Lecția lui 2015

WP_20131031_001

Într-o ordine firească a lucrurilor, lecțiile despre un timp, un proiect, o alegere vin la finalul acestora. Într-o ordine emoțională, îți poți alege lecțiile din puținele date pe care le primești o dată cu un nou început și să îți conturezi viitoarele planuri în funcție de ele.

Și dacă finalul lui 2014 / începutul lui 2015 a venit cu niște nopți albe (și nu din cauza petrecerilor neîntrerupte), cu o stare de greață permanentă (și nu una metaforică) și cu senzația că datul jos din pat devine cam cea mai complicată acțiune pe care o poți întreprinde, am avut și mult timp la dispoziție. Timp de a (mă) pune în ordine, de a lua niște decizii, de a pune puncte acolo unde e cazul.

Lecția cu care am început anul e că dacă nu sunt disponibilă în timp real pentru mine și pentru nevoile mele, apoi o să fie cam greu spre imposibil să mai fiu acolo și pentru ceilalți. Că primul pas prin care pot începe să fac asta este să am grijă de sănătatea mea și de ficatul meu care a resimțit brusc pe 30 decembrie cam cât de tare l-am forjat în tot 2014 (și cum fiere nu mai dețin de niște ani…săracul a dus în cârcă toate nopțile albe, regimurile haotice și cafelele nemăsurate).

Așa că îmi cer scuze dacă o să mă simțiți egoistă uneori. Am decis că nu mă pot împărți în 1000 de direcții fără să pierd eu între ele. Am nevoie să mă recompun. Am simțit că există oameni care îmi fac rău, chiar dacă uneori îmi sunt extrem de bine, pentru un timp. De ei trebuie să mă vindec.

Oamenii care contează au înțeles deja că am nevoie de spațiul acesta al meu și pentru mine, și au fost aproape. Am râs, ne-am făcut rezoluții împreună, ne-am conversat la miez de noapte. Sunt aceeași oameni care vor înțelege că voi comada apă plată în loc de bere și că voi prefera uneori o seară de povești și ceai în loc de o noapte albă. Ba mai mult, îmi vor atrage atenția că …poate e mai bine așa 🙂 (vorba unui cânticel simpatic tare, pe care sper tare-tare mult să-l văz înregistrat pe album anul acesta).

Lecția lui 2015 e despre a te concentra pe ceea ce-ți face bine pentru a putea dărui înapoi înzecit. Pentru că anul trecut am primit extrem de multe momente speciale, de zâmbete deschise, de mâini întinse, atunci când eu eram prea ocupată să mă descompun. Și știu că le pot returna doar dacă voi construi binele din mine. Cu inima împăcată și ficatul funcțional 🙂

Să fiți frumoși și să dăruiți în fiecare zi un zâmbet. Restul, sunt detalii 🙂

Ce s-a ales din ideile lui ianuarie 2014…

Lista lansată în ianuarie 2014. Din care bifăm sau nu, după caz. Fără bilanț pe blog anul acesta, că la 64 de articole scrise nici măcar nu prea am de unde alege 🙂 (și oricum le puteți răsfoi în juma de oră, maxim 🙂 )

  • să îmi fac timp (…)timp de scris, de citit, de ascultat povești – work in progress. ideea a prins contur abia după jumătatea anului, atunci când am conștientizat dureros (fizic și psihic) că dacă nu îmi fac timp pentru mine, atunci nu mai pot face nimic pentru cei de lângă mine
  • să ascult mai mult. și, pe cât posibil, să vorbesc mai puțin. – work in progress care trebuie evaluată de oamenii de lângă mine. am ajuns să țin mai multe pentru mine. cu toate acestea, am vorbit mai mult despre ceea ce simt, cred, despre anumite decizii. tot spre final de an am început să învăț să mă ascult. 
  • să ajung în Danemarca, în primăvară, pe cât posibil  în prejma zilei mele de naștere  – am ajuns. a fost o experiență aparte. nu m-aș întoarce, dar tiza mea cu zâmbet larg mi-a arătat țara asta ca pe o poveste. 
  • să ies din zona de confort mai des. primul pas o să fie în februarie, când – după trei ani de stat în garsoniera simpatică din Dristor – o să îmi pun viața în cutii și o să mă mut. nu, nu mi-am luat casă, ci doar schimb spațiul pe un apartament pe care îl voi împărți cu încă cineva – viața în tei e simpatică, mai ales că acum avem un nou coleg de apartament (sub forma câinelui colegei mele, căruia i-am devenit ”mătușă” 😀 )

