Despre amanți și alte jucării (dimineața de după)

(preludiu)

DSC_0071

am închis într-o cutie, aparent definitiv o fotografie făcută fără niciun motiv

doar că din când în când unele cutii e bine să le deschizi. să privești în ele cu ochii mari de uimire și să regăsești un zâmbet pe care îl credeai un pic pierdut. aseară am deschis cutia cu luni pătrate și concerte de club. am găsit, undeva, bine pus de-o parte povestea unui concert din 2009, din vamă. e concertul alinei care mi-a rămas cel mai bine lipit de retina muzicală.

am fost, și asta știu cert, bunătatea de la tine din piept. 

coincidență sau nu, ambele concerte – și cel de atunci, și cel de aseară – au avut un singur punct comun, dincolo de artista de pe scenă. și anume un grad de vindecare și acceptare a unor stări de fapt și a unor emoții. i-am scris aseară că-l aștept și am știut că nu o să vină. mi-am întors apoi inima spre scenă și am zâmbit. nu mai doare atunci când plec, la fel cum nu mi se mai încleștează dinții și sufletul atunci când spun te iubesc.

ți-as desena un șotron cu o mie de pătrate și încă ceva…ți-aș desena o melodie

există o parte a jocului care nu ne place. cea în care pierdem. sau în care jucăriile se strică. cel mai urât e atunci când ele se plictisesc de noi și pleacă spre alte case. pentru asemenea momente s-au inventat concertele-terapie. cele care ne povestesc despre noi (uneori chiar mai mult decât ne-am dori), și în care putem să ne proiectăm stările fără teama că vom fi judecați – până la urmă e schimb de emoție reciprocă. am câțiva prieteni muzicali cu care aplic asta din când în când (alina, make, folkfrate sunt primele exemple care îmi vin în minte).

trec sirene prin oraș adulmecând o urmă de-amant

uneori, cel de-al treilea salvează relația. nu strâmba din nas, poate ai impresia că în coliviile perfecte lucrurile sunt de dinainte bine stabilite. adevărul e că în dimineața de după…poți alege să îl dai afară pe ușă, să pleci spre casă, sau să te întorci. orice decizie ai lua, nu prea contează atât timp cât nu o vei regreta în cea de-a doua dimineață de după. în rest, acceptă greșeala, nu te sufoca în așteptare și crezi în poveste. există și finaluri fericite.

sunt o nebună…vreau să-mi cumperi o lună – și să fie pătrată

aseară, în stuf vama veche m-am întâlnit cu muzica alinei având în cap doar dorul de ea. poate tocmai de aceea am uitat de durerea de cap, și am plecat fredonând. am dansat un pic, am râs destul de mult, mi-am dat voie să închid ochii și să visez. a fost destul de liniște și destul de fum cât a lăsa gândurile să evadeze firesc. a fost multă joacă. amanții au fost și ei prezenți, printre frânturi de piese. și fiecare și-a spus adevărul cum a știut mai bine.

cam așa.

la // la-la // la-la-la // la // la-la // la-la-la…

a fost frumos tare aseară. undeva, pe la mijlocul concertului, am găsit-o pe fata-fluture de acum niște timp. și m-am bucurat că a fost așa. uneori, dimineața de după e la fel ca fericirea de luni. un zâmbet neașteptat.

Despre amanți și alte jucării (preludiu)

alina_amantiIeri seară, într-un schimb de vorbe despre concertul Alinei Manole de vineri (pauză de zâmbet, că abia aștept seara respectivă) pe numele său Amanți și alte jucării, îmi spune domnul de la celălalt capăt al firului: apoi da, că voi femeile oricum așa ne credeți. Evident am uitat să-l întreb ce credem: că-s amanți sau jucării?

Și cum viroza mi-a lăsat amintire un program de somn haotic, pe la 3 dimineața stăteam și așezam cuvintele la locul lor. Adevărul e că, vorba unui alt domn din viața mea, noi nu creștem niciodată, doar schimbăm dimensiunile jucăriilor :) Și da, a trata oamenii ca jucării nu e nici moral, nici sănătos – dar să fim realiști, fiecare dintre noi o face din când în când. Pentru a își confirma ceva, pentru a ocupa o bucată de timp, pentru că se întâmplă să.

