Amintiri din Ziua de Mâine

Afis imagine - Festival de Folk, 2014Până la Ziua de Mâine mai e puțin. Am un strop de dor de ducă, niște planuri, programul festivalului în față, mașina echipată cu șoșoni de iarnă și un chef nebun să mă întorc acolo. Acolo unde e mereu o formă de Acasă.

De Ziua de Mâine am auzit prima dată acum câțiva ani. Vinovat a fost, fără doar și poate, prietenul Marius Matache. Care, după prima sa interacțiune cu Festivalul ne-a povestit minute în șir despre toate lucrurile bune, despre atmosfera mișto, despre publicul aparte. L-am crezut pe loc, și fără întrebări. Îl știu capabil de critică constructivă, și de a aprecia un lucru bun atunci când îl vede, mai ales când vorbim despre un domeniu care face parte din activitatea sa – de om care cântă, de om care întreține singurul site dedicat folkului din Ro (ForeverFolk, pentru cei ce nu știu : )

Am mers până acum la două ediții ale Festivalului – în 2011 și 2012. E puțin poate, și cu siguranță gradul de subiectivism în evaluarea Festivalului e foarte-foarte mare. Dar știu, încă după primele ore de Ziua de Mâine, că dacă ar fi să aleg un singur eveniment de folk la care să particip într-un an de zile, apoi aici aș veni.

Dacă deschid cutiile cu amintiri din colțurile lor de lumină, în cele cu eticheta Alba Iulia găsesc sute de culori și emoții. Aleg azi 10. Pentru cei 10 ani de festival. Ordinea e aleatorie.

Continuă lectura

Anunțuri

Moment muzical. Fuga de acasă.

Totul începe cu o răceală rebelă, care pare lipită de tine. Atât de bine lipită că nu îți vine să mai faci nimic altceva în afară de a sta în pat, mâncând supă de pui (la plic, că nu ești în stare să o gătești) și așteptând ziua când mușchii tăi nu o să mai fie un fel de piftie dureroasă întinsă pe oase.

La ea se adaugă un telefon. Din acela care îți aduce aminte că sunt prietenii menite să treacă peste timp, pauze, liniști nefondate.

La final de tot, vine dorul de ducă. Oriunde, dar să nu fie tot acasă. Și dacă se poate să fie undeva cu mâncare bună.

Așa că într-o vineri ploioasă îți iei temerile, răceala, prietenia și zâmbetul cu tine și fugi la Lehliu. Da, exact acolo, pe drumul spre mare la dreapta. Și apoi, în intersecție, la stânga (adică nu spre Călărași, prietenii rătăciți în drum știu de ce 🙂 ). Intri în Lehliu Gară, treci de calea ferată, imediat pe dreapta e destinația. Se numește La Partid. Loc descoperit via colegul Make și care mi-a devenit tare drag în timp, chiar și dacă de la distanță – că nu ajung pe acolo pe cât de des și-ar dori papilele mele gustative și unde se desfășoară un adevărat fenomen de dezvoltare social-culturală (citiți aici ce și cum).

Cârciumă simpatică, cu mâncare bună de tot, și cu Emil – omul cu zâmbetele și ideile crețe – te așteaptă zâmbind. Și cu mâncare bună (da, am mai spus asta o dată, dar… 😀 ). Printre ideile crețe ale lui Emil (pentru cei ajunși mai târziu pe aici, această tipologie de idei e una care se referă la acele sclipiri ale unui om care vrea să facă ceva bun și frumos pentru cei din jurul lui, chiar dacă pe căi nu tocmai clasice) se numără serile de muzică (că-i folk, că-i rock) de La Partid. Ce face el acolo nu-i ușor, ce-i frumos de tot e că de fiecare dată când am ajuns la un asemenea eveniment, locul era plin-plin, oameni deschiși și bucuroși, te parcă te umpleai de energie numai din zâmbetele lor.

Momentul muzical din experiența cu fuga de acasă s-a nimerit (deloc întâmplător) să fie seara când scena a aparținut celor de la FolkFrate (adicătelea Mysha, Jonnie, Teddy si Elena). Pentru că unele fugi de acasă nu au nevoie numai de mașină și drumuri lungi, ci doar de amintiri și de gânduri puse la păstrare.