SAMSUNG CSC

  • să pun bani deoparte și să mă plimb un pic mai mult. – bani deoparte n-am reușit să am la finalul anului. dar am vizitat Budapesta și Praga, într-o vacanță nu foarte scumpă, dar extrem de simpatică. (mulțumesc, R)
  • să descopăr cel puțin un oraș nou în România. dacă se poate să fie Mediaș sau Timișoara. – se amână pentru anul viitor 🙂 nu prea m-am plimbat în 2014.
  • să îmi cumpăr două cărți pe lună. pentru că timp de un an am citit preponderent de pe ebook reader și îmi e dor de senzația pe care o dau paginile întoarse ale cărților – am cumpărat câte ceva, am citit 32 de cărți (conform Goodreads), majoritatea în print. am descoperit spre finalul anului dorul de a scrie despre ceea ce citesc, așa că planul pentru 2015 e nu numai să cumpăr, dar să și scriu.
  • să accept că lucrurile nu se întâmplă mereu așa cum vreau eu și să nu mă mai concentrez pe trecut, ci pe azi – în teorie sună bine, în practică uneori a te concentra pe azi se poate dovedi un mare bolovan în drum. ocazie cu care am descoperit că e bine ca – măcar din când în când – să lupți pentru ideea de mâine. chiar dacă ea nu o să aibă aceeași formă pe care o vezi azi. de reținut și aplicat mai des la anul.
  • să mă cațăr pe o stâncă – bifat. și a fost un sentiment extrem de mișto. de repetat musai. nu o dată, ci de câteva zeci de ori (doru, vali, ionuț, ruxi, cris – mă bazez pe voi să mă trageți de mânecă pentru asta, da? 🙂 )
  • să mă bucur de ceea ce am și de ceea ce pot face. fără a mai cădea în capcana butoaielor de melancolie. – nu au fost butoaie cu melancolie. au fost căderi abrupte, despre care încă nu simt puterea să povestesc. am trecut peste ele având lângă mine niște oameni minunați care mi-au aratat cum să mă bucur din nou. rămâne pe lista de idei și pentru 2015. 
  • să învăț ceva nou. încă nu știu ce 🙂 – am învățat un job nou, în aceeași companie. pare simplu, s-a dovedit a fi mai complicat decât credeam, dar cu siguranță a venit cu multe lecții la pachet. la anul vreau să învăț să dansez 😀
  • să zâmbesc dimineața, mai ales atunci când mi se pare că e extrem de complicat să fac asta. – cred că trebuie aici să o iau cu pași mici. iar primul ar fi să învăț să mă împac cu existența dimineților, mai ales în perioada septembrie – martie (zona mea gri din an 🙂 ). cu toate că am descoperit niște metode de zâmbet chiar și în plină toamnă. pe-astea din urmă le-aș păstra și pentru 2015 🙂
  • și, așa cum mi-a urat cineva drag, să fac alegerile bune de fiecare dată 🙂 – ceea ce în mod evident nu am făcut :))) dar cel puțin trag linia fiind extrem de liniștită cu fiecare alegere făcută. profesional, personal, emoțional. chiar dacă prin unele dintre ele m-am rănit, prin altele am depărtat oamenii, iar în unele am luat exact decizia pe care nu doream să o iau, dar mi-a fost forțată mâna sau rațiunea.

Cam asta a fost. Pentru 2015 mi-am propus un singur lucru: să nu mai amân. să nu mai fac planuri, ci să întreprind acțiuni. și da, nu o să mai am o listă de idei, ci una cu obiective – din acelea palpabile și tangibile. pentru că am ajuns la final de 2014 să îmi doresc să mă pot măsura cumva și constant că n-am cum.

a fost un an haotic (aș spune greu, dar cred că aș fi mult prea subiectivă). a fost un an în care m-am schimbat. a fost un an în care viețile celor de lângă mine s-au redesenat. și da  – cred că povestea cu ciclurile de viață care se modifică la fiecare 7 ani nu-i chiar balivernă.

așa că…dragii mei, să ne vedem la Anul zâmbitori și împăcați. Cu noi și cu ceilalți. Mai apoi, cam cât de sănătoși este posibil. Apoi, ne putem face listele liniștiți 🙂

Să fiți (cei mai) iubiți!

Spiridușii anului 2014

Refuz să fac bilanțul acestui an. Știu că undeva, la capătul lui voi regăsi niște plusuri. Mai știu că e primul Crăciun când am mers după cadouri fără să mai caut ceva pentru bunicul meu, și de atunci am un nod mare în stomac. Cumva, pierderea lui, drumul îngrozitor de greu pe care l-am parcurs până la acel moment, toate nopțile albe ale mamei sau ale mele, și spatele din ce în ce mai aplecat al bunicii și-au lăsat urmele peste fiecare dintre membrii familiei mele, și peste mine.