Ne place – nouă doamnelor – să ne jucăm. Să găsim omul acela dezbrăcat de orice prejudecăți pe care să îl putem îmbrăca și dezbrăca atunci când vrem (la propriu). Pe care să îl așezăm pe un raft, să îl putem lua de acolo atunci când e musai de următoarele: o îmbrățișare, un sărut pasional, un pahar de vin sau o noapte dezbrăcată. Cuprinse de remușcări vom privi la partenerul de joacă (ăla de vine seară de seară acasă) cu un ochi în lacrimi și ne jurăm până la cer și înapoi că noi nu.

Stând atârnate în permanență între dorința de a fi protejate, alintate și tratate ca niște prințese și impulsul de a controla tot și totul din ceea ce ni se întâmplă, ne place ideea de a le putea pune în echilibru. Din punctul ăsta de vedere, amanții sunt alegerile perfecte: nu ne cer de mâncare (că oricum ne vedem prea rar pentru asta), ne alintă, și ne dau iluzia controlului perfect. Până când se întâmplă inevitabilul: ori te plictisești de el, ori – în toată această joacă – tu te transformi în Barbie și el în mânuitorul de sfori. Oricum ar fi…se lasă cu mici drame, cu ego frânt, cu nervi și cu frustrări.

În cazurile fericite, amanții sunt jucăriile perfecte. Nu dăm detalii.

Vă place – vouă domnilor – să ne jucăm. Vă place să ne vânați, în timp ce noi ne dăm ochii peste cap încercând să fim cele mai misterioase-serioase-și-doar-un-pic-frumoase domnițe. Ideea femeii care vine către voi fără așteptări, ci doar cu nevoia de a se simți (re)confirmată vă intrigă și gâdilă un pic orgoliul. Nu știți să stați cuminți atunci când ea vă așează pe un raft și niciodată nu aveți răbdare.

Culmea, știți că uneori sunteți doar jucării în viața noastră și cu toate astea vă luați rolul în serios cu zâmbetul pe buze. Nu vă puneți o mie de întrebări, nu vă învârtiți haotic în jurul lui de ce, ci doar așteptați cuminți sms-ul care vă cheamă. Și dacă nu vine, nu vă plângeți – pentru că e plin de doamne ce au rămas copile în jur. Tocmai de-astea ne sunteți, din când în când, jucării.

Atenție, doamnelor și domnilor! E bine să te joci. Doar țineți minte că jucăriile au durată de viață limitată. Uneori, ne săturăm noi de ele. Alteori, le stricăm din prea multă dragoste. Din când în când, le pierdem atunci când ieșim cu ele pe stradă.

La finalul zilei, viața se construiește în jurul partenerilor de joacă. Cu care te cerți, care uneori mai pleacă, dar care știu să se joace cu tine așa cum ai nevoie. Și fără a te face să te simți, pentru niciun moment, o jucărie. Ei sunt cei care îți vor șopti Hai să facem stele pătrate atunci când tu cânți Dragostea mea e un unicorn.

În altă ordine de idei…abia aștept concertul de vineri seară. Pentru că mi-e dor de Alina ]n formulă de club. Și pentru că Stuff are iz de mare și de fugit de-acasă. Revin cu concluziile după concert:) Care, în mod evident, nu au nicio legătură cu amanții și jucăriile din textul meu.

Până atunci vă las piesa asta – cândva, am plâns aproape cât un val când am ascultat-o – a fost atunci când am simțit că am fost jucărie, mai mult decât joacă. Între timp, mi-a rămas dragă și sinceră.