Fuga de acasă cu FolkFrate înseamnă să te întorci la un acasă dezordonat, plin de cutii cu amintiri prin care se ascund niște iubiri, niște prietenii, niște ruperi de oameni, niște bucăți din tine, cel de acum o vreme și cel de azi. E un pic de regăsire și de joacă de-a timpul, pentru că prin fuga acesta redevii un pic de atunci, un pic de fără griji, un pic de copil.

Și cum locul era prietenos și cald și oamenii voioși, experimentul a fost unul reușit. Doar răceala a rămas încăpățânată, la locul ei, dar parcă un pic mai calmă după sesiunea de dans și voie-bună.

Fuga mea de acasă înseamnă niște prietenii legate de timp. Niște povești de dragoste (ale mele, ale altora) descrise pe niște piese cu dublu sens. Niște seri când în cămin era prea frig, când ai fugit de la job și ai ajuns la cârciumă la costum, când e nevoie să fugi de prezent spre ieri, dar fără regrete, ci doar cu emoție. Cea de care ai uitat uneori alergând bezmetic dintr-un colț în altul de viață-de-om-mare.

Și când Vijelia și-a spus cuvântul printre genele tale, când ai căutat-o pe Cristina prin tot Bucureștiul, și când la Jocul de Poker nu câștigă nici el, nici ea…te întorci acasă. Cu zâmbetul pe buze și fredonând obsesiv Mai stai, mai stai, mai stai, dimineața mea de mai, fără să-ți mai pese că e octombrie, și e frig, și afară încep să rămână copacii fără de frunze.

PS: pentru amatorii de fugit de acasă muzical, pe cei de la FolkFrate îi găsiți miercurea în IronCity – București. Din când în când, mă găsiți și pe mine 🙂

Și niște imagini să vă conving că a fost mișto.

Echivoc – recomandare despre, din și cu teatru

Final de piesa si povesti cu publicul

Final de piesa si povesti cu publicul

Drumul din București în Giurgiu nu e lung. Cam o oră și un pic, dacă pleci la ore de vârf, cum am făcut noi. Teatrul e în centru. Dacă te rătăcești cel mai probabil oamenii nu vor putea să-ți spună unde e. Dar în cele din urmă îl găsești. Biletul e la preț de o cafea în Centru Vechi. Doar că în schimbul lui primești ceva mai mult. Sala are nume de crâșmă veche – Cafeneaua Actorilor . Mese, scaune, tot tacâmul. Scena e dezgolită, așa că preț de câteva clipe aproape te întrebi unde e decorul.

Pe scurt, am ajuns la o piesă despre care nu știam nimic. În afară că se numește Echivoc și e făcută după un text de Dumitru Solomon. Nu am fost avertizată că voi participa, de fapt, într-o piesă în care actorii joacă actori, în care măștile cad, în care până la urmă fiecare dintre cei prezenți se putea regăsi, pentru ca mai apoi să uite și să creadă că totul a fost o joacă.

Blonda. Pe numele ei de actriță Giulia Ionescu. Înaltă, subțire, cu ochelari pe vârful nasului. Dirijor de spectacol. Se bâlbâie, pare că vorbește cu spectatorii, nu prea ești decis dacă să o iei în serios sau nu, încă nu te-ai hotărât dacă a început piesa. Începi să te întrebi în ce spectacol ai nimerit. Oricum, râzi. Că e simpatică și prostuță. Sau cel puțin ăsta e rolul pe care îl joacă. E și extrem de agitată pe alocuri, vrea neapărat ca piesa să se desfășoare după un text prestabilit. În fiecare moment în care lucrurile par să se așeze în altă direcție ea e cea care dă semnul final. O luăm de la capăt. De fiecare dată, capătul e din perspectiva altcuiva. Prin prezența ei destul de sporadică în spectacol, devine cheie în acesta, purtând cu ea toate frustrările, întrebările și neînțelegerile. Ale celorlalte personaje și ale publicului.

