Fragmente de luni. Culese din Joia Păcătoșilor.

am promis că scriu o scrisoare. de fiecare dată când ajung la curaj, pierd prima frază. fără prima frază, scrisoarea se pierde și ea, aleargă după cuvinte, le atacă, le aruncă la întâmplarea. scrisoarea astea trebuie s-o scriu cu grijă și răbdare de om mare, care disecă cu în propriul trecut. nu e scrisoarea care să mă vindece, e cea în care o să-mi dau niște răspunsuri.

SAMSUNG CSC

oscilez periculos între tăceri și vorbit excesiv de mult și despre nimic. simt nevoia să trag de oamenii de lângă mine, până la epuizarea lor (sau a mea), să îi cert, să îi controlez, să văd, să simt, pentru ca mai apoi să fug într-un colț de pat, să închid telefonul și să mă cert cu ei în mintea mea. de cele mai multe ori, ei nici măcar nu știu că ne certăm, dar ce mai contează. îmi va trece, la finalul seriei de plecări-veniri-plecări unii vor rămâne, cei mai mulți vor concluziona că sunt nebună și mă vor lăsa în pace, pe unii îi voi fi sufocat cu atenția și mă vor ignora grațios, pe alții îi voi lăsa eu în spate, alături de unicul regret că le-am zâmbit cu o noapte mai mult decât trebuia.

SAMSUNG CSC

scriu. vorbesc. scriu. vorbesc. mă explic. mie. lui. lor. cititorilor. nu poți înțelege cât mă definesc cuvintele. cele pe care am timp să le caut, pe care le pot așeza pentru a îți spune povestea. ai impresia că pierd cea mai importantă parte din comunicare atunci când îți scriu. am impresia că mă vând prin cuvinte și uneori rămân goală de ele și mi-e teamă că o să vezi și o să râzi. din fericire, atunci am învățat să tac. am o teamă fundamentală de a îmi rosti cuvintele, pentru că sunt prea agitată, prea zbuciumată, și mi-e prea teamă să nu fugi dacă o să spun totul. așa că mă explic prin cuvinte scrise. la final râdem ca de o glumă bună. iar eu nu te mai cred.

SAMSUNG CSC

îmi e dor de liniște. de aceea liniște în care pot să mă lipesc cu spatele de calorifer, să respir adânc și să așez lumea pe rafturile ei, frumos ordonate și colorate. acele jumătăți de ore sau de zile în care timpul e doar al meu și doar pentru mine, și în care mă definesc. bucățile de timp în care mă pot deconstrui, fără teamă, mereu cu surpriza unu eu altfel. dar îmi e teamă azi de liniștea asta. pentru că are prea multe să-mi spună. pentru că sunt niște adevăruri pe care nu le pot trata cu la-la (cine a mers pe la concertele Alinei Manole înțelege). îmi e dor de aceea liniște pe care o aduce un moment de singurătate asumată, doar că azi oglinda arată mai mult însingurare, așa că mai bine mai stau un pic printre zgomote.

SAMSUNG CSC

plec. vin. vreau. iubesc. urăsc. de fapt, detest. îmi urlu independența. plâng fără de lacrimi atunci când nu mă ține de mână. sunt maniacă în a controla tot ceea ce se întâmplă cu mine și pe lângă mine. tu mă crezi și apoi te miri că sunt atât de instabilă când vine vorba de amoruri. și râzi (nu știu dacă sincer sau cinic, mai contează) când îți spun că eu mai cred în făt-frumos. apoi ne strângem de mâini, ne sărutăm, plecăm mai departe. tu, cu o bucată din mine. eu. pur și simplu.

SAMSUNG CSC

….

când o să mă fac mare o să știu exact ce vreau. și atunci totul o să fie mai simplu. până atunci, evadez din când în când în lumea altora, unde îmi pot trăi poveștile până la capăt, cu ură, și zâmbet, și râs și plâns, fără ca nimeni să știe cât din poveste e a mea, și cât e de pe scenă. la final, e un fel de terapie cam cum e cu textul acesta, care e despre mine dar doar pe alocuri 🙂

SAMSUNG CSC

Folk altfel. Seri acustice la Mignon.

