăcut și mulțumesc Cerului pentru așa oameni frumoși pe care mi i-a scos în cale, masa de picnic se așează firesc pe malul mării. Lucrurile sunt atât de la locul lor, încât îmi doresc să împart cu mama toată povestea. Doar că nu am telefonul. Și atunci mai văd o mașină ce se strecoară spre plaja pustie și plină de scoici. Și atunci știu.

Cel mai frumos cadou la care visam era o zi lângă oamenii care îmi sunt cei mai dragi. Jumătatea de inimă, prietenii de suflet și familia. Și cumva s-au strâns toți pentru a mi-l oferi. Pentru câteva ore, sunt departe de orice gând de fugă și agitație. Și mă bucur de fiecare zâmbet, de fiecare val, de fiecare sunet. Bem șampanie de copii, mama a făcut prăjitură cu ciocolată și mentă, îndrăznesc chiar să-mi strecor picioarele în apa mării. Câteva secunde, să nu uit până când o s-o revăd. E o lume a noastră, împachetată cu o fundă mare.

Când ne îndreptăm spre mașină îmi strecori în mână un pachețel mic. Poartă în el semnul unei zile care s-a transformat într-un cadou. O inimă care să-mi aducă aminte zilnic de faptul că niciodată singurătatea nu mă va urmări, atât timp când am în preajmă oameni ca voi. Și culoare albastră, să mă poate mereu cu gândul spre marea pe care mi-ai redesenat-o într-o zi de 8 aprilie.

(Exercițiu imaginar despre cadouri perfecte. Cu personaje aproape la fel de imaginare. Bine, doar El. Restul sunt reale și sunt sigură că, peste doar câteva zile, când va fi ziua mea, îmi vor face cel mai frumos cadou. Prezența și zâmbetul lor. Text scris la provocarea Borealy– de unde am preluat și imaginile –  și înscris în Spring Super Blog 2013).

Secretul din geantă

Există obiecte care  supraviețuiesc relațiilor eșuate și care reușesc să nu poarte în ele gustul amar al dezamăgirilor. Pe care ajungi să le asociezi cu tine, mai mult decât cu momentul în care au început să facă parte din viața ta. Și există obiecte de care te atașezi de la prima vedere, fără prea multe dezbateri și întrebări. În viața mea există obiecte din ambele categorii. Azi, la provocarea celor de la Reeija, obiectele cu rol de intrigă în poveste sunt gențile. Dintr-o colecție care conține acum vreo 20, după ce am făcut curățenie în șifonier. Din care vreo trei nu au părăsit niciodată casa 🙂 Și totuși, alegerea nu a fost deloc grea.

Am primit-o cadou acum vreo cinci ani. Poate șase. Mi-a adus-o o prietenă din vremea respectivă de la Amsterdam, dintr-un H&M, atunci când în București nu era nici unul deschis. Relația cu prietena mea s-a răcit între timp, cu fiecare alegere diferită de viață. Geanta a devenit o parte din mine și chiar dacă azi pielea de pe ea s-a crăpat, mi-e greu să o dau deoparte. Nu e o geantă complicată: un fel de sac din petice maro (de diverse nuanțe) din piele, și cu bretea lungă, numai bună pentru a fi purtată ca o geantă de poștaș. E geanta cu care pot merge și la birou – pentru că îmi încap în ea de toate, inclusiv caserola cu mâncare de prânz, și la o plimbare în parc, și în excursie. Alături de pulovărul negru de mohair pe care îl am din clasa a VI-a, e probabil cel mai plimbat obiect din casa mea.

Așa că a prins în ea gustul tuturor vacanțelor în care am fost. Dacă o scuturi bine, e posibil să scape încă nisip de prin ea, și n-aș putea spune dacă e din Vama Veche sau din Thassos. S-a împrietenit cu aparatul de fotografiat pe care l-a găzduit la fiecare plecare. A ascultat cu urechile ciulite poveștile spuse în trenuri de noapte și a fost martor tăcut al acceselor de plâns sau nervi pe care le-am avut din cauza vreunui iubit. Uneori, am aruncat cu ea pe jos, dar a părut mereu împăcată cu situația. La fel cum nu s-a plâns când a zăcut abandonată pe balcon, din cauza vreunei surate mai noi și mai arătoase.

Nu are buzunare, așa că nici loc de ordine nu e în ea. Sunt amestecate acolo chei, portofel, bilete de pe miri-unde. Am găsit în iarnă o scoică (cred că era din Balcik) și o floare (știu sigur că era din Apuseni). Și tocmai pentru că am purtat-o atâta vreme agățată de gât, sunt acolo toate nopțile albe, surprizele frumoase, poveștile la cafea și iubirile ultimilor cinci ani. Sunt și perioadele taciturne, minciunile pe care le-am spus sau mi le-am spus, poveștile în care am vrut să cred chiar și atunci când știam că sunt false. Poate de aceea îmi vine greu să renunț la ea, chiar așa, cu pielea sărită pe alocuri și deloc elegantă. Uneori mă gândesc dacă o pot recondiționa. Nu de alta, dar toate poveștile care sunt acolo, prinse în spațiul acela unde nu găsești niciodată nimic – decât după ce ai scos jumătate din geantă pe masă – sunt despre vise și puterea de a merge mai departe.