 A fost un an greu de gestionat. Pentru mine, pentru oamenii din jurul meu. Un an cu provocări. Un an când am învățat că trebuie să accept că nu pot controla gândurile, faptele sau stare-de-bine a celor de lângă mine, și uneori nici chiar pe a mea. Am plecat, am revenit, am părăsit, am re-descoperit prieteni. Am încercat să fiu un Om mai bun, dincolo de tot griul care a părut că a planat deasupra anului.

Mai știu că zâmbetele de anul acesta nu ar fi fost posibile fără niște spiriduși simpatici, care mi-au adus bucăți de lumină și zâmbete și cele mai frumoase cadouri. Cele pe care nu le așteptam. Bilanțul anului meu e despre ei.

Make. Raluca. Amalia. Cătă. Ei sunt cei patru spiriduși care sunt în viața mea de niște ani. Cei mai vechi fiind de zece plus. Anul acesta, au fost responsabili cu răspunsul la telefon la ore indecente, scosul din casă atunci când eu aveam tendința să mă închid între pereți, seri albe de povești fără scop precis. Au făcut asta cu răbdare, fără să judece alegerile proaste, cu o mână întinsă. Mulțumesc!

Doru. Vali. Ionuț. Ruxi. Ei sunt spiridușii responsabili cu lecțiile de cățărat. Tot de la ei am învățat că e o energie specială care ne-a adus pe toți în jurul panoului și chiar dacă la final de an ne-am văzut din ce în ce mai rar (din cauza spatelui meu cu personalitate) sunt oamenii care mereu mă primesc cu zâmbetul pe buze atunci când revin. Iar Doru este spiridușul care m-a învățat să am mai multă încredere în corpul meu, să nu las pauzele să o ia înaintea progreselor, să îmi setez mintea spre a ajunge acolo unde e capătul panoului. Lecțiile de cățărat au fost una dintre sursele preferate de evadare, si am învățat de-a lungul lor cum să mă concentrez mai mult pe atingerea unor scopuri, fără a lua în calcul factorii externi. Pentru anul viitor, spiridușii or să mă învețe să mă lupt cu stânca (chiar dacă ei nu știu încă asta ). Mulțumesc!

Oana. Spiridușul tiz cu drumuri peste mări și țări și cea mai caldă îmbrățișare. Responsabilă pentru săptămâna daneză, condus pe coasta mării, văzut locul unde se întâlnesc mările, găsit inima de piatră pe plajă. A fost o săptămână de liniște-liniște, în mijlocul unei agitații pe care o presimțeam amândouă. Ne-am căutat printre povești, am regăsit punctele comune, am știut că indiferent de drumurile noastre vom găsi partea de liniște la final de drum. Spiridușul meu cu zâmbet larg, îți mulțumesc!

Cristina. Spiridușul regăsit în acest an și care pleacă în Elveția peste doar câteva zile. Responsabilă cu mobilizatul meu în a merge la sală, atunci când îmi găseam scuze, cu serile de mers pe jos la aproape-miez-de-noapte, și cu o tonă de răbdare în a asculta toate dramele mele existențiale. Mulțumesc, spiriduș creț!

Spiridușii buni care m-au ajutat și anul acesta să ajung la Alba Iulia, o dată în mai (când simțeam nevoia să fug) și o dată în toamnă (când simțeam nevoia să îmi regăsesc dragul de scris). Spiridușul-mamă care are grijă ca, indiferent cât de obosită aș fi, să îmi facă ciorbă când merg pe acasă. Spiridușul neașteptat, care mi-a făcut primul cadou de Crăciun. Cadou pe care o să-l împart cu voi de prin martie, căci același spiriduș s-a oferit să mă ajute în lupta cu tehnica. Spiridușul simpatic care din când în când îmi trimite un mesaj care să mă facă să zâmbesc. Spiriduș – Denisa din cauza căreia am tot ieșit din casă în vară și care mi-a adus aminte ce bine e să dansezi și să râzi, cu gândul departe de tot și toate, și din cauza căreia am (re)găsit alți purtători de zâmbete în preajma mea.  Spiridușul cu mesaje simpatice, atunci când e prea liniște. Spiridușul cu îmbrățișări care vindecă. Spiridușul care mă bate la cap să scriu. Spiridușul care m-a ajutat în schimbarea jobului. Vă mulțumesc!

