O zi cadou

Luni dimineața. Mă trezesc leneș și cu arunc ochii pe ceas. Un pic trecut de 8. Dau să sar din pat, apoi îmi aduc aminte că primul cadou de ziua mea e faptul că nu mă duc la muncă. Afară e cer senin, și cafeaua s-a strecurat cuminte din ibric în cana verde. Tu stai liniștit și-mi zâmbești de partea cealaltă a pernei. Nu spui nimic, de parcă nici nu mă vezi bine. Poate doar aștepți ca stropii de cafea să se transforme în energie. Nu știu și nu îmi pasă prea tare de ce tu nu ai plecat încă din casă. Poate e și ăsta un cadou.

Hai să plecăm, te aud în timp ce-mi șterg urmele de somn cu apă rece.

Unde?

Ia o pereche de blugi pe tine și hai. Că întârziem.

Unde? întreb cu vocea ceva mai puternică, că poate nu ai auzit de prima dată (în gând se învârt roți cu ace aprinse a panică. O fi ziua mea, dar tot am mania deținerii controlului)

Între timp, tu te-ai transformat într-un bulgăre de energie. Mă aștepți pe hol, și cauți din ochi cheile de la mașină. Îmi spun în gând că de data asta nu mă păcălești.

Cheile sunt la mine. Și nu le vezi dacă nu îmi spui unde plecăm. Acum.

Nu spui nimic, mă iei de mână și aproape mă târăști pe scări. Dar stai, nu am telefonul cu mine. Nici unul dintre ele. Nici geanta. Oare tu chiar m-ai luat în serios când am spus că vreau să fug în lume măcar o zi? Îmi zâmbești galeș (de ce ți-oi fi recunoscut cândva că nu mă pot supăra pe tine atunci când îmi arunci privirea aia simpatică? ), eu zic că să mergem înainte. Am uitat chiar și de faptul că nu mi-ai spus La mulți ani!

În mașină, un coș de picnic. Din acela de răchită, frumos și elegant. Pornești mașina (de unde ai scos cheia nici eu nu știu, că mie îmi ia o oră să o caut în geantă), și plecăm. Dar nu mergem spre nicio ieșire din oraș. Acum deja nu mai înțeleg nimic. Îmi întinzi telefonul, să vorbesc cu mama. Care se pare că și ea a uitat că e ziua mea. Oare aveți un plan comun? Clar, am văzut prea multe filme. Ne oprim în fața unei scări cunoscute (De unde știai unde stă cea mai bună prietenă a mea?). Apare și ea, cu un zâmbet de reviste și cu tenul impecabil.  Așa cum arată orice om normal, luni dimineață, la ora 8. În mână, un coș cu lalele. Știu înainte să mi-l dea că sunt 27. În sfârșit, cineva care nu a uitat de ziua mea 🙂

Zâmbesc acum mai cald și nu-mi mai pun întrebări. Am încredere în voi doi. Și în cel de-al treilea personaj, pe care îl culegem dintr-o intersecție. Prietenul meu cel mai bun. Cel cu care, atunci când începusem să ne întâlnim, nu te puteai înghiți. El dintr-un sentiment de frate mai mare și protector, care mă văzuse de prea multe ori cu inima făcută bucăți. Tu, pentru că te simțeai intrus și nu puteai accepta că sunt lucruri care rămân doar în trecut. Între timp, ați ajuns la un fel de înțelegere tacită.

Cânt în gând (oare de câte ori ți-am spus că trebuie să schimbăm radioul de la mașină? Sau poate mașina cu totul?). Povestim prostii. Într-un fel ciudat, am impresia că știați că am nevoie de zâmbetele voastre și de starea naturală de bine pe care mi-o dați, de v-ați strâns așa în jurul meu. Chiar dacă am spus că nu vreau nimic de ziua mea.

E un fel de petrecere surpriză în care lucrurile se așează firesc. Încerc să-mi țin sub control mania controlului și să mă bucur de drumul verde ce ni se așează în față. Încă nu îmi dau seama unde mergem, dar nu mai contează. Cu fiecare kilometru de drum înghițit, prin cap în trec destinații posibile. Suntem pe drumul spre mare. Știai că mi-e dor de ea, de nisip și cât m-am ofticat cu vreo două zile în urmă când mi-ai spus că nu putem pleca pentru că ploua infernal afară. Vremea e de partea mea, soarele e cald și până și vântul care a suflat cu îndârjire o săptămână întreagă s-a potolit.

Ajungem și din portbagaj apar ca prin minune o pătură verde și încă un coș. În timp ce mă bucur tăcut și mulțumesc Cerului pentru așa oameni frumoși pe care mi i-a scos în cale, masa de picnic se așează firesc pe malul mării. Lucrurile sunt atât de la locul lor, încât îmi doresc să împart cu mama toată povestea. Doar că nu am telefonul. Și atunci mai văd o mașină ce se strecoară spre plaja pustie și plină de scoici. Și atunci știu.

Cel mai frumos cadou la care visam era o zi lângă oamenii care îmi sunt cei mai dragi. Jumătatea de inimă, prietenii de suflet și familia. Și cumva s-au strâns toți pentru a mi-l oferi. Pentru câteva ore, sunt departe de orice gând de fugă și agitație. Și mă bucur de fiecare zâmbet, de fiecare val, de fiecare sunet. Bem șampanie de copii, mama a făcut prăjitură cu ciocolată și mentă, îndrăznesc chiar să-mi strecor picioarele în apa mării. Câteva secunde, să nu uit până când o s-o revăd. E o lume a noastră, împachetată cu o fundă mare.

Când ne îndreptăm spre mașină îmi strecori în mână un pachețel mic. Poartă în el semnul unei zile care s-a transformat într-un cadou. O inimă care să-mi aducă aminte zilnic de faptul că niciodată singurătatea nu mă va urmări, atât timp când am în preajmă oameni ca voi. Și culoare albastră, să mă poate mereu cu gândul spre marea pe care mi-ai redesenat-o într-o zi de 8 aprilie.

(Exercițiu imaginar despre cadouri perfecte. Cu personaje aproape la fel de imaginare. Bine, doar El. Restul sunt reale și sunt sigură că, peste doar câteva zile, când va fi ziua mea, îmi vor face cel mai frumos cadou. Prezența și zâmbetul lor. Text scris la provocarea Borealy– de unde am preluat și imaginile –  și înscris în Spring Super Blog 2013).

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s