Lansare-Bucuresti-20-octPe Make l-am suspectat de încăpățânare atroce cam la vreo 5 minute după ce l-am cunoscut, iar în anii ce au trecut suspiciunea s-a dovedit a fi fost una bine fondată. Încăpățânarea omului Marius Matache (indiferent că vorbim despre cercetător, artist, coleg de site sau prieten bun) are de-a face cu structura sa. De om perfecționist, care crede că lucrurile pot fi mereu ”mai” decât sunt în prezent.

Scriu acum despre omul care a așteptat o groază de timp până și-a lansat albumul, nu pentru că nu avea piesele pregătite, ci pentru că ansamblul nu arăta așa cum și-l imagina. Despre cel care face ca ForeverFolk să rămână un site de referință în nișa sa, care știe să întindă o mână de ajutor la nevoie, dar și te tragă de mânecă sau să trimită două palme metaforice atunci când ai tendința să derapezi de pe traseu. Omul datorită căruia am ajuns să fac parte dintr-o echipă extrem de mișto, din cauza căruia mi-am cunoscut o parte din oamenii foarte apropiați și de la care am învățat multe despre muzică și artă și drumuri.

Ei bine, Make (așa cum îi mai spunem din când în când) avea o idee creață încă de acum vreo 6 ani. Pe vremea aceea, ca să facem content pentru site ne plimbam (în grup sau separat) prin cam toate cârciumile din București unde se cânta folk. Și erau multe, pentru că vorbim de perioada când săptămânal cluburile găzduiau undeva la 10-15 seri de folk. Și la modul realist, din cauza serilor de FolkFrate din Iron City am ajuns eu să scriu și despre alții.

Personal, după vreo doi ani ajunsesem la un punct de saturație și cam de atunci concertele la care merg nu mai sunt 5-6 pe lună, ci vreo 10-15 pe an (referire strict la concertele de folk). Motivele erau destule: sonorizări proaste, fum și tuse, artiști nebăgați în seamă de public, masa de lângă care făcea filosofie-de-pub în loc să se bucure de concert (că doar de-aia plătise bilet).

Și tot de atunci țin minte primele discuții despre cum ar fi dacă ar fi. Dacă oamenii ar avea posibilitatea să meargă la un concert de folk ca la teatru. Într-un spațiu nu foarte mare, cu sonorizare bună, în care mesajul de pe scenă să se transmită frumos și coerent.

Între timp, lucrurile s-au mai schimbat. Concertele din București nu mai sunt la fiecare pas, au apărut serile la Excelsior sau la Elisabeta, poate pe alocuri publicul a învățat să respecte artiștii. Cu toate acestea, încăpățânarea a rămas. Un spațiu confortabil, nu cu foarte multe locuri (tocmai pentru a nu depersonaliza concertele), în care artiștii din folk să poartă vorbi și altfel cu publicul.

Din încăpățânarea asta bună și frumoasă au ieșit ”Serile acustice la Mignon”. Au debutat pe 6 octombrie, cu o seară în care scena i-a aparținut lui Make. Din motive de sănătate, am lipsit. Sursele zic că a fost bine. Dar vă propun să ne vedem la cea de-a două ediție (și vor mai fi, și vă voi mai da întâlnire periodic acolo 🙂 ).

Lansarea albumului Să mor frumos, să bată vântul a lui Liviu Nechita este mai mult decât un concert. Este o ocazie să vedeți un om care ajunge rar acasă (Liviu locuiește în Italia), dar vine mereu purtându-și dorurile și emoția. Iar albumul poartă cu el marca unei prietenii dincolo de timp, fiind un omagiu al artistului Liviu față de artistul și poetul Dan Giosu, plecat prematur dintre noi.

Concertul se întâmplă luni, 20 ocotombrie – la Teatrul Mignon din București. Biletele costă 30 de lei, iar rezervările se pot face pe adresa contact@teatrulmignon.ro sau la telefon 0726.243.907.

PS: pentru a evita și eschiva acuzațiile de elitism și alte cele, țin să precizez că nu am nimic împotriva concertele din cârciumi, ci doar mă bucur că încăpățânarea lui Make ajută la a demonstra că se poate și altfel. Asta pe lângă faptul că aceste concerte pot aduce și alt public, unul care poate nu s-ar simți la fel de confortabil la un concert de bar. Între noi fie vorba, o dată pe lună sau cam așa oricum mă dau peste cap să ajung în Iron City la FolkFrate, că doar acolo a început toată povestea asta a mea prin folk. Doar că cele două povești nu se suprapun, se completează. Și e bine că e așa.

