Despre amanți și alte jucării (preludiu)

alina_amantiIeri seară, într-un schimb de vorbe despre concertul Alinei Manole de vineri (pauză de zâmbet, că abia aștept seara respectivă) pe numele său Amanți și alte jucării, îmi spune domnul de la celălalt capăt al firului: apoi da, că voi femeile oricum așa ne credeți. Evident am uitat să-l întreb ce credem: că-s amanți sau jucării?

Și cum viroza mi-a lăsat amintire un program de somn haotic, pe la 3 dimineața stăteam și așezam cuvintele la locul lor. Adevărul e că, vorba unui alt domn din viața mea, noi nu creștem niciodată, doar schimbăm dimensiunile jucăriilor 🙂 Și da, a trata oamenii ca jucării nu e nici moral, nici sănătos – dar să fim realiști, fiecare dintre noi o face din când în când. Pentru a își confirma ceva, pentru a ocupa o bucată de timp, pentru că se întâmplă să.

Ne place – nouă doamnelor – să ne jucăm. Să găsim omul acela dezbrăcat de orice prejudecăți pe care să îl putem îmbrăca și dezbrăca atunci când vrem (la propriu). Pe care să îl așezăm pe un raft, să îl putem lua de acolo atunci când e musai de următoarele: o îmbrățișare, un sărut pasional, un pahar de vin sau o noapte dezbrăcată. Cuprinse de remușcări vom privi la partenerul de joacă (ăla de vine seară de seară acasă) cu un ochi în lacrimi și ne jurăm până la cer și înapoi că noi nu.

Stând atârnate în permanență între dorința de a fi protejate, alintate și tratate ca niște prințese și impulsul de a controla tot și totul din ceea ce ni se întâmplă, ne place ideea de a le putea pune în echilibru. Din punctul ăsta de vedere, amanții sunt alegerile perfecte: nu ne cer de mâncare (că oricum ne vedem prea rar pentru asta), ne alintă, și ne dau iluzia controlului perfect. Până când se întâmplă inevitabilul: ori te plictisești de el, ori – în toată această joacă – tu te transformi în Barbie și el în mânuitorul de sfori. Oricum ar fi…se lasă cu mici drame, cu ego frânt, cu nervi și cu frustrări.

În cazurile fericite, amanții sunt jucăriile perfecte. Nu dăm detalii.

Vă place – vouă domnilor – să ne jucăm. Vă place să ne vânați, în timp ce noi ne dăm ochii peste cap încercând să fim cele mai misterioase-serioase-și-doar-un-pic-frumoase domnițe. Ideea femeii care vine către voi fără așteptări, ci doar cu nevoia de a se simți (re)confirmată vă intrigă și gâdilă un pic orgoliul. Nu știți să stați cuminți atunci când ea vă așează pe un raft și niciodată nu aveți răbdare.

Culmea, știți că uneori sunteți doar jucării în viața noastră și cu toate astea vă luați rolul în serios cu zâmbetul pe buze. Nu vă puneți o mie de întrebări, nu vă învârtiți haotic în jurul lui de ce, ci doar așteptați cuminți sms-ul care vă cheamă. Și dacă nu vine, nu vă plângeți – pentru că e plin de doamne ce au rămas copile în jur. Tocmai de-astea ne sunteți, din când în când, jucării.

Atenție, doamnelor și domnilor! E bine să te joci. Doar țineți minte că jucăriile au durată de viață limitată. Uneori, ne săturăm noi de ele. Alteori, le stricăm din prea multă dragoste. Din când în când, le pierdem atunci când ieșim cu ele pe stradă.

La finalul zilei, viața se construiește în jurul partenerilor de joacă. Cu care te cerți, care uneori mai pleacă, dar care știu să se joace cu tine așa cum ai nevoie. Și fără a te face să te simți, pentru niciun moment, o jucărie. Ei sunt cei care îți vor șopti Hai să facem stele pătrate atunci când tu cânți Dragostea mea e un unicorn.

În altă ordine de idei…abia aștept concertul de vineri seară. Pentru că mi-e dor de Alina ]n formulă de club. Și pentru că Stuff are iz de mare și de fugit de-acasă. Revin cu concluziile după concert 🙂 Care, în mod evident, nu au nicio legătură cu amanții și jucăriile din textul meu.

