Alături de Horațiu Bădiță – zâmbet, lecție, îndemn

Am fost sâmbătă la bazinul Lia Manoliu. La prânz era un soare bun să te prelingi pe băncile din tribune. Juniorii I au plecat la masă, după o serie de probe în care am văzut noi recorduri naționale doborâte (rețineți numele Radu Ionuț – o să mai auziți de el, mai ales când o să devină un înotător revendicat de altă țară). Carmen Bunaciu alerga de colo-colo, cu un zâmbet larg pe față, schimbând povești cu oamenii din jur, și adunând în jurul ei oamenii veniți să-l ajute pe Horațiu Bădiță. Campionul de polo, antrenorul și mai ales omul cu o familie frumoasă, ce trece prin a doua încercare de a își salva viața. Bucharest Sport Club a venit cu tot clubul, au avut o ”etapă” specială în concurs, unde copiii au înotat alături de antrenori. Teo Matican mi-a dat o lecție frumoasă de voință (despre asta povestesc mâine). Horațiu a venit și el. Zâmbește mult, are o vorbă bună pentru toți, de parcă nu ar fi el cel care are nevoie de ele mai mult decât noi. Antrenorii, înotătorii, prietenii veniți să-l susțină stau la povești. Au un scop comun, acela de a ajuta. Și se bucură de revedere. Chiar dacă e în condiții puțin triste.

Cred sincer că sâmbătă tribunele de la Lia Manoliu ar fi trebuit să fie pline. La fel și bazinul. Că cei 50 de lei pentru a te înscrie în concurs erau doar justificarea de a pune un pic din cei 30000 euro atât de necesari. Da, s-au strâns câteva fonduri (cu o aproximație totală dată de conversia lei-euro aș pune că vreo 3000). Dar aș fi vrut să văd măcar un jurnalist interesat de caz. Măcar un reprezentant al Federației dând o declarație oficială. Aș fi vrut să caut pe Google, înainte de eveniment, informații și să găsesc un pic mai mult decât pasul făcut de Carmen și colegele ei. Pe care le respect și le felicit, cu tot dragul.

Dincolo de toate, sâmbătă am primit o lecție frumoasă, despre familie. Extinsă. Familia aceea pe care o formezi în ore de antrenamente, în zile petrecute pe drumuri, în camere de hotel departe de casă. O familie care se vede rar, dar care sare în ajutorul membrilor ei. Pentru a îi asigura că nu sunt singuri nicicând. E o stare pe care trebuia să o vezi și să o simți pentru a o înțelege.

Așa că că acum îmi rămâne îndemnul. De a da mai departe povestea lui Horațiu. Dacă sâmbătă s-au strâns 100 și-un pic, poate reușim să mai strângem încă pe atâția. Pentru cei care doresc sa ajute, se pot dona bani in conturile următoare – Credit Agricole Bank: RO36BSEA05090000L3018101 (EURO) sau la Raiffeisen Bank: RO69RZBR0000060006446935 (LEI). Deschise pe numele BĂDITĂ HORATIU NICUSOR.

Până atunci, câteva din imaginile de la eveniment. Sunt făcute cu telefonul, în grabă, printre picături de apă.

Această prezentare necesită JavaScript.

Anunțuri

Lecţii din înot. Şi posibilitatea de a le răsplăti.

Azi a început. Campionatul Naţional de Înot pentru Juniori II. Echipa de la Ploieşti de 14 ani are patru copii in componenţă. Doi băieţi (unul e frate-meu, bineînţeles). Două fete. Cea de-a treia e plecata la FOTE. Motiv de mândrie, zic 🙂

La fiecare început de concurs îmi trec prin minte lecţiile pe care le-am învăţat în aceşti ani. Cei în care am învăţat să înot, cei în care înotul mi-a devenit terapie, cei în care am stat lângă copiii ce acum au devenit adolescenţi. Lecţii despre teamă, despre oboseală, despre puterea de a merge încă un bazin.

 Lecţii de la ei – copiii ce nu au copilărie – prinşi între ore de antrenament şi ore de şcoală, la care se aduna ore de făcut lecţii. Copii ce au crescut acum, toţi mult mai înalţi decât mine şi toţi având în ochi o maturitate care uneori mă sperie. Dar care, dincolo de aceasta, îşi păstrează doza de naivitate, râsul şi comportamentele ce uneori îi scot pe ai lor părinţi din minţi.