GreenSounds Festival – fragmente, concluzii, vacanță

green soundsÎnceputul meu de vacanță a coincis, într-un mod simpatic și neprevăzut, cu începutul primei ediții a Bucharest GreenSounds Festival. Am strâns idei cât pentru o săptămână de scris în două zile state acolo (vineri și duminică, sâmbătă am jucat în deplasare la Ploiești 🙂 ), dar cum sunt cu un picior în prag de plecare și cu celălalt încercând să termine bagajele (și să se asigure că nu am uitat nimic pe acasă), vă las concluziile și  niște fragmente muzicale.

….

Urma. Vineri seară, după muncă. La Roaba de Cultură era plin-plin de oameni. Majoritatea stând jos, cuminți, zâmbind. Plutea un fel de energie bună peste pajiște, de parcă toți oamenii aveau o poveste frumoasă de spus. Muzical, impecabili, așa cum îi știu. Cu amintiri la pachet – că așa îmi trebuie dacă m-am apucat să-i ascult din liceu. La o piesă am vrut să-l sun, dar mi-am adus aminte că acum e însurat și cu copil și mi-a fost frică să nu-l deranjez. El fiind băiatul drăguț care mi-a dat primul CD Urma cadou, dar CD-ul era mai deștept decât playerul meu de atunci și nu puteam să-l ascult. Deloc întâmplător, a doua zi băiatul devenit azi bărbat avea o poză de la festival pe Facebook. Cu copil cu tot 🙂 I-am mulțumit acum pentru muzica dăruită atunci.

Subcarpați. Revelație personală. I-am mai ascultat, mai mult sau mai puțin întâmplător. Mereu înregistrați. Genul lor nu e neapărat unul care să mă inspire, dar mergeau mereu atunci când aveam de călcat rufe sau șters praful. Muzică de energie brută. Live…ei bine, live mi-au dat o palmă din care mi-am revenit la vreo două zile. De la stat cuminți pe pături și mergând pe fire de amintiri, m-am trezit ridicându-mă în picioare și sărind, cântând, aplaudând timp de minute bune. Subcarpați nu numai că sună bine de tot – cu tot mixul lor de genuri – dar transmit la energie că îmi venea să mă duc după ei în backstage să îi întreb dacă nu cumva au și de vânzare 😀 . Să faci oamenii să treacă de la mișcări de rap la hore și de la încruntări la râs la amintiri din casa bunicii nu-i ușor. Dar le iese bine. O să mai merg să-i mai văd.

Big Band-ul Radio. Jazz. Profesioniști. Muzică bună, povești clasice. Duminică după-amiază, cu oamenii încărcându-se pentru o nouă săptămână, jazz-ul lor clasic a însemnat un moment de pauză de timp. Atmosfera de ieri, ora 20, din parcul Herăstrău era una bună de luat la pachet. Un strop pe mirare, unul de zâmbet, multă liniște. Cu oameni ca Ionel Tudor și cei pe care îi dirijează, jazz-ul capătă o dimensiune accesibilă. Nu una comercială, ci doar una care poate fi pusă într-o poveste de un public nu neapărat extrem de axat pe acest gen muzical. Am simțit asta ieri, cu siguranță și locul, și soarele, și oamenii au avut câte un mic rol în concluzia anterioară.

Alături de Big Band au cântat Elena Moroșanu și Irina Sârbu. Pe Elena o știu din proiectul Jazzappella – o fată cu o voce frumoasă dar care încă are de învățat să transmită povești de pe scenă, concentrată fiind extrem de mult pe note (dar e încă mică și cu siguranță partea de transmis emoție se învață și cu timpul). Irina Sârbu e o prezența mișto pe scenă, are o tonă de viață și de energie și jazz-ul cântat de ea te transpune prin alte țărmuri. Per total, moment frumos și de stare bună.

Damian Drăghici. Maria Răducanu. 9 lăutari. WOWW. Și-apoi AAAAA. Și concluzia: Woooowww ! Atat de mișto, de nebun, de plin de viață a fost momentul oamenilor ăstora ca nu am cum să spun mai mult. Poate doar că în prima parte am dansat desculță în iarbă niște sârbe-hore-lăutărești până am amețit și era să leșin de oboseală. Nu numai vocea specială, ci modul în care fiecare trăiește fiecare vers, timbrul pe care îl recunoști din 1000, felul în care adaptează piesele vechi ale unui popor din ce în ce mai dezrădăcinat…Maria e un fenomen. Sunteți o minune, doamnă și vă mulțumim pentru aseară! O să scriu mai mult când mă întorc din concediu, poate până atunci îmi găsesc cuvintele.