Până atunci vă las piesa asta – cândva, am plâns aproape cât un val când am ascultat-o – a fost atunci când am simțit că am fost jucărie, mai mult decât joacă. Între timp, mi-a rămas dragă și sinceră.

Să fiți cuminți până vineri seară 🙂

Anunțuri

Escapade de luni. Literare.

(pentru că există bucăți din cărți sau din viață pe care nu ai cum să le descrii, dar trebuie să le dai mai departe. în 2015, parte a procesului de a dărui ceea ce primesc frumos, revin escapadele din bucătărie. literare sau muzicale, după caz. vor fi postate preponderent lunea, când mai mereu, dintr-un motiv sau altul așteptăm ceva. ziua de vineri, un telefon, mesajul care să ne însenineze ziua – chiar dacă-i miez de noapte, sau poate doar un somn lung și cu vise albastre. bineînțeles, dacă apar și-n timpul săptămânii, vor fi simple escapade. doar că cele de luni au un farmec aparte. al fugitului de acasă atunci când toată lumea ți se împarte între un trebuie să și o iubire ce vine dar nu prea). 

IMG_0001

Mă tem că suntem atrași către ceea ce ne părăsește și către ceea ce e cel mai probabil să ne părăsească, însă, în cele din urmă, cred că suntem definiți de ceea ce ne îmbrățișează.

Mama nu știa că e la concurență cu bărbații barului, iar bărbații nu știau că se măsoară cu ea. Toți presupuneau că sunt de aceeași parte, pentru că toți împărtășeau o idee învechită despre bărbăție. Mama și bărbații credeau că a fi bărbat bun e o artă, iar a fi un bărbat rău – o tragedie, atât pentru lume cât și pentru cei care depind de bărbatul tragic cu pricina. Deși mama mi-a transmis prima această idee, barul lui Steve este locul unde am văzut adevărul ei demonstrat zi de zi.

Barul mi-a creeat obiceiul de a transforma fiecare persoană ce-mi ieșea în cale într-un mentor sau într-un personaj și, datorită barului, sau din cauza lui, am devenit o reflecție sau o refracție a tuturor.

Ascultam cu atâta ardoare Vocea, dobândisem o asemenea măiestrie în a ignora alte voci, încât am devenit un copil-minune al ascultatului selectiv, ceea ce am crezut că e un dar, până când s-a dovedit a fi un blestem. Totul în viață este legat de vocile pe frecvența cărora te reglezi și de cele la care renunți, o lecție pe care am învățat-o mai repede decât majoritatea oamenilor, dar pe care mi-a luat mai mult decât majorității să o aplic corect.

(fragmente din Dulcele Bar, al Domnului J.R. Moehringer. Cum a ajuns să-l cheme J.R, fascinația barului, lupta de a ajunge la Harvard și apoi spaima copilului ce se întoarce la bar, personaje tăiate dintr-un bucată, dar mereu privite prin unghiul omului care cândva i-a venerat – și în cele din urmă, o parte esențială din povestea unui om care a ajuns laureat Pulizer în 2000 – le găsiți aici. Alături de gust dulce-amărui și certitudinea că nu-i nimic pierdut pentru totdeauna)

Scrisori de la Ziua de Mâine (2)

Dragul meu A,

îți mulțumesc că acum mult timp, când ne-am cunoscut, mi-ai povestit o noapte întreagă despre istoria muzicii folk și rock din Ro. E drept, eu speram o îmbrățișare, un moment de tandrețe, nu o lecție de istorie. Și doar îți spusesem că nu cred în detalii și nu rețin decât prea rar amănuntele care fac diferența. Cred că a fost noaptea de povești în care eu am tăcut cel mai mult. Ceea ce te complimentează mai mult decât vei înțelege vreodată, pentru că în preajma ta aveam mereu grijă să nu spun prea multe.

Noaptea aceea, între povești și audiții (aveai un pickup nou și discuri pe care numai tu știi din ce buzunare la scoteai), s-au născut liniile unor preferințe muzicale, disponibilitatea de a asculta mereu cu inima deschisă, de a trece prin genurile muzicale senin, fără a le eticheta niciodată a fi albe sau negre, și gândul de a întâlni niște oameni.

Aseară am făcut una dintre cele mai dragi fotografii. Cea cu minunea de om care se numește Dan Andrei Aldea. Unul dintre oamenii care își conturaseră silueta în noaptea aceea cu fum și vin alb sec. O întâlnire care m-a emoționat mai mult decât credeam. Cu un om din dragul de muzică curge firesc, pentru că a trecut de pasiune și a ajuns la interiorizarea ei atât de puternic că a ajuns să-l definească.