Lecţii de la antrenori. Cei care trebuie să citească printre bazinele înotate, pentru a stabili programe de antrenament potrivite fiecăruia, că doar nu poţi face performanţă şi la 50 de metri şi la 1500 de metri, oricât te-ai strădui. Şi, pe lângă acestea, să găsească în fiecare copil resorturile necesare pentru a îl motiva. Ţipetele sunt inutile, unora le place sa fie motivaţi prin competiţie, alţii lucrează mai bine dacă sunt lăudaţi. Antrenorii care pot da lecţii profesorilor din viaţa de şcoală. Există şi uscături. I-am văzut. Din fericire, cazurile care m-au făcut sa zâmbesc sunt mult mai multe.

 Într-o profesie în care recompensele sunt majoritar emoţionale, antrenorii devin mai mult decât simpli supervizori ai unui antrenament. Devin cei care au grijă de alimentaţia copiilor şi de eventualele suplimente de care au nevoie. Devin mamă şi tată în deplasări. Devin specialişti în comunicare şi marketing atunci când au nevoie să strângă bani pentru transport sau cazare la vreun concurs din capăt de ţară. Majoritatea dintre ei au participat la concursuri internaţionale. Unii au ajuns la Olimpiadă. Şi visează ca măcar unul dintre zecile de copiii cărora le fac cunoştinţă cu nataţia sa ajungă acolo.

E un vis frumos si o lecţie pentru fiecare. În societatea în care – o dată ce ai ajuns sus – principala preocupare devine agăţatul cu dinţii de acel loc, şi în niciun caz formarea unor oameni care să ajungă la tine (sau poate chiar mai sus) – există antrenori de înot care mi-au demonstrat contrariul. Nu e un mit văzut din spatele unei imagini idealizate. Mi-am petrecut destul timp prin bazine pentru a spune că e o certitudine.

Horaţiu Bădiţa e unul dintre aceşti oameni. Multiplu campion de nataţie, jucător de polo recunoscut internaţional, unul dintre (prea) puţinii reprezentanţi ai României în nataţie care a ajuns la Olimpiadă (în 1996, la Atlanta). S-a retras din sportul de performanţă acum câţiva ani, în urma unei operaţii pe creier. Recuperarea nu i-a fost uşoară, dar nu a renunţat. S-a întors. Să îi înveţe pe alţii performanţa.

Din păcate, tumoarea a recidivat, iar acum o nouă intervenţie ar costa 30.000 de euro. Şi pentru că una din cele mai frumoase lecţii din sport este cea a solidarităţii, colegii săi înotători vor organiza sâmbătă, de la ora 12, la bazinul Lia Manoliu un concurs demonstrativ. Iniţiativa aparţine unor nume pe care le puteţi asocia cu siguranţă lângă ideea de excelenţă în sport: Carmen Bunaciu, Anca Pătrăşcoiu şi Camelia Potec. Alături de ele, vor participa antrenori şi înotători, colegi si buni prieteni, uneori adversari de-a lungul competiţiilor, toţi încercând să îl ajute pe Horaţiu.

 Eu voi fi acolo. Ar fi frumos dacă m-aş întâlni cu unii dintre voi. Sau cel puţin să transmiteţi informaţia mai departe. Poate, la fel ca şi mine, mai există oameni care vor să dea ceva înapoi unor oameni de la care au primit lecţii de viaţă, optimism şi perseverenţă.

Pentru cei care doresc sa ajute, se pot dona bani in conturile următoare – Credit Agricole Bank: RO36BSEA05090000L3018101 (EURO) sau la Raiffeisen Bank: RO69RZBR0000060006446935 (LEI). Deschise pe numele BĂDITĂ HORATIU NICUSOR.

Informaţii de aici si aici

Sursa foto

Încă un pas înainte pentru juniorii de la înot – Petrolul Ploiești

Despre clubul de înot Petrolul Ploiești v-am scris constant în ultimii ani. Îi susțin și i-am văzut crescând sub ochii mei, de la primul concurs intermunicipal la Pitești. Aveau nouă ani pe atunci. Alături de frate-miu i-am văzut văzut trecând dinspre copilărie spre primii pași în adolescență. Nu o să uit primul național de la Bacău, când era un frig teribil și stăteam cu foehnul în părul lung al fetelor pentru a-l usca.