Concluzii. GreenSounds Festival e un eveniment ca o vacanță în București. E aglomerat, doar că oamenii nu se calcă în picioare și nici nu înjură. E pe iarbă, dar cei care vin la festival știu să strângă după ei, iar voluntarii circulă în permanență pentru a mai strânge una-alta, dacă e cazul. E verde, și e frumos că e așa. Muzica de festival e despre rădăcini, în fel și chip, chiar dacă nu știu sigur dacă asta au vrut organizatorii sau pur și simplu le-a ieșit așa. E un festival care poartă în el semnul unei generații care caută frumos, și bine, și evadare de televizor și platitudini. Și da, au fost mulți-mulți tineri acolo, cu căței, cu copii mici, cu părinți.

Nu știu cine e în spatele acestui festival, dar le doresc să crească mari și să păstreze atmosfera de calm a zilelor pe care le-am descoperit eu. Și mulțumesc, pentru evadare, muzici mișto și posibilitatea de a asculta niște oameni pe care altfel nu aș fi avut răbdarea să îi descopăr singură.

Gata, am fugit în vacanță! Să fiți cuminți până mă întorc. ( Dar nici prea tare, că apoi nu aveți ce să-mi povestiți 🙂 ).

Săptămâna viitoare

Blogul intră în concediu. De data asta nu medical (din fericire 🙂 ), ci de plăcere. Am negociat cu mine mai devreme dacă să iau leptoapa cu mine, am decis că mai bine nu, pentru a avea timp pe îndelete să mă bucur de locuri și oameni noi.

Nu știu însă cum se face că tocmai săptămâna viitoare se întâmplă în București niște lucruri frumoase, susținute de oameni care îmi sunt dragi tare. Vi le spun mai jos, cu rugămintea să mergeți și să îmi povestiți cum a fost. Îmi scrieți în comentarii sau ieșim la o cafea, sperând că până atunci o să fie vreme bună de stat la terasă 🙂

1) Luni se întâmplă premiera spectacolului Pelicanul. Un spectacol a cărui avanpremieră am urmărit-o cu sufletul în pumni, și de unde am rămas cu întrebarea când e prea devreme să te trezești la realitate. Un spectacol în care tragismul are doza necesară de umor și în care personajele sunt atât de legate pe scenă că ai impresia că au scris împreună povestea. 14 aprilie, ora 19:30, Teatrul Mignon. 

2) Marți, prietenul Marius Matache aniversează 10 ani de cântat. Ne știm cam de pe la jumătatea lor și dacă aveți impresia că să faci asta de atât timp e ușor…ei bine, eu vă spun că nu. Cu toate astea, atunci când vrei să crești, când lucrezi cu oameni profesioniști și ești dispus să înveți în permanență, ajungi să te maturizezi, să concretizezi proiecte, să reinventezi modul de a spune o poveste din chitară și versuri. Toate acestea sunt lucruri pe care le-am învățat de la Make. Eu îi spun La mulți ani și aici (i-am spus și pe 8 aprilie, când a fost data exactă a primului concert din Big Mamou). Povestea celor 10 ani o găsiți la el pe blog. Bonus pentru cine ajunge la concert: invitatul special al serii este Dan Byron. 15 aprilie, ora 20:30, club Puzzle

3) Joi – altă premieră, care combină cele două activități de mai sus (teatrul și muzica). Pescărușul.Ultimul Act este un spectacol de teatru-concert în regia lui Carmen Lidia Vidu, una dintre acele persoane care au adus teatrul contemporan în zona accesibilă publicului, prin spectacole multimedia. Spectacolul este inspirat de clasica piesă a lui Cehov, și este o combinație de muzică (de la operă la rock), dans contemporan și teatru, ce dorește să aducă în fața publicului o oră de iubire și emoție. Îl recomand nu numai datorită concertului, ci și pentru actorul Istvan Teglas. Și mai ales pentru muzică, interpretată de Cătălina Antal, o soprană pe care e musai să o auziți cântând. Nu numai pentru vocea ei (că doar nu degeaba e soprană 🙂 ), ci pentru că e unul din acei oameni care își pun sufletul în fiecare notă.

