Despre amanți și alte jucării (preludiu)

alina_amantiIeri seară, într-un schimb de vorbe despre concertul Alinei Manole de vineri (pauză de zâmbet, că abia aștept seara respectivă) pe numele său Amanți și alte jucării, îmi spune domnul de la celălalt capăt al firului: apoi da, că voi femeile oricum așa ne credeți. Evident am uitat să-l întreb ce credem: că-s amanți sau jucării?

Și cum viroza mi-a lăsat amintire un program de somn haotic, pe la 3 dimineața stăteam și așezam cuvintele la locul lor. Adevărul e că, vorba unui alt domn din viața mea, noi nu creștem niciodată, doar schimbăm dimensiunile jucăriilor 🙂 Și da, a trata oamenii ca jucării nu e nici moral, nici sănătos – dar să fim realiști, fiecare dintre noi o face din când în când. Pentru a își confirma ceva, pentru a ocupa o bucată de timp, pentru că se întâmplă să.

Ne place – nouă doamnelor – să ne jucăm. Să găsim omul acela dezbrăcat de orice prejudecăți pe care să îl putem îmbrăca și dezbrăca atunci când vrem (la propriu). Pe care să îl așezăm pe un raft, să îl putem lua de acolo atunci când e musai de următoarele: o îmbrățișare, un sărut pasional, un pahar de vin sau o noapte dezbrăcată. Cuprinse de remușcări vom privi la partenerul de joacă (ăla de vine seară de seară acasă) cu un ochi în lacrimi și ne jurăm până la cer și înapoi că noi nu.

Stând atârnate în permanență între dorința de a fi protejate, alintate și tratate ca niște prințese și impulsul de a controla tot și totul din ceea ce ni se întâmplă, ne place ideea de a le putea pune în echilibru. Din punctul ăsta de vedere, amanții sunt alegerile perfecte: nu ne cer de mâncare (că oricum ne vedem prea rar pentru asta), ne alintă, și ne dau iluzia controlului perfect. Până când se întâmplă inevitabilul: ori te plictisești de el, ori – în toată această joacă – tu te transformi în Barbie și el în mânuitorul de sfori. Oricum ar fi…se lasă cu mici drame, cu ego frânt, cu nervi și cu frustrări.

În cazurile fericite, amanții sunt jucăriile perfecte. Nu dăm detalii.

Vă place – vouă domnilor – să ne jucăm. Vă place să ne vânați, în timp ce noi ne dăm ochii peste cap încercând să fim cele mai misterioase-serioase-și-doar-un-pic-frumoase domnițe. Ideea femeii care vine către voi fără așteptări, ci doar cu nevoia de a se simți (re)confirmată vă intrigă și gâdilă un pic orgoliul. Nu știți să stați cuminți atunci când ea vă așează pe un raft și niciodată nu aveți răbdare.

Culmea, știți că uneori sunteți doar jucării în viața noastră și cu toate astea vă luați rolul în serios cu zâmbetul pe buze. Nu vă puneți o mie de întrebări, nu vă învârtiți haotic în jurul lui de ce, ci doar așteptați cuminți sms-ul care vă cheamă. Și dacă nu vine, nu vă plângeți – pentru că e plin de doamne ce au rămas copile în jur. Tocmai de-astea ne sunteți, din când în când, jucării.

Atenție, doamnelor și domnilor! E bine să te joci. Doar țineți minte că jucăriile au durată de viață limitată. Uneori, ne săturăm noi de ele. Alteori, le stricăm din prea multă dragoste. Din când în când, le pierdem atunci când ieșim cu ele pe stradă.

La finalul zilei, viața se construiește în jurul partenerilor de joacă. Cu care te cerți, care uneori mai pleacă, dar care știu să se joace cu tine așa cum ai nevoie. Și fără a te face să te simți, pentru niciun moment, o jucărie. Ei sunt cei care îți vor șopti Hai să facem stele pătrate atunci când tu cânți Dragostea mea e un unicorn.

