O zi cadou

Luni dimineața. Mă trezesc leneș și cu arunc ochii pe ceas. Un pic trecut de 8. Dau să sar din pat, apoi îmi aduc aminte că primul cadou de ziua mea e faptul că nu mă duc la muncă. Afară e cer senin, și cafeaua s-a strecurat cuminte din ibric în cana verde. Tu stai liniștit și-mi zâmbești de partea cealaltă a pernei. Nu spui nimic, de parcă nici nu mă vezi bine. Poate doar aștepți ca stropii de cafea să se transforme în energie. Nu știu și nu îmi pasă prea tare de ce tu nu ai plecat încă din casă. Poate e și ăsta un cadou.

Hai să plecăm, te aud în timp ce-mi șterg urmele de somn cu apă rece.

Unde?

Ia o pereche de blugi pe tine și hai. Că întârziem.

Unde? întreb cu vocea ceva mai puternică, că poate nu ai auzit de prima dată (în gând se învârt roți cu ace aprinse a panică. O fi ziua mea, dar tot am mania deținerii controlului)

Între timp, tu te-ai transformat într-un bulgăre de energie. Mă aștepți pe hol, și cauți din ochi cheile de la mașină. Îmi spun în gând că de data asta nu mă păcălești.

Cheile sunt la mine. Și nu le vezi dacă nu îmi spui unde plecăm. Acum.

Nu spui nimic, mă iei de mână și aproape mă târăști pe scări. Dar stai, nu am telefonul cu mine. Nici unul dintre ele. Nici geanta. Oare tu chiar m-ai luat în serios când am spus că vreau să fug în lume măcar o zi? Îmi zâmbești galeș (de ce ți-oi fi recunoscut cândva că nu mă pot supăra pe tine atunci când îmi arunci privirea aia simpatică? ), eu zic că să mergem înainte. Am uitat chiar și de faptul că nu mi-ai spus La mulți ani!

În mașină, un coș de picnic. Din acela de răchită, frumos și elegant. Pornești mașina (de unde ai scos cheia nici eu nu știu, că mie îmi ia o oră să o caut în geantă), și plecăm. Dar nu mergem spre nicio ieșire din oraș. Acum deja nu mai înțeleg nimic. Îmi întinzi telefonul, să vorbesc cu mama. Care se pare că și ea a uitat că e ziua mea. Oare aveți un plan comun? Clar, am văzut prea multe filme. Ne oprim în fața unei scări cunoscute (De unde știai unde stă cea mai bună prietenă a mea?). Apare și ea, cu un zâmbet de reviste și cu tenul impecabil.  Așa cum arată orice om normal, luni dimineață, la ora 8. În mână, un coș cu lalele. Știu înainte să mi-l dea că sunt 27. În sfârșit, cineva care nu a uitat de ziua mea 🙂

Zâmbesc acum mai cald și nu-mi mai pun întrebări. Am încredere în voi doi. Și în cel de-al treilea personaj, pe care îl culegem dintr-o intersecție. Prietenul meu cel mai bun. Cel cu care, atunci când începusem să ne întâlnim, nu te puteai înghiți. El dintr-un sentiment de frate mai mare și protector, care mă văzuse de prea multe ori cu inima făcută bucăți. Tu, pentru că te simțeai intrus și nu puteai accepta că sunt lucruri care rămân doar în trecut. Între timp, ați ajuns la un fel de înțelegere tacită.

Cânt în gând (oare de câte ori ți-am spus că trebuie să schimbăm radioul de la mașină? Sau poate mașina cu totul?). Povestim prostii. Într-un fel ciudat, am impresia că știați că am nevoie de zâmbetele voastre și de starea naturală de bine pe care mi-o dați, de v-ați strâns așa în jurul meu. Chiar dacă am spus că nu vreau nimic de ziua mea.

E un fel de petrecere surpriză în care lucrurile se așează firesc. Încerc să-mi țin sub control mania controlului și să mă bucur de drumul verde ce ni se așează în față. Încă nu îmi dau seama unde mergem, dar nu mai contează. Cu fiecare kilometru de drum înghițit, prin cap în trec destinații posibile. Suntem pe drumul spre mare. Știai că mi-e dor de ea, de nisip și cât m-am ofticat cu vreo două zile în urmă când mi-ai spus că nu putem pleca pentru că ploua infernal afară. Vremea e de partea mea, soarele e cald și până și vântul care a suflat cu îndârjire o săptămână întreagă s-a potolit.