Să fiți cuminți până vineri seară:)

Idei (i)responsabile

InstagramCapture_4265ebf8-7238-4c61-863d-6a6da3abb277_jpg

Ne-am întâlnit miercuri seara. Ea venea de la job si mergea să-și recupereze copilul de la soacră. Eu mergeam…să beau o apă plată și să spun La mulți ani unui prieten drag, în sufrageria Folk Frate. Ne știm cam de pe când singurele griji erau notele la școală și băiatul drăguț de la scara de lângă, cu cel puțin trei ani mai mare. Și ne-am tot intersectat drumurile până acum vreo doi ani, când s-a așezat la casa ei, a făcut o minune de fată și s-a întâmplat inevitabilul…și-a văzut fiecare de viața ei. Deci, dupa Ce mai faci / Mersi, bine, pe unde mai muncești, ce-ți face kinderul, la la la la…ajungem la inevitabila întrebare (de la ea către mine) și tu, ce ai de gând cu viața ta? Îți urmăresc blogul, te văd pe facebook, nu ai o relație, nu te așezi la casa ta…tu când ai de gând să devii un om responsabil?

Și acum, să ridice repede mâna sus acela care nu s-a lovit măcar o dată în viața lui de întrebarea acesta? Nu în același context, poate nu de la cineva cunoscut dar cu siguranță având în spate ideea următoare: eu cred că responsabilitatea înseamnă să faci lucrurile a, b, c și dacă tu nu faci lucrurile acestea atunci în mod automat ești un om iresponsabil, deci nu te-ai maturizat, nu servești societății în nici un fel, jap-jap!dă-ți repede două peste ochi și revino cu picioarele pe pământ.

No bun, mie întrebarea asta mi se pare la fel de ciudată ca atunci când m-ar întreba cineva și tu când ai de gând să fi fericit?, când noi plecăm de la idei diferite despre ceea ce înseamnă fericirea.

Îmi scuzați ignoranța (mi-o asum, pe cuvânt) dar eu nu știu de când ideea de responsabilitate este echivalentă cu a avea un soț/soție acasă, eventual cu un copil cu tot, o proprietate pe numele tău, și un plan desenat în viață pentru următorii n ani. Nu de alta, dar știu cam multe cupluri care au divorțat la vreo 2 ani după căsătorie, am auzit de oameni care au luptat să își ia casă doar ca peste trei luni să nu mai aibă cum să plătească ratele, și de copiii care își văd părinții din Paște în Crăciun pentru că aceștia muncesc 20 din 24, pentru că altfel nu au cum să-i crească.

Una peste alta, sunt o fată de aproape de 29 de ani care stă de niște ani pe propriile picioare financiar, îmi plătesc ratele la timp, mă duc la job și îmi petrec timpul acolo încercând să dau tot ceea ce pot pentru a face lucrurile să meargă în direcția dorită, de vreun an am început să pun mai mult accent pe ceea ce mănânc și pe corpul meu (tocmai pentru că știu că am responsabilitatea lui și vreau să-l mențin). Îmi susțin familia și ei știu asta. Îmi ajut prietenii atunci când pot, și când nu pot…rămân în zonă. Greșesc deseori, și îmi asum greșelile și încerc să nu le repet. Cu toate acestea, sunt oameni din aceeași generație cu mine care mă consideră iresponsabilă. Pentru că nu am bifat lista de a, b, c (fiecare completează cu ce vrea).

Pentru mine, responsabilitatea e simplă. E a alege să faci un anumit lucru la momentul în care te simți pregătit să îl faci – emoțional, fizic, financiar. Și da, uneori responsabilitatea înseamnă a-ți asuma anumite alegeri proaste. La fel cum responsabil mi se pare să nu intru într-o relație doar pentru că toată lumea îmi spune că trebuie (ceea ce nu înseamnă că nu mi-o doresc, ci doar că trebuie să și simt ceva pentru omul acela, nu să fie doar pentru că). Sau cum, și dacă aș avea relația aceea acum, nu m-aș apucat de făcut copii, pentru că sunt conștientă că încă sunt în aceea etapă egoistă in care îmi care îmi doresc să fac lucruri pentru mine și că trebuie să mai învăț niște lucruri, să mă mai plimb un pic, să mai pierd niște nopți.