În altă ordine de idei…abia aștept concertul de vineri seară. Pentru că mi-e dor de Alina ]n formulă de club. Și pentru că Stuff are iz de mare și de fugit de-acasă. Revin cu concluziile după concert 🙂 Care, în mod evident, nu au nicio legătură cu amanții și jucăriile din textul meu.

Până atunci vă las piesa asta – cândva, am plâns aproape cât un val când am ascultat-o – a fost atunci când am simțit că am fost jucărie, mai mult decât joacă. Între timp, mi-a rămas dragă și sinceră.

Să fiți cuminți până vineri seară 🙂

Anunțuri

Idei (i)responsabile

InstagramCapture_4265ebf8-7238-4c61-863d-6a6da3abb277_jpg

Ne-am întâlnit miercuri seara. Ea venea de la job si mergea să-și recupereze copilul de la soacră. Eu mergeam…să beau o apă plată și să spun La mulți ani unui prieten drag, în sufrageria Folk Frate. Ne știm cam de pe când singurele griji erau notele la școală și băiatul drăguț de la scara de lângă, cu cel puțin trei ani mai mare. Și ne-am tot intersectat drumurile până acum vreo doi ani, când s-a așezat la casa ei, a făcut o minune de fată și s-a întâmplat inevitabilul…și-a văzut fiecare de viața ei. Deci, dupa Ce mai faci / Mersi, bine, pe unde mai muncești, ce-ți face kinderul, la la la la…ajungem la inevitabila întrebare (de la ea către mine) și tu, ce ai de gând cu viața ta? Îți urmăresc blogul, te văd pe facebook, nu ai o relație, nu te așezi la casa ta…tu când ai de gând să devii un om responsabil?

Și acum, să ridice repede mâna sus acela care nu s-a lovit măcar o dată în viața lui de întrebarea acesta? Nu în același context, poate nu de la cineva cunoscut dar cu siguranță având în spate ideea următoare: eu cred că responsabilitatea înseamnă să faci lucrurile a, b, c și dacă tu nu faci lucrurile acestea atunci în mod automat ești un om iresponsabil, deci nu te-ai maturizat, nu servești societății în nici un fel, jap-jap!dă-ți repede două peste ochi și revino cu picioarele pe pământ.

No bun, mie întrebarea asta mi se pare la fel de ciudată ca atunci când m-ar întreba cineva și tu când ai de gând să fi fericit?, când noi plecăm de la idei diferite despre ceea ce înseamnă fericirea.

Îmi scuzați ignoranța (mi-o asum, pe cuvânt) dar eu nu știu de când ideea de responsabilitate este echivalentă cu a avea un soț/soție acasă, eventual cu un copil cu tot, o proprietate pe numele tău, și un plan desenat în viață pentru următorii n ani. Nu de alta, dar știu cam multe cupluri care au divorțat la vreo 2 ani după căsătorie, am auzit de oameni care au luptat să își ia casă doar ca peste trei luni să nu mai aibă cum să plătească ratele, și de copiii care își văd părinții din Paște în Crăciun pentru că aceștia muncesc 20 din 24, pentru că altfel nu au cum să-i crească.

Una peste alta, sunt o fată de aproape de 29 de ani care stă de niște ani pe propriile picioare financiar, îmi plătesc ratele la timp, mă duc la job și îmi petrec timpul acolo încercând să dau tot ceea ce pot pentru a face lucrurile să meargă în direcția dorită, de vreun an am început să pun mai mult accent pe ceea ce mănânc și pe corpul meu (tocmai pentru că știu că am responsabilitatea lui și vreau să-l mențin). Îmi susțin familia și ei știu asta. Îmi ajut prietenii atunci când pot, și când nu pot…rămân în zonă. Greșesc deseori, și îmi asum greșelile și încerc să nu le repet. Cu toate acestea, sunt oameni din aceeași generație cu mine care mă consideră iresponsabilă. Pentru că nu am bifat lista de a, b, c (fiecare completează cu ce vrea).