Ajungem și din portbagaj apar ca prin minune o pătură verde și încă un coș. În timp ce mă bucur tăcut și mulțumesc Cerului pentru așa oameni frumoși pe care mi i-a scos în cale, masa de picnic se așează firesc pe malul mării. Lucrurile sunt atât de la locul lor, încât îmi doresc să împart cu mama toată povestea. Doar că nu am telefonul. Și atunci mai văd o mașină ce se strecoară spre plaja pustie și plină de scoici. Și atunci știu.

Cel mai frumos cadou la care visam era o zi lângă oamenii care îmi sunt cei mai dragi. Jumătatea de inimă, prietenii de suflet și familia. Și cumva s-au strâns toți pentru a mi-l oferi. Pentru câteva ore, sunt departe de orice gând de fugă și agitație. Și mă bucur de fiecare zâmbet, de fiecare val, de fiecare sunet. Bem șampanie de copii, mama a făcut prăjitură cu ciocolată și mentă, îndrăznesc chiar să-mi strecor picioarele în apa mării. Câteva secunde, să nu uit până când o s-o revăd. E o lume a noastră, împachetată cu o fundă mare.

Când ne îndreptăm spre mașină îmi strecori în mână un pachețel mic. Poartă în el semnul unei zile care s-a transformat într-un cadou. O inimă care să-mi aducă aminte zilnic de faptul că niciodată singurătatea nu mă va urmări, atât timp când am în preajmă oameni ca voi. Și culoare albastră, să mă poate mereu cu gândul spre marea pe care mi-ai redesenat-o într-o zi de 8 aprilie.

(Exercițiu imaginar despre cadouri perfecte. Cu personaje aproape la fel de imaginare. Bine, doar El. Restul sunt reale și sunt sigură că, peste doar câteva zile, când va fi ziua mea, îmi vor face cel mai frumos cadou. Prezența și zâmbetul lor. Text scris la provocarea Borealy– de unde am preluat și imaginile –  și înscris în Spring Super Blog 2013).

Anunțuri

Cu drag, despre cadouri.

Fotografie0587

Sentimentul că sunt acasă e dat de o etajeră specială, pe care sunt înșirate într-o ordine aparent aleatorie o grămadă de lucruri mici, ce poartă amprenta unor amintiri aparte. Cutii de cadouri, câteva imagini din plimbări pe te-miri-unde, suporturi de sticlă ce îngrămădesc în ele sentimente speciale asociate unui moment unic. Multe dintre ele s-au plimbat dintr-un cămin în altul, unele s-au adăugat în timp, în cei doi ani de când m-am mutat în garsoniera din Dristor. Toate sunt legate de câte un Om aparte care mi-a adus zâmbetul pe față, cu un cadou anume. Toate au o poveste, ca și cum toate momentele frumoase s-au strâns într-un colț concret menit să-mi aducă aminte să mă bucur de clipele frumoase și de oamenii care le aduc împreună.

La urma-urmei, rostul unui cadou e tocmai acesta. De a concretiza o legătură aparte între cel care primește și cel care oferă. De aceea îmi plac cadourile personalizate, cele care poartă cu sine înțelesuri multiple, de multe ori de neînțeles pentru privitorul din afară. Există cadouri pe care le poți creea din nimic, și cu toate acestea să poarte în ele toate gândurile frumoase pe care vrei să le dăruiești unui om. Țin minte cum, prin primii ani de facultate fiind și neavând bugete exorbitante la dispoziție, m-am tot dat peste cap să caut ceva aparte pentru un om care mă ajutase sufletește atunci când credeam că m-am dat prea tare cu capul de zid pentru a mai putea să o iau de la capăt. Am stat două nopți și am umplut vreo 350 de fâșii de hârtie colorată (decupată din niște coli pe care le luasem de la muncă) cu tot atâtea mesaje frumoase. Unele create de mine, altele găsite prin cărți sau pe internet. I le-am pus într-un borcan mare cu fundă verde. Mai târziu, o bună prietenă mi-a returnat o cutie tot cu mesaje. Am zâmbit și deseori deschid cutia magică doar pentru a găsi câteva vorbe de bine.

Există cadourile care îți demonstrează că – dincolo de schimbări în bine sau în rău ale vieții tale – e bine să îmbrățișezi orice moment ca pe o aventură. La 20 de ani mi-am petrecut ziua de naștere la Cluj, plecată fiind cu niște colegi de facultate într-un schimb de experiență. Am primit atunci un cerc de lut, pictat cu multe nuanțe de verde de la niște oameni cu care abia mă cunoscusem dar lângă care mă simțeam ca între prieteni vechi. Azi, părți din vopsea au sărit, dar încă îl port cu amintirea petrecerii de cămin organizată atunci, când la miez de noapte mi-a cântat La mulți ani un amic din Ploiești, pe care încercasem fără succes să îl contactez în cele câteva zile de când ajunsesem și pe care băieții îl găsiseră întâmplător în cămin.