Dragul meu A, îți mulțumesc că mi-ai povestit cândva. Chiar dacă astăzi sunt aproape sigură că am putea trece unul pe lângă altul fără a ne (mai) recunoște, fotografia de mai jos e (și) din cauza ta. Iar momentul de emoție pură de ieri e marca unor minute de fericire pe care m-am bucurat să le redescopăr la Ziua de Mâine.

Să ai grijă de tine și de poveștile tale. Și mai ales să le dai mai departe, cine știe pentru cine vor mai marca începutul unor mari fericiri.

Cu drag,

Oana

SAMSUNG CSC

(Există în cadrul Festivalului Ziua de Mâine o serie de momente speciale pe care le-aș împărți cu anumiți oameni. Pentru că așa cum Festivalul a crescut în 10 ani de existența, așa s-au întâmplat si pentru mine niște întâlniri frumoase pe drum, fie la Alba, fie în zona muzicii folk, fie undeva, la acele puncte care te schimbă și te definesc. Prezența mea la Festivalul în aceste zile este pretext pentru 10 scrisori-amintire. Despre oameni și despre muzică. Între timp, vă invit să stați cu ochii pe ForeverFolk, atât de Facebook, cât și pe site, pentru a vedea prin ochii noștri cum se simte ediția aniversară. Nu voi da nume destinatarilor, pot fi la fel de bine adresare oricăruia dintre voi).

Moment muzical. Fuga de acasă.

Totul începe cu o răceală rebelă, care pare lipită de tine. Atât de bine lipită că nu îți vine să mai faci nimic altceva în afară de a sta în pat, mâncând supă de pui (la plic, că nu ești în stare să o gătești) și așteptând ziua când mușchii tăi nu o să mai fie un fel de piftie dureroasă întinsă pe oase.

La ea se adaugă un telefon. Din acela care îți aduce aminte că sunt prietenii menite să treacă peste timp, pauze, liniști nefondate.

La final de tot, vine dorul de ducă. Oriunde, dar să nu fie tot acasă. Și dacă se poate să fie undeva cu mâncare bună.

Așa că într-o vineri ploioasă îți iei temerile, răceala, prietenia și zâmbetul cu tine și fugi la Lehliu. Da, exact acolo, pe drumul spre mare la dreapta. Și apoi, în intersecție, la stânga (adică nu spre Călărași, prietenii rătăciți în drum știu de ce 🙂 ). Intri în Lehliu Gară, treci de calea ferată, imediat pe dreapta e destinația. Se numește La Partid. Loc descoperit via colegul Make și care mi-a devenit tare drag în timp, chiar și dacă de la distanță – că nu ajung pe acolo pe cât de des și-ar dori papilele mele gustative și unde se desfășoară un adevărat fenomen de dezvoltare social-culturală (citiți aici ce și cum).

Cârciumă simpatică, cu mâncare bună de tot, și cu Emil – omul cu zâmbetele și ideile crețe – te așteaptă zâmbind. Și cu mâncare bună (da, am mai spus asta o dată, dar… 😀 ). Printre ideile crețe ale lui Emil (pentru cei ajunși mai târziu pe aici, această tipologie de idei e una care se referă la acele sclipiri ale unui om care vrea să facă ceva bun și frumos pentru cei din jurul lui, chiar dacă pe căi nu tocmai clasice) se numără serile de muzică (că-i folk, că-i rock) de La Partid. Ce face el acolo nu-i ușor, ce-i frumos de tot e că de fiecare dată când am ajuns la un asemenea eveniment, locul era plin-plin, oameni deschiși și bucuroși, te parcă te umpleai de energie numai din zâmbetele lor.

Momentul muzical din experiența cu fuga de acasă s-a nimerit (deloc întâmplător) să fie seara când scena a aparținut celor de la FolkFrate (adicătelea Mysha, Jonnie, Teddy si Elena). Pentru că unele fugi de acasă nu au nevoie numai de mașină și drumuri lungi, ci doar de amintiri și de gânduri puse la păstrare.

Fuga de acasă cu FolkFrate înseamnă să te întorci la un acasă dezordonat, plin de cutii cu amintiri prin care se ascund niște iubiri, niște prietenii, niște ruperi de oameni, niște bucăți din tine, cel de acum o vreme și cel de azi. E un pic de regăsire și de joacă de-a timpul, pentru că prin fuga acesta redevii un pic de atunci, un pic de fără griji, un pic de copil.