El. Pe numele lui de actor Cristi Gheorghe (scurtă paranteză: e al treilea spectacol în care îl văd pe Cristi, în ultimul an și un pic și așa îmi place că este un actor care încă își caută rolurile, care crește o dată cu ele, care poartă cu fiecare nou personaj ceva din greutatea celor de dinainte). În piesă Cristi este Autorul. Atunci când vrea. Din când în când este Actorul care trebuie să joace Autorul și atunci ies scântei. Este Actorul plictisit să dea replici monotone, Actorul care e singur, Actorul care își caută înțelegerea de Om în ochii Publicului, doar că atunci este văzut, în mod evident…tot ca un Actor. De Cristi, în piesa asta, îți e pe rând milă, te face să râzi, te enervează (că-i ironic și cinic și poartă tricou cu Hamlet is dead), te pune un pic pe gânduri (mai ales atunci când se plimbă prin public și pune întrebări).

Ea. Pe numele ei de actriță Raluca Botez. În piesă, Raluca este Femeia. Cea care vrea să impresioneze Autorul. Sau Actorul, după caz. E nebună și efervescentă când intră în sală, în pași de dans. E plină de tupeu atunci când se apropie de El. E joaca-de-a-actrița atunci când recită Shakespeare. E imagine de durere atunci când recunoaște singurătatea. E naivă și frumoasă și poartă cu ea o inocență ce pare că o ține departe de fiecare, chiar dacă joacă mai mult printre public, decât pe scenă. Uneori, e aproape enervant de sinceră. La urma urmei, dramele unui actor sunt să și le poarte cu el, nu să le spună publicului, nu-i așa? În finalul piesei, Actrița se dezbracă de toate măștile și își asumă vulnerabilitatea. Iar lacrimile ei, atunci când își poartă mesajul dintre scenă spre capătul sălii au sensul regăsirii. Sau a frustrării de a căuta mereu. Cine pe cine joacă și de ce?

Trei oameni (plus cel de-al patrulea, în persoana Amaliei Olaru, regizorul piesei) care au sudat un fel de relație aparte în repetițiile lor departe de orașul agitat, în piesa acesta care e aparent fără temă, dar care – la final – e o piesă cu actori despre actori. Un fel de exercițiu de sinceritate, cu pretext de joacă, într-un spațiu formal. Am râs mult la piesa asta. Pentru că e extrem de vie. Pentru că fiecare din cei patru are un dram de nebunie. Am râs cinic, ironic, am râs de ei, sau de replicile lor ce păreau din filme. Și am trăit cu ei fiecare moment. Mi-a fost milă de ei, îmi venea să îi iau de mână și să îi liniștesc, să le spun că e bine și frumos ce se întâmplă.

Final. Patru oameni stau pe scenă și te privesc. Au în ochi sclipirea omului fericit că și-a mai văzut un proiect muncit dus la capăt și emoția artistului ce așteaptă un semn de validare. Trei actori, un regizor. Stau de vorbă cu publicul. Cel care a fost pus în fața unui spectacol jucat printre ei, în care au fost luați la întrebări (de către actori), în care s-au pus întrebări. Care e tema? E un spectacol în care poți să-ți găsești tu singur tema. Pentru că sunt sigură că un actor care a văzut piesa a receptat-o total diferit de mine, cea aterizată din corporație pe scaunul de spectator. Ceea ce știu sigur e că toți au simțit ceva. Și la urma urmei, teatrul – dincolo de sutele de tratate și de articole despre formă și fond – trebuie să nu uite să fie o formă de artă care transmite emoție. Iar în funcție de ceea ce a simțit fiecare, poate găsi și interpretarea a ceea ce a văzut. E cam atât de simplu.

Concluzie. Echivoc e o piesă ca o joacă, chiar dacă aparent este o joacă totală. Se dau jos măști, se etalează vulnerabilități, se iau peste picior stereotipii. N-ai cum să vezi piesa asta și să pleci așa, indiferent de la ea. Și da, mă bucur nespus că regia îi aparține unui om tare apropiat sufletului meu – tocmai pentru că știu că și pentru ea a fost o provocare. Tocmai pentru că pot măsura evoluția Amaliei, ca regizor, după gradele de emoție pe care le transmite prin povestea scenică. Echivoc e despre a reveni la întrebări simple și la abordări fără fațadă. La a trăi lucrurile așa cum apar. Cu bun și rău. Iar uneori, despre a ne asuma rolurile până la capăt.

