Despre încredere. Din cățărat și din dans.

InstagramCapture_0df8cf66-40cb-471e-b48e-dbd8cade3aff

Când mergi multe-multe ore de noapte cu trenul, între reprizele de somn furat pe bancheta liberă se întâmplă să ai momente de asocieri neașteptate. Drumul București-Budapesta a fost unul al deciziilor și al planurilor și al viselor de început de vacanță. Cel de întoarcere a fost unul ar gândurilor lipite cu zâmbet. Am scris bucăți din ele într-un carnețel mic, în formă de tabletă de ciocolată. Le consider tot amintiri de vacanță.

Să zicem să ești undeva la 5-6 metri deasupra pământului, urcând un perete ce pare că nu se mai termină. Scopul tău e să ajungi la capătul lui, dar e prima oară când încerci acel drum, așa că deja ai obosit căutând poziția corectă, priza în care mâna îți e cel mai stabilă sau unde să îți așezi piciorul pentru a te ridica cât mai departe. Ai nevoie să îți dai cu magneziu pe mână, deja ai transpirat – de efort, de lupta cu tine că poți ajunge la capăt. Și-apoi aluneci. Și te agăți cu mâna la întâmplare de un spațiu aproape.

Rezultatul: ai mâna julită, eventual încheietura lovită și umărul un pic întins. De ce? Pentru că ți-a fost teamă. Nu de înălțime, nu de faptul că nu vei ajunge la final, nu de prizele proaste. Ci că orice te filează de jos nu te va prinde.

Am pățit-o. Și nu o dată. Cred că mare parte din accidentările minore avute la sală au avut legătură cu asta. Și cu faptul că legătura de încredere o construiești greu și se erodează extrem de repede, din lipsa practicii constante.

Cumva, trebuie să te programezi să ai încredere în cel de jos atât de tare încât să uiți de el pe măsură de urci (pentru a te concentra doar pe mișcările tale, și a nu îți disipa energia inutil), dar să ai siguranța interioară că e acolo în momentul în care o să cazi. Ba mai mult, o să fie acolo să te țină cât îți tragi sufletul, cât recalculezi traseul, cât timp vei avea nevoie până ajungi la final. Sau cel puțin până când îi strigi tu că e cazul să te coboare.

Încrederea de la cățărat e de genul relațiilor construite cu răbdare. Pentru că un traseu îți solicită încredere în tine, în primul rând. Doar că doar atât nu e de ajuns. Trebuie să știi în permanență că e cineva care te ajută să mergi mai departe. Sau care te ține atunci când obosești. Și cel mai greu e că uneori trebuie să renunți la încrederea în tine pentru a te lăsa cu totul în mâna celui de jos. Într-un mod paradoxal, acesta e singurul mod în care poți cuceri un vârf. Fie el și unul de 10 m din sala de cățărat.

S-a întâmplat într-o seară să fug de-acasă. Aveam nevoie de un fel de evadare, într-un spațiu concret și familiar, dar și cu destul fețe noi cât să mă pot amesteca. Într-o stare cam nicicum, m-am trezit într-un vârtej cu muzică veselă și stare de dans.

S-a întâmplat, tot în aceeași seară, să fiu invitată la dans. Notă despre relația dintre mine și dans: deși îmi place la nebunie să mă zbânțui din când în când – pentru că eu cred sincer în beneficiile terapeutice ale dansului (la fel cum cred în cele ale scrisului) și în faptul că muzica bună, combinată cu oameni cu zâmbete sincere și energia dată de mișcare îți așează altfel lumea, fie și pentru câteva ore – sunt și extrem de împiedicată din fire, și destul de obsedată de control încât să nu fiu cel mai simpatic partener de dans (ba chiar din contră).

Cert e că după ce l-am călcat pe stimabilul partener de dans pe picior de vreo trei-cinci ori (nu am numărat exact) și era să execut o căzătură de mai mare frumusețea, în loc să îmi dea drumul (cum probabil ar fi făcut orice om normal la cap🙂 ), mi-a zis doar atât: ai puțină încredere în mine, că nu pățești nimic. Între replica care mi-a venit în cap (da, sigur…pe ton destul de ironic, evident) și decizia luată (până la urmă, în cel mai rău caz pot să mă mai împiedic de 5 ori până se termină melodia), am decis că poate are dreptate.

Rezultatul a fost un dans decent și fără picioare rupte de nicio parte🙂

Dincolo de partea amuzantă, în alea 5 minute mi-am adus aminte că uneori, pentru a avea o imagine de ansamblu coerentă trebuie să renunți la rigiditatea impusă de dorința de a face totul de unul singur. Să înțelegi nevoie de coordonare și de echipă. Și mai apoi, să lași un pic din încrederea ta pe mâna celuilalt. Chiar dacă e un pariu cu necunoscutul. Sau mai ales pentru că e un asemenea pariu.

Toamna asta e despre refăcut circuite de încredere. Nu neapărat de a îmi acorda încrederea necondiționat, cât a deveni omul de la baza traseului. Cel de care poți să uiți, dar care o să fie acolo.

E drept, o dată ce începi să o construiești, îți asumi și vulnerabilitate din capătul opus al ei, dar la finalul zilei, o dată ce ai dat și ai primit un dram de încredere, poți deveni un om mai bun. Și una peste alta, îmi doresc cândva să pot să dansez în doi cu stil, nu cu sincope🙂

PS: le mulțumesc pe acestă cale celor doi domni care mi-au oferit lecțiile astea, cu toate că sunt sigură că momentele din care sunt extrase nu au avut acest scop final🙂

Un gând despre &8222;Despre încredere. Din cățărat și din dans.&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s