Și cum locul era prietenos și cald și oamenii voioși, experimentul a fost unul reușit. Doar răceala a rămas încăpățânată, la locul ei, dar parcă un pic mai calmă după sesiunea de dans și voie-bună.

Fuga mea de acasă înseamnă niște prietenii legate de timp. Niște povești de dragoste (ale mele, ale altora) descrise pe niște piese cu dublu sens. Niște seri când în cămin era prea frig, când ai fugit de la job și ai ajuns la cârciumă la costum, când e nevoie să fugi de prezent spre ieri, dar fără regrete, ci doar cu emoție. Cea de care ai uitat uneori alergând bezmetic dintr-un colț în altul de viață-de-om-mare.

Și când Vijelia și-a spus cuvântul printre genele tale, când ai căutat-o pe Cristina prin tot Bucureștiul, și când la Jocul de Poker nu câștigă nici el, nici ea…te întorci acasă. Cu zâmbetul pe buze și fredonând obsesiv Mai stai, mai stai, mai stai, dimineața mea de mai, fără să-ți mai pese că e octombrie, și e frig, și afară încep să rămână copacii fără de frunze.

PS: pentru amatorii de fugit de acasă muzical, pe cei de la FolkFrate îi găsiți miercurea în IronCity – București. Din când în când, mă găsiți și pe mine 🙂

Și niște imagini să vă conving că a fost mișto.

Echivoc – recomandare despre, din și cu teatru

Final de piesa si povesti cu publicul

Final de piesa si povesti cu publicul

Drumul din București în Giurgiu nu e lung. Cam o oră și un pic, dacă pleci la ore de vârf, cum am făcut noi. Teatrul e în centru. Dacă te rătăcești cel mai probabil oamenii nu vor putea să-ți spună unde e. Dar în cele din urmă îl găsești. Biletul e la preț de o cafea în Centru Vechi. Doar că în schimbul lui primești ceva mai mult. Sala are nume de crâșmă veche – Cafeneaua Actorilor . Mese, scaune, tot tacâmul. Scena e dezgolită, așa că preț de câteva clipe aproape te întrebi unde e decorul.

Pe scurt, am ajuns la o piesă despre care nu știam nimic. În afară că se numește Echivoc și e făcută după un text de Dumitru Solomon. Nu am fost avertizată că voi participa, de fapt, într-o piesă în care actorii joacă actori, în care măștile cad, în care până la urmă fiecare dintre cei prezenți se putea regăsi, pentru ca mai apoi să uite și să creadă că totul a fost o joacă.

Blonda. Pe numele ei de actriță Giulia Ionescu. Înaltă, subțire, cu ochelari pe vârful nasului. Dirijor de spectacol. Se bâlbâie, pare că vorbește cu spectatorii, nu prea ești decis dacă să o iei în serios sau nu, încă nu te-ai hotărât dacă a început piesa. Începi să te întrebi în ce spectacol ai nimerit. Oricum, râzi. Că e simpatică și prostuță. Sau cel puțin ăsta e rolul pe care îl joacă. E și extrem de agitată pe alocuri, vrea neapărat ca piesa să se desfășoare după un text prestabilit. În fiecare moment în care lucrurile par să se așeze în altă direcție ea e cea care dă semnul final. O luăm de la capăt. De fiecare dată, capătul e din perspectiva altcuiva. Prin prezența ei destul de sporadică în spectacol, devine cheie în acesta, purtând cu ea toate frustrările, întrebările și neînțelegerile. Ale celorlalte personaje și ale publicului.

El. Pe numele lui de actor Cristi Gheorghe (scurtă paranteză: e al treilea spectacol în care îl văd pe Cristi, în ultimul an și un pic și așa îmi place că este un actor care încă își caută rolurile, care crește o dată cu ele, care poartă cu fiecare nou personaj ceva din greutatea celor de dinainte). În piesă Cristi este Autorul. Atunci când vrea. Din când în când este Actorul care trebuie să joace Autorul și atunci ies scântei. Este Actorul plictisit să dea replici monotone, Actorul care e singur, Actorul care își caută înțelegerea de Om în ochii Publicului, doar că atunci este văzut, în mod evident…tot ca un Actor. De Cristi, în piesa asta, îți e pe rând milă, te face să râzi, te enervează (că-i ironic și cinic și poartă tricou cu Hamlet is dead), te pune un pic pe gânduri (mai ales atunci când se plimbă prin public și pune întrebări).