Au venit primele medalii, primii pași spre succes. Și chiar dacă frate-miu rămâne legătura cu acest club, mă bucur de fiecare succes al fiecăruia dintre ei. Sunt copiii noștri la urma-urmei. Ai celor care i-am susținut, le-am spus poveștile, am țipat la competiții pentru încurajare.

Emilia a avut rezultate bune în toți acești ani. Cu medalii peste medalii adunate. La finele lui noiembrie pleacă la primul ei concurs peste hotare – la concursul țărilor central-europene din Slovenia, în cadrul lotului de juniori ce reprezintă România. E printre cei mai mici concurenți din lot și toți îi ținem pumnii. Va participa la 800 m liber și într-o ștafetă. Și imediat după concursul ei, băieții pleacă la național la Bacău. Așa că…se anunță un final de toamnă cu povești pline de apă și zâmbete.

 Felicitări ei, felicitări Ioanei – cea care are un munte de răbdare și energie pentru a îi antrena. Nu sunt nici cei mai cuminți, nici cei mai înțelegători, nici cei mai motivați copii. Dar sunt niște copii care au alături o mână care îi îndrumă firesc pe un drum de care din ce în ce mai mulți fug. Sportul de performață nu e lucru ușor, din niciun punct de vedere, mai ales în România. Dar uitându-mă la acești 6 copii parcă lumea poate fi privită prin alți ochelari. Cei cu lentile optimiste.

Londra sub apă (3)

(mini-serial scris despre sportivi și înot la JO 2012)

Am început săptămâna trecută să vă povestesc cine sunt cei care ne-au reprezentat la JO 2012 la probele de natație. Oameni muncitori, care, chiar dacă nu au ajuns în finale, merită atenția noastră la fel de mult ca și cei care ne-au făcut onoarea de a ne aduce printre cei medaliați. Dacă ați urmărit transmisiunile dedicate probelor de natație probabil ați observat că a fost o Olimpiadă dominată de timp extrem buni, de recorduri mondiale și olimpice doborâte pe bandă rulantă, și de sportivi tineri care pare să dea un nou înțeles termenului de performanță.

Așa cum scriam într-un articol anterior, România nu este o țară cu tradiție în natație. Cu toate acestea, la fiecare ediție de concurs de anvergură am adus niște oameni în față. Dacă este un lucru trist este că lotul intenționalilor se micșorează de la an la an, fără ca măcar să-și păstreze un număr constant. Nu mai avem ștafete, la feminin am rămas reprezentați de Camelia Potec (o înotătoare de excepție, de altfel, dar pe care vârsta o face să se îndrepte spre momentul de retragere), iar băieții sunt trei la număr. M-am hotărât să scriu despre ei pentru că fiecare sportiv are o poveste. Și din poveștile lor cu toți avem ce învăța. De aceea voi continua cu prezentările în această săptămână (nu le-am făcut săptămâna trecută din motive de timp cam în minus și pentru că a găsi niște minime informații despre acești sportivi se dovedește a fi un fel de luptă cu meandrele Internetului). Pentru că merită!

Alexandru Coci. Cel mai tânăr reprezentat în echipa de Olimpiadă este născut pe 31 octombrie 1989 și a concurat la proba de 200m fluture (pentru cine nu știe, fluturele este de departe cel mai solicitant stil de înot și unul în care performața se atinge cu atât mai greu cu cât stilul este extrem de dificil). A început înotul de mic, la Baia Mare și, la fel ca orice copil care trece dinspre joacă în apă spre performanță a trecut prin zilele cu trezit la 6 dimineața pentru antrenamente și slalomul printre ele și școală. A fost unul dintre copii ce au trecut spre adolescență simțind pur și simplu că mediul în care se simt cel mai bine e apa.

Ce mi-a plăcut cel mai tare în povestea lui Alexandru este faptul că este unul dintre sportivii care demonstrează din plin că munca serioasă și un antrenor care știe cum să te motiveze te pot conduce departe. În comparație cu alți performeri din natație, Alex nu a avut rezultate de mic copil. Nu a stăpânit cu zâmbetul pe buze podiumurile de la Campionatele Naționale de Natație pentru Copii sau Juniori – chiar dacă era mereu prezent pe listele de start și uneori ajungea în finale.  Dar dincolo de acestea, o dată cu fiecare an trecut, a conștientizat din ce în ce mai acut sutele de ore investite în antrenamente, și ambiția de a ajunge mai departe a venit firesc: A fost destul de greu. Pana pe la 17 ani nu am avut rezultate foarte bune, mai prindeam si eu cate o finala. Dar nu aveam rezultate mari la nivel national. Dupa aceasta varsta „am explodat” cu o multime de rezultate. Am muncit mult si am avut multa ambitie: chiar imi doream sa realizez ceva daca tot m-am dedicat inotului atata timp (sursa).