Pentru mine, responsabilitatea e simplă. E a alege să faci un anumit lucru la momentul în care te simți pregătit să îl faci – emoțional, fizic, financiar. Și da, uneori responsabilitatea înseamnă a-ți asuma anumite alegeri proaste. La fel cum responsabil mi se pare să nu intru într-o relație doar pentru că toată lumea îmi spune că trebuie (ceea ce nu înseamnă că nu mi-o doresc, ci doar că trebuie să și simt ceva pentru omul acela, nu să fie doar pentru că). Sau cum, și dacă aș avea relația aceea acum, nu m-aș apucat de făcut copii, pentru că sunt conștientă că încă sunt în aceea etapă egoistă in care îmi care îmi doresc să fac lucruri pentru mine și că trebuie să mai învăț niște lucruri, să mă mai plimb un pic, să mai pierd niște nopți.

Așa că da, poate sunt iresponsabilă. Doar că în definiția mea sunt perfect în parametrii, poate mai mult decât am fost în vreun alt moment al unei așa zise maturității. Și se poate judeca, se poate evalua, oricum vreți voi. Dar vă rog eu mult, nu mai asumați că avem aceleași idei despre ce înseamnă responsabilitatea și împlinirea.

Voi o să pierdeți prea mult timp judecând fericirea altora prin ochelarii de cal. Eu îmi voi pierde timp prețios și total iresponsabil încercând să găsesc o cale de mijloc.

Final de săptămână fiind, vă doresc să fiți împăcați cu alegerile voastre. Cele responsabile, evident 🙂

Joia

IMG_0053

E ziua când îmi dau voie să mă gândesc la tine.

Doar atunci, cafeaua de dimineață e cu o jumătate de linguriță mai tare.

Uneori, prind un fel de zâmbet în colțul albastru de cer pe care îl văd de la birou, și știu că ai citit din nou printre rânduri.

Joia e timp de schimbare, se iau deciziile esențiale. Ce facem în weekend? Cum îmi schimb viața de luni? (că doar nu o să fac schimbări vinerea, și weekendul nu se ia niciodată în calcul).

Tot cam atunci, pe la apus, oasele încep să se dezintegreze, iar neuronii să facă incursiuni în trecut.

Curge oboseala prin brațe, se spun cele mai mari adevăruri. De cele mai multe ori în glumă, și tocmai de aceea nimeni nu le mai crede.

Dacă spui ”Te iubesc” joi, atunci trebuie să fie cântat, pentru că așa încep diminețile ei, cu bucăți obsesive de note, și poate doar așa o să te (mai) creadă.

Joia e prinsă mereu pe nepregătite și de aceea fiecare sentiment lovește înzecit, poate de aceea e ziua dedicată cuvintelor mari. Sau a celor mici, compensate de fapte cu (sub)înțeles.

Și într-o zi de joi am descoperit că dorul nu este o stare, este un loc. Situat pe partea stângă, undeva într-e coaste și la vreo 3 cm de inimă. Și că atunci când spui ”Mi-e dor”, în locul acela se strâng toate zilele de joi, diminețile albe, cafeaua mereu mai tare, cântecele -obsesie și pentru că locul e prea mic, și ele prea multe atunci încep să se înghesuie unele peste altele, precum călătorii dimineața în metrouri, și de-aia doare.

Joia e o zi bună să spui ”La revedere”.

Ceea ce am făcut eu azi. Ceea ce vă doresc și vouă. Pentru că vă timp și un strop de spațiu în locul cu doruri, să puteți să mai strângeți niște zile de joi 🙂

Lecția lui 2015

WP_20131031_001

Într-o ordine firească a lucrurilor, lecțiile despre un timp, un proiect, o alegere vin la finalul acestora. Într-o ordine emoțională, îți poți alege lecțiile din puținele date pe care le primești o dată cu un nou început și să îți conturezi viitoarele planuri în funcție de ele.

Și dacă finalul lui 2014 / începutul lui 2015 a venit cu niște nopți albe (și nu din cauza petrecerilor neîntrerupte), cu o stare de greață permanentă (și nu una metaforică) și cu senzația că datul jos din pat devine cam cea mai complicată acțiune pe care o poți întreprinde, am avut și mult timp la dispoziție. Timp de a (mă) pune în ordine, de a lua niște decizii, de a pune puncte acolo unde e cazul.