Ea. Pe numele ei de actriță Raluca Botez. În piesă, Raluca este Femeia. Cea care vrea să impresioneze Autorul. Sau Actorul, după caz. E nebună și efervescentă când intră în sală, în pași de dans. E plină de tupeu atunci când se apropie de El. E joaca-de-a-actrița atunci când recită Shakespeare. E imagine de durere atunci când recunoaște singurătatea. E naivă și frumoasă și poartă cu ea o inocență ce pare că o ține departe de fiecare, chiar dacă joacă mai mult printre public, decât pe scenă. Uneori, e aproape enervant de sinceră. La urma urmei, dramele unui actor sunt să și le poarte cu el, nu să le spună publicului, nu-i așa? În finalul piesei, Actrița se dezbracă de toate măștile și își asumă vulnerabilitatea. Iar lacrimile ei, atunci când își poartă mesajul dintre scenă spre capătul sălii au sensul regăsirii. Sau a frustrării de a căuta mereu. Cine pe cine joacă și de ce?

Trei oameni (plus cel de-al patrulea, în persoana Amaliei Olaru, regizorul piesei) care au sudat un fel de relație aparte în repetițiile lor departe de orașul agitat, în piesa acesta care e aparent fără temă, dar care – la final – e o piesă cu actori despre actori. Un fel de exercițiu de sinceritate, cu pretext de joacă, într-un spațiu formal. Am râs mult la piesa asta. Pentru că e extrem de vie. Pentru că fiecare din cei patru are un dram de nebunie. Am râs cinic, ironic, am râs de ei, sau de replicile lor ce păreau din filme. Și am trăit cu ei fiecare moment. Mi-a fost milă de ei, îmi venea să îi iau de mână și să îi liniștesc, să le spun că e bine și frumos ce se întâmplă.

Final. Patru oameni stau pe scenă și te privesc. Au în ochi sclipirea omului fericit că și-a mai văzut un proiect muncit dus la capăt și emoția artistului ce așteaptă un semn de validare. Trei actori, un regizor. Stau de vorbă cu publicul. Cel care a fost pus în fața unui spectacol jucat printre ei, în care au fost luați la întrebări (de către actori), în care s-au pus întrebări. Care e tema? E un spectacol în care poți să-ți găsești tu singur tema. Pentru că sunt sigură că un actor care a văzut piesa a receptat-o total diferit de mine, cea aterizată din corporație pe scaunul de spectator. Ceea ce știu sigur e că toți au simțit ceva. Și la urma urmei, teatrul – dincolo de sutele de tratate și de articole despre formă și fond – trebuie să nu uite să fie o formă de artă care transmite emoție. Iar în funcție de ceea ce a simțit fiecare, poate găsi și interpretarea a ceea ce a văzut. E cam atât de simplu.

Concluzie. Echivoc e o piesă ca o joacă, chiar dacă aparent este o joacă totală. Se dau jos măști, se etalează vulnerabilități, se iau peste picior stereotipii. N-ai cum să vezi piesa asta și să pleci așa, indiferent de la ea. Și da, mă bucur nespus că regia îi aparține unui om tare apropiat sufletului meu – tocmai pentru că știu că și pentru ea a fost o provocare. Tocmai pentru că pot măsura evoluția Amaliei, ca regizor, după gradele de emoție pe care le transmite prin povestea scenică. Echivoc e despre a reveni la întrebări simple și la abordări fără fațadă. La a trăi lucrurile așa cum apar. Cu bun și rău. Iar uneori, despre a ne asuma rolurile până la capăt.

Piesa se va mai juca la Giurgiu, puteți urmări pagina Amaliei pentru a vedea ce și când. Dacă mergeți până acolo și nu vă place piesa, promit că vă decontez banii de drum 🙂 Da, cam atât de tare mi-a plăcut 🙂

Până atunci, pe 18 octombrie, sunteți așteptați la o altă premieră, de data acesta la Teatrul Mignon. Amalia Olaru regizează Amalia respiră adânc – un spectacol , nu neapărat experimental, dar fragil , care vorbește despre om și căutările sale dinspre interior înspre lume, înspre ceilalți