Piesa se va mai juca la Giurgiu, puteți urmări pagina Amaliei pentru a vedea ce și când. Dacă mergeți până acolo și nu vă place piesa, promit că vă decontez banii de drum 🙂 Da, cam atât de tare mi-a plăcut 🙂

Până atunci, pe 18 octombrie, sunteți așteptați la o altă premieră, de data acesta la Teatrul Mignon. Amalia Olaru regizează Amalia respiră adânc – un spectacol , nu neapărat experimental, dar fragil , care vorbește despre om și căutările sale dinspre interior înspre lume, înspre ceilalți

România. Un pic de magie. Și 6 pași pentru a o descoperi.

Biroul de azi.

Pentru a descoperi extra-ordinarul este nevoie de un strop de voință. Pentru a găsi magia, e nevoie să crezi în ea. Pentru a ieși din gri, e nevoie să te tragă de mânecă cineva, să-ți aducă aminte că trăiești într-un loc în care Frumosul e la un pas de tine. Vezi tu, România are partea ei de extra-ordinar, de magie și este, cu siguranță, inegalabilă. Depinde de tine să ai răbdarea să o cauți, să ai credința că drumurile uneori proaste conduc nu în gol, ci spre minuni, și dorința de a spune mai departe poveștile sale și mai ales de a le păstra intacte.

Dimineața. Alba Iulia.

Dimineața. Alba Iulia.

M-am îndrăgostit de România pe drumuri. Nu în orașul meu natal, nu în București (cu toate că ambele au partea lor de magie în povestea mea), ci mergând la festivaluri, plecând pur și simplu la întâmplare, căutând evadarea – pentru că știam că o dată cu ea va veni plăcerea unui loc, a unui om, a unui peisaj care mă transformă.

Dacă ai obosit, dacă nu mai crezi, dacă te-ai plafonat în gri, iată mai jos ghidul meu cu pași simpli, pentru a descoperi România – aceea altfel, aceea pe care să o iubești și să vrei să o protejezi. Și câteva imagini care să te convingă. Iar dacă și tu ai locurile tale magice, cele care ți-au schimbat un pic din viață, care ți-au adus un strop de zâmbet sau o tonă de liniște, Bucovina și EcoRom te ajută se la împarți cu ceilalți, cu ajutorul aplicației Inegalabila Românie. Și te provoacă să le protejezi, pentru ca povestea lor să fie și unor generații viitoare.

InstagramCapture_4265ebf8-7238-4c61-863d-6a6da3abb277_jpg

Sa pornim la drum

1) Închide televizorul, lasă telefonul în buzunar și ieși din casă. Știu, canapeaua e comodă, a început poate programul acela care îți e drag și poate suferi așa, de un pic de lene. Doar că de la știri, România o să-și pară haotică, iar de la geam o să o vezi preponderent gri. Ceea ce o face egală cu ceea ce văd și cei de la scara de lângă. Primul pas e legat de zona de confort și de dorința de a ieși din ea.

2) Deschide ochii. Obișnuit cu aceleași drumuri, cu aceleași locuri, cu aceeași oameni, ai tendința să cazi în plafonare. Copiii găsesc rutinele noastre extraordinare tocmai pentru că privesc mereu lumea prin ochelarii curiozității. Încearcă și tu. S-ar putea să ai parte de surprize plăcute.

3) Încrede-te în instinct, nu neapărat în hartă. Cele mai frumoase locuri din România le-am descoperit pentru că am văzut un drum ce părea interesant la dreapta sau la stânga. E posibil să nu ajungi la timp la capătul final al drumului, dar tocmai acesta e farmecul României fără egal și al Călătorului dornic de povești – posibilitatea de a nu le căuta acolo unde sunt la vedere pentru toți ceilalți, ci în colțuri ascunse. Acelea sunt cele mai valoroase comori.