Lecția cu care am început anul e că dacă nu sunt disponibilă în timp real pentru mine și pentru nevoile mele, apoi o să fie cam greu spre imposibil să mai fiu acolo și pentru ceilalți. Că primul pas prin care pot începe să fac asta este să am grijă de sănătatea mea și de ficatul meu care a resimțit brusc pe 30 decembrie cam cât de tare l-am forjat în tot 2014 (și cum fiere nu mai dețin de niște ani…săracul a dus în cârcă toate nopțile albe, regimurile haotice și cafelele nemăsurate).

Așa că îmi cer scuze dacă o să mă simțiți egoistă uneori. Am decis că nu mă pot împărți în 1000 de direcții fără să pierd eu între ele. Am nevoie să mă recompun. Am simțit că există oameni care îmi fac rău, chiar dacă uneori îmi sunt extrem de bine, pentru un timp. De ei trebuie să mă vindec.

Oamenii care contează au înțeles deja că am nevoie de spațiul acesta al meu și pentru mine, și au fost aproape. Am râs, ne-am făcut rezoluții împreună, ne-am conversat la miez de noapte. Sunt aceeași oameni care vor înțelege că voi comada apă plată în loc de bere și că voi prefera uneori o seară de povești și ceai în loc de o noapte albă. Ba mai mult, îmi vor atrage atenția că …poate e mai bine așa 🙂 (vorba unui cânticel simpatic tare, pe care sper tare-tare mult să-l văz înregistrat pe album anul acesta).

Lecția lui 2015 e despre a te concentra pe ceea ce-ți face bine pentru a putea dărui înapoi înzecit. Pentru că anul trecut am primit extrem de multe momente speciale, de zâmbete deschise, de mâini întinse, atunci când eu eram prea ocupată să mă descompun. Și știu că le pot returna doar dacă voi construi binele din mine. Cu inima împăcată și ficatul funcțional 🙂

Să fiți frumoși și să dăruiți în fiecare zi un zâmbet. Restul, sunt detalii 🙂

Ce s-a ales din ideile lui ianuarie 2014…

Lista lansată în ianuarie 2014. Din care bifăm sau nu, după caz. Fără bilanț pe blog anul acesta, că la 64 de articole scrise nici măcar nu prea am de unde alege 🙂 (și oricum le puteți răsfoi în juma de oră, maxim 🙂 )

  • să îmi fac timp (…)timp de scris, de citit, de ascultat povești – work in progress. ideea a prins contur abia după jumătatea anului, atunci când am conștientizat dureros (fizic și psihic) că dacă nu îmi fac timp pentru mine, atunci nu mai pot face nimic pentru cei de lângă mine
  • să ascult mai mult. și, pe cât posibil, să vorbesc mai puțin. – work in progress care trebuie evaluată de oamenii de lângă mine. am ajuns să țin mai multe pentru mine. cu toate acestea, am vorbit mai mult despre ceea ce simt, cred, despre anumite decizii. tot spre final de an am început să învăț să mă ascult. 
  • să ajung în Danemarca, în primăvară, pe cât posibil  în prejma zilei mele de naștere  – am ajuns. a fost o experiență aparte. nu m-aș întoarce, dar tiza mea cu zâmbet larg mi-a arătat țara asta ca pe o poveste. 
  • să ies din zona de confort mai des. primul pas o să fie în februarie, când – după trei ani de stat în garsoniera simpatică din Dristor – o să îmi pun viața în cutii și o să mă mut. nu, nu mi-am luat casă, ci doar schimb spațiul pe un apartament pe care îl voi împărți cu încă cineva – viața în tei e simpatică, mai ales că acum avem un nou coleg de apartament (sub forma câinelui colegei mele, căruia i-am devenit ”mătușă” 😀 )