Rezultatele? Alexandru a ajuns bursier în Statele Unite, un mediu mult mai prietenos în ceea ce privește organizare programului în așa fel încât să-ți poți vedea și de școală și de performață. Rezultatele sale de acolo îl recomandă ca pe un tânăr ale cărui performațe sunt mereu înspre mai bine. Și printr-un frumos concurs de împrejurări Alexandru se antrenează acum cu unul dintre cei care ne-a reprezentat pentru 3 ediții la Olimpiade și fratele primului său anternor – Ștefan Gherghel. De la acesta am găsit una dintre cele mai frumoase declarații privitoare la sportivul pe care îl antrenează și la sportul pe care îl promovează (rima este neintenționată, dar arată bine 🙂 ): Principala lui calitate, ca si in cazul altor mari sportivi, este munca. Fara munca si fara disciplina nu ajungi nicaieri, indiferent de talentul pe care il ai. Asa ca Alex a depus foarte multa munca, inotul este un sport care necesita un program destul de strict, dar avantajele sunt nemasurabile, pentru ca eu nu consider sportul si nici, implicit, inotul, un lucru de sacrificiu: nu sacrifici nimic. Din contra, ai ocazia sa cunosti lume, sa vezi diferite locuri, sa ti se deschida ochii si… porti. Sportul de performanta implica sacrificiu in masura in care alegi sa iti petreci copilaria: batand betoanele si cafenelele din jurul blocului sau vizitand tara, in primii pasi, si apoi lumea (sursa)

Alex a fost ultimul anunțat din delegația României ca participant la Jocurile Olimpice, vestea că va participa venind undeva spre finalul lunii iunie. De altfel, chiar dacă baremul său nu s-a încadrat în A (calificare directă spre Jocurile Olimpice), timpii săi la 200m fluture îl situează printre primii 20 de înotători din lume, motiv pentru care antrenorul său s-a luptat pentru invitația de la Federația Internațională de Înot. O lecție frumoasă despre cum veștile bune pot ajunge târziu, dar atunci când lupți pentru un vis ele nu te prind niciodată nepregătit…chiar dacă era în vacanță în momentul aflării despre invitație, Alex era în bazinul unde s-a inițiat ca înotător, la Baia Mare și se antrena.

Concluziile le puteți trage singuri. Eu spun doar că, în orice domeniu ai dori să ajungi sus, talentul poate să fie în cantități astronomice că va dispărea în fața unei doze mai mici de talent combinată cu doze înzecite de muncă. Și că, pe drumul spre performață e important să conștientizezi momentul în care e cazul să te întreci mai mult tu cu tine, decât cu cel de pe culoarul de lângă. Iar mâna care îndrumă e cea care, la urma urmei, te formează. Ca sportiv. Ca personalitate.Ca om.

Felicitările mele sunt triple în povestea de azi. Pentru Alex, care este un exemplu de ambiție. Și pentru cei doi frați Gherghel – cel care l-a antrenat de la primele concursuri până în momentul în care au apărut primele rezultate. Și care care acum îl antrenează în State, cu scopul de a-l ajuta să ajungă pe un podium cât mai înalt.

Aveți și voi povești despre sportivi? Mesaje pentru ei? Campania Aducem România acasă, susținută de Blogal Initiative  și-a prelungit termenul de participare până pe 12 august. Dacă Gerovital susține sportul românesc în calitate de sponsor principal al Echipei Olimpice, provocarea lansată către noi este de a găsi modalități de a susține sportivii români. Și chiar dacă nu aveți bloguri, vă invit călduros să citiți ceea ce s-a scris în cadrul acestei campanii. Veți vedea că, dincolo de probleme și tristeți felurite, suntem înconjurați de oameni care gândesc frumos.

Să aveți o săptămână faină!