Dacă la finalul anului am crescut un pic e pentru că toți acești oameni au crezut un pic în mine și mi-au dat încredere în magie, în frumos, în zâmbete. Sunt bucățile mele de suflet, pentru că sunt parte din acei oameni frumoși care știu să dăruiască doar de dragul gestului, nu pentru că așteaptă ceva în schimb. Și sunt cei din cauza cărora am încercat să fiu spiriduș, la rândul meu (și poate așa, un om mai bun). Pentru că există o lege a compensației, și toate darurile frumoase pe care mi le-au făcut trebuie să se răsfrângă mai departe.

Zilele astea vă doresc să fiți spiridușul unui om de lângă voi. Cu inima deschisă și fără așteptări. Doar cu zâmbet. Și dacă aveți spiridușii voștri, nu uitați să le mulțumiți și să dați mai departe darurile lor.

Să fiți senini și cuminți!

IMG_0031

Fragmente de luni. Culese din Joia Păcătoșilor.

am promis că scriu o scrisoare. de fiecare dată când ajung la curaj, pierd prima frază. fără prima frază, scrisoarea se pierde și ea, aleargă după cuvinte, le atacă, le aruncă la întâmplarea. scrisoarea astea trebuie s-o scriu cu grijă și răbdare de om mare, care disecă cu în propriul trecut. nu e scrisoarea care să mă vindece, e cea în care o să-mi dau niște răspunsuri.

SAMSUNG CSC

oscilez periculos între tăceri și vorbit excesiv de mult și despre nimic. simt nevoia să trag de oamenii de lângă mine, până la epuizarea lor (sau a mea), să îi cert, să îi controlez, să văd, să simt, pentru ca mai apoi să fug într-un colț de pat, să închid telefonul și să mă cert cu ei în mintea mea. de cele mai multe ori, ei nici măcar nu știu că ne certăm, dar ce mai contează. îmi va trece, la finalul seriei de plecări-veniri-plecări unii vor rămâne, cei mai mulți vor concluziona că sunt nebună și mă vor lăsa în pace, pe unii îi voi fi sufocat cu atenția și mă vor ignora grațios, pe alții îi voi lăsa eu în spate, alături de unicul regret că le-am zâmbit cu o noapte mai mult decât trebuia.

SAMSUNG CSC

scriu. vorbesc. scriu. vorbesc. mă explic. mie. lui. lor. cititorilor. nu poți înțelege cât mă definesc cuvintele. cele pe care am timp să le caut, pe care le pot așeza pentru a îți spune povestea. ai impresia că pierd cea mai importantă parte din comunicare atunci când îți scriu. am impresia că mă vând prin cuvinte și uneori rămân goală de ele și mi-e teamă că o să vezi și o să râzi. din fericire, atunci am învățat să tac. am o teamă fundamentală de a îmi rosti cuvintele, pentru că sunt prea agitată, prea zbuciumată, și mi-e prea teamă să nu fugi dacă o să spun totul. așa că mă explic prin cuvinte scrise. la final râdem ca de o glumă bună. iar eu nu te mai cred.

SAMSUNG CSC

îmi e dor de liniște. de aceea liniște în care pot să mă lipesc cu spatele de calorifer, să respir adânc și să așez lumea pe rafturile ei, frumos ordonate și colorate. acele jumătăți de ore sau de zile în care timpul e doar al meu și doar pentru mine, și în care mă definesc. bucățile de timp în care mă pot deconstrui, fără teamă, mereu cu surpriza unu eu altfel. dar îmi e teamă azi de liniștea asta. pentru că are prea multe să-mi spună. pentru că sunt niște adevăruri pe care nu le pot trata cu la-la (cine a mers pe la concertele Alinei Manole înțelege). îmi e dor de aceea liniște pe care o aduce un moment de singurătate asumată, doar că azi oglinda arată mai mult însingurare, așa că mai bine mai stau un pic printre zgomote.

SAMSUNG CSC

plec. vin. vreau. iubesc. urăsc. de fapt, detest. îmi urlu independența. plâng fără de lacrimi atunci când nu mă ține de mână. sunt maniacă în a controla tot ceea ce se întâmplă cu mine și pe lângă mine. tu mă crezi și apoi te miri că sunt atât de instabilă când vine vorba de amoruri. și râzi (nu știu dacă sincer sau cinic, mai contează) când îți spun că eu mai cred în făt-frumos. apoi ne strângem de mâini, ne sărutăm, plecăm mai departe. tu, cu o bucată din mine. eu. pur și simplu.