SAMSUNG CSC

  • să pun bani deoparte și să mă plimb un pic mai mult. – bani deoparte n-am reușit să am la finalul anului. dar am vizitat Budapesta și Praga, într-o vacanță nu foarte scumpă, dar extrem de simpatică. (mulțumesc, R)
  • să descopăr cel puțin un oraș nou în România. dacă se poate să fie Mediaș sau Timișoara. – se amână pentru anul viitor 🙂 nu prea m-am plimbat în 2014.
  • să îmi cumpăr două cărți pe lună. pentru că timp de un an am citit preponderent de pe ebook reader și îmi e dor de senzația pe care o dau paginile întoarse ale cărților – am cumpărat câte ceva, am citit 32 de cărți (conform Goodreads), majoritatea în print. am descoperit spre finalul anului dorul de a scrie despre ceea ce citesc, așa că planul pentru 2015 e nu numai să cumpăr, dar să și scriu.
  • să accept că lucrurile nu se întâmplă mereu așa cum vreau eu și să nu mă mai concentrez pe trecut, ci pe azi – în teorie sună bine, în practică uneori a te concentra pe azi se poate dovedi un mare bolovan în drum. ocazie cu care am descoperit că e bine ca – măcar din când în când – să lupți pentru ideea de mâine. chiar dacă ea nu o să aibă aceeași formă pe care o vezi azi. de reținut și aplicat mai des la anul.
  • să mă cațăr pe o stâncă – bifat. și a fost un sentiment extrem de mișto. de repetat musai. nu o dată, ci de câteva zeci de ori (doru, vali, ionuț, ruxi, cris – mă bazez pe voi să mă trageți de mânecă pentru asta, da? 🙂 )
  • să mă bucur de ceea ce am și de ceea ce pot face. fără a mai cădea în capcana butoaielor de melancolie. – nu au fost butoaie cu melancolie. au fost căderi abrupte, despre care încă nu simt puterea să povestesc. am trecut peste ele având lângă mine niște oameni minunați care mi-au aratat cum să mă bucur din nou. rămâne pe lista de idei și pentru 2015. 
  • să învăț ceva nou. încă nu știu ce 🙂 – am învățat un job nou, în aceeași companie. pare simplu, s-a dovedit a fi mai complicat decât credeam, dar cu siguranță a venit cu multe lecții la pachet. la anul vreau să învăț să dansez 😀
  • să zâmbesc dimineața, mai ales atunci când mi se pare că e extrem de complicat să fac asta. – cred că trebuie aici să o iau cu pași mici. iar primul ar fi să învăț să mă împac cu existența dimineților, mai ales în perioada septembrie – martie (zona mea gri din an 🙂 ). cu toate că am descoperit niște metode de zâmbet chiar și în plină toamnă. pe-astea din urmă le-aș păstra și pentru 2015 🙂
  • și, așa cum mi-a urat cineva drag, să fac alegerile bune de fiecare dată 🙂 – ceea ce în mod evident nu am făcut :))) dar cel puțin trag linia fiind extrem de liniștită cu fiecare alegere făcută. profesional, personal, emoțional. chiar dacă prin unele dintre ele m-am rănit, prin altele am depărtat oamenii, iar în unele am luat exact decizia pe care nu doream să o iau, dar mi-a fost forțată mâna sau rațiunea.

Cam asta a fost. Pentru 2015 mi-am propus un singur lucru: să nu mai amân. să nu mai fac planuri, ci să întreprind acțiuni. și da, nu o să mai am o listă de idei, ci una cu obiective – din acelea palpabile și tangibile. pentru că am ajuns la final de 2014 să îmi doresc să mă pot măsura cumva și constant că n-am cum.

a fost un an haotic (aș spune greu, dar cred că aș fi mult prea subiectivă). a fost un an în care m-am schimbat. a fost un an în care viețile celor de lângă mine s-au redesenat. și da  – cred că povestea cu ciclurile de viață care se modifică la fiecare 7 ani nu-i chiar balivernă.

așa că…dragii mei, să ne vedem la Anul zâmbitori și împăcați. Cu noi și cu ceilalți. Mai apoi, cam cât de sănătoși este posibil. Apoi, ne putem face listele liniștiți 🙂

Să fiți (cei mai) iubiți!