As cam merge sa-l ascult pe Billy Idol

Să o luăm într-o ordine logică. Îmi plac concertele. Masele de oameni care respiră muzică, artiştii care îţi transmit energia dinspre scenă spre mâinile tale, oamenii care reuşesc mereu să se reinventeze atunci când vine vorba de munca în care investesc timp şi – dincolo de toate – suflet.

Îmi plac concertele-surpriză. Cele la care merg având o idee relativ necunoscută despre cei de pe scenă şi despre muzica lor. Deseori, îmi e deajuns o simplă recomandare pentru a îmi cumpăra un bilet la un anume concert. Şi de fiecare dată când s-a întâmplat acest lucru am avut parte de momente care mi-au rămas impregnate în memoria afectivă. Mersul la un concert fără aşteptări te face să simţi mult mai bine ceea ce întâmplă acolo, te face extrem de atent la ceea ce vezi şi auzi şi îţi poate schimba percepţia asupra unui gen muzical aşa cum nu o pot face zeci de fani şi sute de vizionari pe YouTube.

I walked the world to you, babe
A thousand miles for you
I dried your tears of pain
A million times to you

Când vine vorba de Billy Idol primul lucru care îmi vine în minte este Rebel Yell. Şi un zâmbet complice ataşat, pentru că – într-o perioadă în care eram agitată emoţional şi un mic dezastru relaţional – unul din oamenii care îmi erau în prejmă mi-a trimis melodia şi mi-a spus că e piesa mea. M-a amuzat atunci asocierea, rămâne totuşi o parte din ceea ce a văzut cineva în mine.

It’s a nice day to start again
It’s a nice day for a white wedding
It’s a nice day to start again

A fost o dată o nuntă altfel. Într-un colţ uitat de lume, la marginea unui râu. O mână de oameni veseli, mireasa cu ie şi buchet de flori culese din poiană. Şi piesa asta, alături de încă vreo  zece, ascultate pe repeat timp de ore în şir. Pentru că aveam un singur CD la noi  🙂 Cam de atunci, White Wedding are sonoritatea unor întâmplari neprevăzute şi a unor oameni al căror râs e molipsitor. Plus câteva ore în care am disecat “ce a vrut as spună poetul” în câticel 🙂

Vorbind cu Make despre concertul din România a lui Billy Idol mi-a spus că e musai să ajung. Pentru că el l-a văzut deja, în 2006, şi pentru el a fost o revelaţie. Apoi cum îl ştiu pe Make de destul timp pentru a fi sigură că nu e uşor de impresionat muzical şi că nu ţin minte să îmi fi recomandat ceva care să nu îmi placă, am luat la săpat puţin interneţii.

Billy Idol e o legendă a muzicii. Asta ştiam şi fără Google, doar pentru că e recunoscut ca unul din acei copii teribili ai muzicii. Nu cântă nici rock, nici punk sau le face pe amândouă, cert e că piesele lui intră în categoria aceea de muzică care îţi rămâne undeva, în minte, o dată ce i-ai prins ritmul. A început în Anglia ca vocal al trupei de punk Generaţia X. A plecat apoi in State şi prin asocierea cu un alt geniu muzical – chitaristul Steve Stevens – a ajuns să fie cunoscut în toată lumea.

 If I looked all over the world
And there’s every type of girl
But your empty eyes seem to pass me by
And leave me dancing with myself

In octombrie 2014 Billy Idol lansează autobiografia Dancing with mysef, dar şi primul album de studio din 2005 încoace. Până atunci, se opreşte în Bucureşti şi Cluj Napoca, pe 29 – 30 iunie. Şi când vine o legendă rock în vizită e bine să îţi faci timp să mergi să o vezi. Pentru că omul ăsta a scris niţică istorie muzicală şi oricum mi-l imaginez având o energie de copil teribil, iar alături de Stevens sunt sigură că spectacolul e garantat (dacă adaug şi recomandarea de mai sus deja ar trebui să am biletele luate).

Apropo de biletele, acestea au avut o ofertă specială până pe 25 martie, dar dacă nu aţi apucat să le cumpăraţi nu-i bai. Pentru Bucureşti, până în ziua concertului preţul este 160,5 lei (iar dacă vreţi la Golden Ring acesta este 214 lei), şi sunt disponibile online pe www.eventim.ro sau prin reţeaua Eventim (magazinele Germanos, Vodafone, Orange, Domo, librariile Humanitas, librariile Cărturești).