4) Dă-ți timp. Și când Harry Potter a învățat să facă vrăji, a avut nevoie de timp să le stăpânească, chiar dacă instinctul îi spunea ce are de făcut. Dacă vrei să descoperi ceva nou, trebuie să îți dai timpul să faci asta. Să ai răbdarea de a merge mai încet, și nu mereu în goană, să crezi în frumos, să nu te dezamăgească unele bucăți de gri de care o să te mai lovești din când în când.

5) Bucură-te de oamenii din drum. Și învață de la ei și din poveștile lor. Pentru că dincolo de peisaje fabuloase, România Inegalabilă e formată din oameni. Oamenii care știu istoria locurile pe unde treci, oameni cu pasiuni, oameni care iubesc bucata lor de verde mai mult decât familia, oameni care impun respect, oameni care te transformă. Renunță în călătoriile tale la a te concentra pe ce vrei tu și ascultă poveștile lor. O să vrei să te întorci, și vei învăța ceea ce anii de școală nu au reușit.

6) Respectă locul și omul. Poate cu asta trebuia să încep. E regula de aur a descoperirii Frumosului de lângă tine. Să pleci fără așteptări. Să nu judeci după aparențe. Să acorzi respectul pentru natură, păstrând-o curată și pentru om, păstrându-i demnitatea.

Garantez rețeta asta. Și dacă o încercați și nu iese vă rog să îmi spuneți. Poate găsim împreună o soluție să o îmbunătățim.

Pentru tine cum e România inegalabilă?

Articol înscris în campania Blogal Initiative – De ce este România inegalabilă pentru tine? 

(toate imaginile din articol sunt din arhiva personală)

Moment muzical. Fericirea păcătoșilor.

Este Fercirea de luni. Și viceversa. Știu, e miercuri, lansarea s-a întâmplat ieri, luni e doar un fel de amintire. numai că sunt unele stări care trebuie distilate înainte de a găsi drumul spre foaie. 

Totul pornește de la definiție. Păcătosul – așa cum îl vede ea – este doar un om care iubește cu inima, și nu cu mintea. 

O să spui că e imposibil. Eu îți spun doar că nu te-ai uitat bine în jurul tău. O să ai tendința să îl invidiezi pentru tăria cu care își poarte cicatricile trecutului, reușind mereu să se recompună la fel de sincer. Eu îți spun doar că uneori, curajul ia forma unor tăceri ce ascund zeci de oglinzi, în care chiar și el – păcătosul – se uită rar spre deloc.

Păcătoșii iubesc azi. Și trăiesc pentru mâine. Ieri este doar o piesă din puzzle-ul care îi compune.

Păcătoșii sunt oameni care își caută jumătatea perfectă, musai la fel de păcătoasă. Alegerile lor, că sunt despre prieteni, lucruri care se înconjoară sau iubiri-ce-se-vor-perfecte sunt asumate și poartă cu el un fel de credință ancestrală că viața se trăiește simțind-o, nu calculând-o.

Păcătoșii își găsesc fericirea poate mai greu. Pentru că înșeală și sunt înșelați. Pentru că se dăruie mereu. Pentru că uneori trebuie să se ascundă în hainele rațiunii. Dar singurul motiv pentru care îmi doresc să fiu păcătoasă în sensul poveștii Alinei Manole este că, la final de drum, găsesc liniștea. Și acel moment magic în care cineva îți spune, într-o luni dimineață, ”lasă-ți grijile aici”.

Până atunci, nu uitați că în dragoste singurele adevăruri care e musai să le spuneți la timpul lor sunt ”te iubesc” și ”nu te mai iubesc”. Tot ceea ce este la mijloc este povestea ta.

Nu e oximoron, e adevăr. L-am văzut aseară, pe scena teatrului Excelsior, adus la viața de Alina Manole. Și îl găsiți și pe album. Dacă sunteți cuminți și mergeți la un concert, s-ar putea să îl găsiți în voi. Nu e dramatic și nici trist, nu curge sânge și nici măcar nu doare. E simplu și frumos ca stare, chiar dacă experimentul muzical este unul complex. E așa cum trebuie să fie.

Să fiți fericiți. Sau păcătoși. Cel mai bine să fiți păcătoși fericiți.