După alți cinci ani îmi propusesem să plec tot la Cluj de ziua mea, cu un anume el. De la propunere până la momentul respectiv, noi am plecat pe drumuri separate și nici mare drag de petrecut nu mai aveam. Cei mai buni prieteni ai mei m-au suit în mașină și m-au dus până la Suceava. Am mâncat tort la un restaurant din Roman, și mi-au cântat La mulți ani la lumina unei brichete, și am trecut în trei zile de plimbare prin trei anotimpuri diferite (am plecat cu soare în ochi, am dat de ploaie cu tunete și la plecare ne-a nins puțin).

Îmi e greu să aleg cadouri, nu pentru că nu îi cunosc pe cei pe care le ofer ci pentru că îmi doresc să privească la ele și să se gândească la mine cu drag atunci când o fac. Martie este pentru mine, dincolo de luna cu început de primăvară, luna în care sunt născute două din  femeile care m-au influențat și mi-au oferit cadouri sufletești neprețuite. Acum câteva zile a fost ziua Ralucăi, prietena de la care am învățat că bunul gust și eleganța pot fi învățate și că prieteniile cresc mai ales după ce trec prin momente de cumpănă, atunci când ești dispus să recunoști că ai greșit și să încerci să înveți din asta. Peste alte câteva zile este ziua mamei mele, despre care nu pot scrie niciodată destul de mult și de coerent. Dincolo de toată dragostea pe care le-o transmit, și de cadourile pe care deja le-am oferit, m-am plimbat puțin pe site-ul Borealy în încercarea de a găsi un cadou pe care le-aș oferi. Și m-am oprit la cele două de mai jos.

Ralucăi i-aș lua cartea Dior. Pentru că ea este pentru mine un etalon în ceea ce privește eleganța și feminitatea, cam în același mod în care Dior e un etalon pentru cele două în lumea caselor de modă. Mamei i-aș lua cutia de bijuterii albă, pictată. Pentru că știu că s-ar potrivi în biblioteca din lemn închis la culoare și pentru că bijuteriile acum stau în alte cutiuțe diverse. Pentru că așa ar putea pune la un loc amintirile pe care le poartă cu ele brățările și pandantivele de argint primite la mine, de la tata sau de la fetele cu care lucrează și ar pune la un loc toate momentele de care ele sunt legate.

Până voi ajunge să le ofer cadouri ca acestea, m-am rezumat în acest an la cadouri de suflet. Ralucăi i-am construit un set cu brățară și colier din niște bile roz-prăfuit, pe care le-am asociat cu ea încă din momentul în care le-am văzut în magazin. Pe mama am răpit-o ieri de la muncă și ne-am petrecut o seară doar între noi, fetele, cu povești și vin aromat. La urma urmei, nu pot fi decât de acord cu ideea celor de la Borealy, care propun să dăruiești emoții. Pentru că, la urma urmei, acestea sunt cele care dau suflet oricărui cadou. Fie el și un buchet de frunze adunate din parc.

(Text înscris la Spring SuperBlog 2013)

Portret de familie 2012

De pe 6 decembrie, până pe 12. La Tete-a-tete, în Herăstrău, la ceas de seară. Cu decor roșu-roșu și canapea comodă tare. Amintiri prețioase pe care să le împărțiți cu drag. Sau cu cei dragi. Anul trecut am fost cu familia de suflet de București (adică singurii oameni care au reușit să mă suporte aproape la fel de mult ca și mama, și le mulțumesc 🙂 ). Aseară m-a luat pe sus vecina Narcisa și am mers în familie de tfb2 la poze. Sper să ajung și cu mama anul acesta, nu de alta…dar am constatat că nu am nicio imagine de-a noastră surprinsă frumos. Și cu nevasta, că tot s-a mutat în București 🙂

O campanie simpatică, pusă la cale de Foto Union.  Cam atât am avut să vă spun. Și mai mișto e că familia e una de care vreți voi să fie. Că e soțul/ soția/ amantul/ prietena cea mai bună sau pisica, ideea e de a avea o carte poștală cu amintiri frumoase la pachet. Dacă aveți nevoie de dovezi, aseară a fost precampanie cu bloggeri și puteți vedea imaginile aici.

portret1

Un cadou. O cutie de pantofi.