SAMSUNG CSC

….

când o să mă fac mare o să știu exact ce vreau. și atunci totul o să fie mai simplu. până atunci, evadez din când în când în lumea altora, unde îmi pot trăi poveștile până la capăt, cu ură, și zâmbet, și râs și plâns, fără ca nimeni să știe cât din poveste e a mea, și cât e de pe scenă. la final, e un fel de terapie cam cum e cu textul acesta, care e despre mine dar doar pe alocuri 🙂

SAMSUNG CSC

Scrisori de la Ziua de Mâine (5)

(Au existat în cadrul Festivalului Ziua de Mâine o serie de momente speciale pe care le-aș fi împărțit cu anumiți oameni. Pentru că așa cum Festivalul a crescut în 10 ani de existența, așa s-au întâmplat și pentru mine niște întâlniri frumoase pe drum, fie la Alba, fie în zona muzicii folk, fie undeva, la acele puncte care te schimbă și te definesc. Prezența mea la Festivalul în cele 4 zile a fost pretext pentru 10 scrisori-amintire. Despre oameni și despre muzică. Între timp, cum am văzut ediția aniversară puteți citi pe ForeverFolk. Nu voi da nume destinatarilor, pot fi la fel de bine adresare oricăruia dintre voi. Iar motivul pentru care unele se scriu abia acum e pentru că uneori e mai ușoară decizia de a scrie o scrisoare, decât aceea de a o redacta și trimite. Iar unele scrisori au fost trimise direct către destinatari. Sunt amintiri care își păstrează farmecul doar păstrate între oamenii care le-au creat).

Dragă O,

Pe noi ne despart multe. Ne-au despărțit alegerile, oboseala, căutările, astăzi ne despart niște sute de kilometri și-un ocean. Poate așa era firesc, dacă stau să mă gândesc bine prietenia dintre noi a pornit de la o despărțire. De-a mea 🙂

Cu toate acestea, există în povestea noastră un sentiment de apartenență și permanență care nu ține loc de toate blocajele impuse de drumurile noastre, indiferent că sunt temporale, spațiale sau emoționale. Și nu, nu cred că are legătură că numele noastre sunt identice.

Pe noi ne-au legat muzica, poezia și nevoia de poveste.

Poate de aceea, Alba Iulia e (și) despre tine. Pentru că întâlnirile cu tine au mereu gustul venirii Acasă, la fel cum drumul (cel lung) spre Alba îl fac mereu cu zâmbetul pe buze știind că mă întorc într-un spațiu în care mă simt în largul meu. Pentru că tu și acest Festival aveți în comun dorința de a găsi fericirea pe drumul vostru, chiar dacă asta înseamnă să muncești cu fiecare an mai mult și cu scopuri mai înalte. Pentru că la Alba Iulia poezia curge firesc prin timp, fără a ține cont de gri și de termene limită.

Există în tine o sete de Viață din care uneori mă hrănesc. La fel cum merg la Alba pentru a îmi încărca energiile. Iar din întâlnirile cu oricare din voi pun mereu ceva deoparte, ca o poveste care să îmi țină de cald în zilele de iarnă.

Draga mea O, acum, când ne despart poate mai multe decât oricând (pentru că e și distanța mai mare), ne leagă dorurile. Ți-am întins un gând bun într-o seară de afterparty din Art Cafe. Poate mai mult decât în recital, te-am văzut acolo, la intersecția unor povești cu și din cântece. Așa cum sunt poveștile noastre. Ca un drum din Vama în București, fără casetofon, și noi cântând-cântând-cântând până la epuizarea versurilor, amintirilor și a destăinuirilor răsărite dintre refrenuri.

Uneori, Festivalul adună oboseli. Le ține departe de ochii spectatorilor, dar le simți în colțuri de scenă, le vezi în cearcăne, le simți printre cuvinte. Nimeni nu (se) plânge. Totul are un scop. Iar finalul nu înseamnă odihnă, ci doar un zâmbet sincer și apoi deja încep pregătirile pentru ediția viitoare. E o construcție continuă. Așa cum ești și tu. Un om care își caută devenirea.

Așa că, la final de scrisoare și de marți cu zăpadă și frig și întuneric (așa cum nu ne place nouă), îți transmit un gând cu un strop de senin cules de la Alba. Cu dor cu tot și cu gândul că în curând ne regăsim Acasă.

Pentru că unele povești trebuie să fie scrise mai departe, chiar și atunci când pare că totul le dezleagă.

Te îmbrățișez cu drag.

Oana

SAMSUNG CSC