Așa că da, poate sunt iresponsabilă. Doar că în definiția mea sunt perfect în parametrii, poate mai mult decât am fost în vreun alt moment al unei așa zise maturității. Și se poate judeca, se poate evalua, oricum vreți voi. Dar vă rog eu mult, nu mai asumați că avem aceleași idei despre ce înseamnă responsabilitatea și împlinirea.

Voi o să pierdeți prea mult timp judecând fericirea altora prin ochelarii de cal. Eu îmi voi pierde timp prețios și total iresponsabil încercând să găsesc o cale de mijloc.

Final de săptămână fiind, vă doresc să fiți împăcați cu alegerile voastre. Cele responsabile, evident:)

O carte pe săptămână – Open (Andre Agassi)

cover_agassi

Atunci când am început povestea cu sareadinbucate (mai e un pic se fac 7 ani), unul dintre motivele din spate a fost dragul de cărți și de a le povesti altora despre ele. Între timp, mi-am pierdut mâna la scris recenzii, am avut perioade destul de lungi când am citit mai mult din fugă și printre rânduri. Una peste alta, finalul anului trecut mi-a adus în cale niște cărți tare-tare frumoase așa că am decis să îmi pun mintea, tastele și cuvintele la treabă și să mă reapuc de povestit despre cărți. Cum nu pot să fiu la fel de organizată cum e Tomata și să public recenzii într-o anume zi a săptămânii (bine, acum ia și ea o pauză, și încă una bine meritată :)), ceea ce îmi propun este să vă povestesc despre o carte pe săptămână. De-o fi luni sau vineri…om mai vedea, în funcție de timp, chef și inspirație:) Recenzia de azi am început-o luni și am terminat-o marți:)

Și acum, că am terminat cu lunga introducere, cartea săptămânii a fost pentru mine revelația anului trecut. Am citit-o în decembrie, în câteva zile (și are vreo 500 de pagini), m-a enervat, m-a bucurat, are drame, iubire, și acțiune…și este o biografie.

Open, se numește ea, și poartă semnătura lui Andre Agassi. Spun că poartă semnătura lui, pentru că omul cu penița din spate este este J.R. Moehringer (o să vă scriu despre memoriile lui în săptămânile viitoare). Cei doi au stat vreo lună, înregistrând zi de zi povestea lui Agassi. A urmat transcrierea lor, iar din domnul Moehringer a pus totul într-o poveste.

I-am cerut lui J.R de multe ori să-și pună numele pe această carte. El însă a simțit că un singur nume avea ce căuta pe copertă. Deși mândru de munca făcută împreună, a spus că nu și-ar putea pune numele pe viața altcuiva. 

Nu sunt un fan tenis. Nu am știut până acum vreo juma de an cu ce se mănâncă un joc de tenis. Dar chiar și din bula mea de cristal am auzit de Agassi și știam că-i o legendă în lumea acesta. Însă am trăit foarte mult timp fiind convinsă că oamenii care ajung legende iubesc ceea ce fac, și ajung acolo tocmai din pasiune. Cartea lui Agassi în schimb schimbă percepția despre ceea ce înseamnă a fi cel mai bun. Despre ce înseamnă să ajungi acolo. Despre nebunia de a face ceva mereu, chiar dacă ajunge să te doară, să te chinuie (fizic și psihic) până la epuizare. Și despre echilibrul pe care îl cauți în permanență între dorința de a fi mereu mai bun și a avea mai multe titluri și aceea de a avea un strop de liniște și de odihnă.

Urăsc tenisul. Îl urăsc din toată inima și, cu toate acestea, continui să-l joc, lovesc mingea mai departe, toată dimineața și toată după-amiaza, pentru că nu am de ales. Indiferent cât de mult aș vrea să mă opresc, nu o fac. Mă implor în continuare pe mine însumi să mă opresc și joc mai departe, iar acestă prăpastie, această contradicție între ce vreau să fac și ce fac de fapt pare a fi esența vieții mele. 

Continuarea