 

 

 

Londra sub apa (2)

(mini-serial scris despre sportivi și înot la JO 2012)

Așa cum am promis ieri, zilele acestea povestim aici despre cei care reprezintă înotul la JO de la Londra, 4 la număr. Nu pentru că nu ar conta fiecare jucător în parte, ci pentru că mi-e sportul cel mai de suflet și pentru că cei responsabili de promovarea lor par că nu le pasă. Detalii găsiți în postul de ieri. Pentru mine, cei patru reprezintă un nivel la care mi-aș dori să-i văd pe măcar câțiva din copii din generația de juniori II de înot a României. Și chiar dacă pentru ei participarea la Olimpiadă a însemnat doar câteva minute de înot, le mulțumesc că mi-au dat motiv să urmăresc întrecerile de natație.

Azi au concurat Camelia Potec (200 m liber) și Alexandru Coci (200 m fluture). Nici unul nu s-a calificat în finală. Aseară, echipa de polo a bătut Marea Britanie cu 13-4. Da, am stat cu ochii în televizor tot meciul și am și țipat puțin prin casă. Oare vecinii mei cred că sunt nebună? 🙂 Azi, însă, mergem în urmă cu două zile.

Atunci ne-a reprezentat primul înotător la JO 2012. Dragoș Agache, la proba de 100 m bras. Dacă faceți o căutare pe Google, singurele știri pe care le veți afla despre el este despre cum a ratat calificarea în finală. Calificare pe care nici măcar nu și-o propusese, dat fiind faptul că intrase în concurs cu cel de-al 30-lea timp. Nu o să aflați probabil nici că specialitatea lui în înot sunt 50 m bras (vicecampion european în 2011), și nu 100. Cum proba de 50 bras nu este probă de Olimpiadă, Dragoș a încercat calificarea la 100 m, dar s-a clasat în baremul B (calificații direct la JO sunt cei clasați în barem A). Cu puțină vreme înainte de Olimpiadă, Dragoș a primit o invitație FINA de a participa la jocuri. La cei 28 de ani ai săi sunt sigură că simpla participare l-a onorat și l-a făcut să privească din altă perspectivă sportul, așa că nu pot decât să fiu mândră că a reușit să ajungă până acolo.

Dragoș Agache a studiat între 2004 și 2009 la Universitatea din Iowa (unde a câștigat o bursă), și acesta este unul din motivele care l-au făcut să rămână în zona sportului de performanță:  „La început mi-a fost greu. În România se înota în metri, acolo în yarzi, dar mi-au prins foarte bine cei patru ani petrecuţi la Universitatea din Iowa, pentru că, dacă aş mai fi rămas în Constanţa, m-aş fi lăsat. Am plecat cu bursă şi mă trezeam la 5 dimineaţa pentru a duce la bun sfârşit şi studiile, şi antrenamentele” (sursa). În prezent, înotătorul este legitimat la CS Farul Constanța și este antrenat de Eduard Cîșlaru (soțul fostei înotătoare olimpice Beatrice Coandă-Cîșlaru).

O altă informație pe care nu o veți găsi prea ușor este că mai bine de jumătate de an pregătirea lui Dragoș a fost compromisă de un accident destul de urât avut la genunchi. Din decembrie, momentul accidentului până foarte aproape de Olimpiadă, Dragoș a luptat pentru recuperarea unui genunchi bolnav, ce în timp a dezvoltat și o inflamație (termenul medical e bursită, pentru interesați), fără a renunța la luptă. A mers la Europene și, chiar dacă nu a fost pe podium, s-a calificat în finală (a luat locul 7). A încercat să ajungă la Olimpiadă și, atunci când totul părea pierdut, a primit invitația Federației Internaționale de Natație. Cel mai bun brasisit al României, la momentul actual, a mers înainte pentru a se și a ne reprezenta. Și merită aplauze din plin.

La urma urmei, poveștile acestor jucători sunt lecții despre constanța în dorința de a ajunge la un nivel de performanță cât mai înalt. Pentru ei, Jocurile Olimpice sunt baremul visat încă din momentul în care ajung sportivi cu acte în regulă. Tu cât ai lupta pentru un vis?

Ca un făcut, domnul Chinezul scria astăzi despre provocarea de a îi susține pe jucători prin mesaje către ei și despre faina inițiativă a celor de la Gerovital de a îndrepta ideea de Aducem România acasă nu numai spre sportivi, dar ci spre cei din fața calculatoarelor. Până una alta, dacă nu aveți blog sau nu aveți idei inspirate, trageți cu ochiul pe pagina de Facebook a Farmec. E posibil să vă simțiți inspirați îndeajuns încât să-i inspirați și pe cei de lângă voi 🙂