Să ridice mâna sus cine nu are pe acasă cel puțin o cutie de pantofi care stă aruncată într-un colț și așteaptă ceva. Pentru că ele – cutiile de pantofi – nu se aruncă mai niciodată, ci se păstrează, pentru momentul când le vei găsi utilizare. Poți pune cartofi și ceapă în cutia de pantofi. Le poți îmbrăca cu hârtii colorate autocolante și poți ascunde acolo de la acte pe care nu le găsești niciodată când ai nevoie la vederi din locuri în care nici nu mai știi că ai trecut cândva. Pentru nostalgici, cutiile de pantofi ascund scrisori de mult uitate și amintiri cu parfum de cafea. Uneori, mai multe cutii pot fi folosite pentru a compartimenta sertarul acela prea mare și dezorganizat de la comodă.

Dacă v-aș spune că aceste cutii pot fi instrumente magice care aduc zâmbetul pe fața unor copii pe care soarta nu i-a fericit cu prea multe, ce-ați zice? Dacă v-aș spune că, printre cutiile voastre de pantofi sigur ați putea popula una în așa fel încât ea să fie cel mai frumos cadou? Și nu v-ar trebui nici prea mult timp, nici prea mulți bani…gândiți-vă că nu poți pune o viață într-o cutie de pantofi. Nici măcar un magazin…

Poți pune o carte frumoasă. O jucărie. O pereche de mănuși. Niște napolitane. O pastă de dinți asortată cu periuța. Un șampon. Lucruri pe care tu sau copilul tău v-ați obișnuit să le aveți la îndemână, dar care pentru altcineva ar fi motiv de bucurie imensă. Trebuie doar să ai grijă să nu fie nimic perisabil, iar idei găsești cu duiumul, dacă dorești. Le așezi pe toate frumos în cutia care acum nu mai e o cutie de pantofi, ci una de cadou. Căci ai ambalat-o frumos și cu drag, pentru bucuria copilului (băiat sau fată) cu vârsta cuprinsă între 2 și 18 la care va ajunge.

Nu trebuie nici măcar să o lipești, ci doar să o iei frumos și să o lași la unul din sediile care colectează cutiile cadou. În București este vorba de Calea Grivitei 33, et. 1, ap.4, interfon 004C, sector 1, Bucuresti (persoana de contact: Loredana Pricopie, tel. 0731.336.829, Luni – vineri 9.00 – 17.00.). Alte puncte de colectare găsiți aici. Termenul limită este 15 decembrie. Și organizatorii își iau angajamentul că te vor anunța unde a ajuns cadoul tău.

Shoebox se numește inițiativa asta faină, și se află la cea de-a șasea ediție. Găsiți la ei pe site povești de anul trecut. Ce pot să vă spun eu e că, în cele trei luni în care am coordonat proiecte la ADRA, s-a întâmplat să fie perioada Crăciunului. Și copiii din Germania ne-au trimis două dube de cutii de pantofi pe care le-am împărțit mai apoi, unor copii săraci, dar plini de viață, de prin zona Bârladului. Au fost vreo trei zile care mi-au oferit multe lecții, dar cel mai mult, din perioada aceea, îmi amintesc zâmbetele pline de încântare ale copiilor care descopereau un caiet. Sau un penar. Sau un tub din acela de făcut baloane.

Ce ziceți, facem cadou niște cutii de pantofi? Că tot stau acolo, pe balcon, aruncate într-un colț, așteptând să le găsești un rost.

Verde viu

Când m-am mutat în casa de împrumut căreia cu atât drag îi spun casă de aproape doi ani deja, mi-am aranjat pe rafturi bucăți din viața strânsă până atunci. Mi-am redefinit singurătatea cu obiecte care mă făceau să zâmbesc, imagini ale unei eu în care se regăseau din plin cochilii firave de timp pierdut sau câștigat. M-am ferit să-mi achiziționez plante de apartament, pentru talentul meu în a le ucide sistematic și nemilos și-a spus cuvântul asupra unora de-a lungul timpului.

Bambușii au fost o întâmplare. Achiziționați din IKEA, mai mult pentru că se potriveau cu vazele roșii de sticlă care se potriveau cu blatul de marmură negru. Ultimul însemn al unui spațiu fără sens inițial. Din trei i-am tăiat și am făcut vreo șapte bucăți. Credeam că nu  vor rezista mai mult de o lună, într-un timp în care avem impresia că nici măcar eu pe lângă mine nu aș rezita atât. Nu știu cum se face, dar verdele lor continuă să-mi bucure diminețile. Uneori, stau de vorbă cu ei. Eu mă plâng de lume, ei de zgomotul constant din șantierul de peste drum, de praf, de faptul că nu am grijă mereu de ei. Din când în când, un colț de frunză li se îngălbenește și atunci știu că iar nu am stat destul de acasă.

Acum, în aproape iarnă, îmi sunt leac de hibernare și plafonare. Semn clar că undeva, în mine, există urmă de verde și viu și primăvară fără anotimp prestabilit.

Urmează să-mi cumpăr un ficus și să plantez trei lalele.