Cu toate acestea, uneori e bine să umpli cu amintiri noi spațiul din tine și din geantă. Cele vechi rămân acolo, martor tăcut al unui trecut care te-a făcut să zâmbești deseori și să plângi din când în când. Al unor pași firești. Cele noi sunt doar semnul personal că ești dispus să îți construiești noi amintiri.

(Text înscris la Spring SuperBlog 2013)

Vacanță la mare. Altfel.

Răsfoiești ghiduri turistice. Și oferte de la agenții. Întrebi câțiva prieteni. Iei la frunzărit Internetul. Calculezi bugetul. Apoi respiri adânc și te decizi. Vrei o vacanță cu soare și un strop de plajă. Dar vrei și locuri de vizitat, pentru că nu te caracterizează lâncezitul pe șezlong timp de șapte zile. Vrei un loc unde să ajungi relativ ușor și care să nu te coste jumătate din salariile dintr-un an. Și dacă se poate să fie accesibil și plăcut până la final de septembrie, pentru că programarea concediului ți-a jucat feste și ai lăsat-o pe ultima sută de metri.

Dacă în urmă cu vreo cinci ani mi-ai fi spus că mă voi îndrăgosti de o vacanță înconjurată de mare și soare aș fi râs cu lacrimi. Vorbești totuși cu un om care nu poate fi inactiv mai mult de 2-3 zile, fără a simți că începe să se suie pe pereți. Apoi, am plecat în Thassos. O insulă mică-mică de care m-am îndrăgostit iremediabil, și o dată cu ea de ideea vacanței de o insulă grecească. La un an distanță, am ales Corfu.

Dacă faci aceeași alegere, primul pas începe cu modalitatea de a ajunge acolo. Eu am ales autocarul, pe care nu ți l-aș recomanda, decât dacă ai spatele foarte bun și oasele tale nu se contractă după ore în șir de stat jos. Ultimele două ore de drum cred că au fost cele mai lungi prin care am trecut în cei 25 de ani de viață. Așa că prima mea mea impresie când am ajuns pe insulă a fost de destindere totală. O variantă ceva mai accesibilă și mai practică este pentru o vacanță în Corfu este un charter, cum este cel oferit de Agenția de Turism Paralela 45, mai ales că avionul aterizează direct în Corfu Town, și scapi astfel de grija de a găsi un feribot care să te aducă pe insulă.

Cel de-al doilea pas este alegerea stațiunii. Recomand cu mare drag zona de nord a insulei, frumoasă și împrejmuită de zone întregi cu livezi de măslini, lămâi sau portocali. Avantajul este că distanțele între stațiuni nu sunt foarte mari, iar autobuzele de pe insulă (Green Buses) circulă des și la prețuri rezonabile. Așa puteți vedea în fiecare zi o zonă nouă, o plajă cu nisip mai fin sau cu pietre mari și rotunde, un golf cu apă turcoaz sau apă albastră și clară. Noi am ales orășelul Acharavi, destul de mare și plin de magazinele, restaurante, dar și cluburi de noapte – în cazul în care aveți chef de o noapte albă. E drept că la final de septembrie era destul de goală, majoritatea turiștilor fiind nemți și englezi trecuți de prima tinerețe, cazați la resorturile de 5* din jurul orașului.

Dacă aveți experiență de condus, puteți închiria o mașină și vizita insula, pentru că ascunde o mulțime de locuri de văzut. De ce spun de experiență: pentru că drumurile sunt pline de serpentine și curbe în ac de păr, iar uneori ai impresia că din drum cresc casele sau că  vei pica direct în apă. Pe de altă parte, autobuzele circulă des, prețurile sunt accesibile și poți ajunge în principiu cam în orice colț al insulei cu ajutorul lor.

Musai de văzut: palatul Achillion – casa de vacanță a împărătesei Sissi a Austriei. Un palat aparent nu foarte mare, dar încărcat de povești (atât legende ale locului, cât și despre împărăteasă) și cu o grădină în care merită se te pierzi în a scrie propria legendă. Oprește-te puțin aici, și respiră adânc. Admiră apoi priveliștea panoramică asupra orașului, în umbra statuii uriașe a lui Ahile.  Paleokastrita. Nu pot să-ți descriu culoarea minunată a apei. Golfurile mici. Peșterile pe care le poți vizita, cu ochiuri de apă adânci și clare. Drumul spre mănăstire și priveliștea care îți taie răsuflarea. Respiră adânc și visează. Imprimă-ți adânc în memorie imaginea liniștii și a proveninței zeilor greci. Corfu Town. Și nu la ora prânzului, când e atât de cald încât nu poți respira aproape. Un Paradis pentru pasionații de cumpărături și de suveniruri în fel și chip. De la tricouri la condimente minune. Străduțe înguste, care aduc aminte de cartierele italienești. Cafenele cochete, unde poți bea un frappe rece. Și mâncare bună.

Fă-ți timp că vezi Insula Corfu altfel. Dacă vrei o experiență aparte, caută la una din agențiile locale de turism o excursie cu barca în jurul insulei. Dacă se poate, noaptea. Apusul văzut din larg te leagănă spre povești. Lumini care se aprind, contururi care se ghicesc de departe. Atunci când te apropii de Corfu Town, cetatea veche îți apare în plin plan, ca o dovadă a istoriei ce s-a scris pe acest tărâm, aflat între Italia și Albania, având câte puțin din fiecare din cultura acestora și destul din cultura grecilor, pentru a construi cadrul unei vacanțe de vis.

(Text înscris la Spring SuperBlog 2013)