Idei (i)responsabile

InstagramCapture_4265ebf8-7238-4c61-863d-6a6da3abb277_jpg

Ne-am întâlnit miercuri seara. Ea venea de la job si mergea să-și recupereze copilul de la soacră. Eu mergeam…să beau o apă plată și să spun La mulți ani unui prieten drag, în sufrageria Folk Frate. Ne știm cam de pe când singurele griji erau notele la școală și băiatul drăguț de la scara de lângă, cu cel puțin trei ani mai mare. Și ne-am tot intersectat drumurile până acum vreo doi ani, când s-a așezat la casa ei, a făcut o minune de fată și s-a întâmplat inevitabilul…și-a văzut fiecare de viața ei. Deci, dupa Ce mai faci / Mersi, bine, pe unde mai muncești, ce-ți face kinderul, la la la la…ajungem la inevitabila întrebare (de la ea către mine) și tu, ce ai de gând cu viața ta? Îți urmăresc blogul, te văd pe facebook, nu ai o relație, nu te așezi la casa ta…tu când ai de gând să devii un om responsabil?

Și acum, să ridice repede mâna sus acela care nu s-a lovit măcar o dată în viața lui de întrebarea acesta? Nu în același context, poate nu de la cineva cunoscut dar cu siguranță având în spate ideea următoare: eu cred că responsabilitatea înseamnă să faci lucrurile a, b, c și dacă tu nu faci lucrurile acestea atunci în mod automat ești un om iresponsabil, deci nu te-ai maturizat, nu servești societății în nici un fel, jap-jap!dă-ți repede două peste ochi și revino cu picioarele pe pământ.

No bun, mie întrebarea asta mi se pare la fel de ciudată ca atunci când m-ar întreba cineva și tu când ai de gând să fi fericit?, când noi plecăm de la idei diferite despre ceea ce înseamnă fericirea.

Îmi scuzați ignoranța (mi-o asum, pe cuvânt) dar eu nu știu de când ideea de responsabilitate este echivalentă cu a avea un soț/soție acasă, eventual cu un copil cu tot, o proprietate pe numele tău, și un plan desenat în viață pentru următorii n ani. Nu de alta, dar știu cam multe cupluri care au divorțat la vreo 2 ani după căsătorie, am auzit de oameni care au luptat să își ia casă doar ca peste trei luni să nu mai aibă cum să plătească ratele, și de copiii care își văd părinții din Paște în Crăciun pentru că aceștia muncesc 20 din 24, pentru că altfel nu au cum să-i crească.

Una peste alta, sunt o fată de aproape de 29 de ani care stă de niște ani pe propriile picioare financiar, îmi plătesc ratele la timp, mă duc la job și îmi petrec timpul acolo încercând să dau tot ceea ce pot pentru a face lucrurile să meargă în direcția dorită, de vreun an am început să pun mai mult accent pe ceea ce mănânc și pe corpul meu (tocmai pentru că știu că am responsabilitatea lui și vreau să-l mențin). Îmi susțin familia și ei știu asta. Îmi ajut prietenii atunci când pot, și când nu pot…rămân în zonă. Greșesc deseori, și îmi asum greșelile și încerc să nu le repet. Cu toate acestea, sunt oameni din aceeași generație cu mine care mă consideră iresponsabilă. Pentru că nu am bifat lista de a, b, c (fiecare completează cu ce vrea).

Pentru mine, responsabilitatea e simplă. E a alege să faci un anumit lucru la momentul în care te simți pregătit să îl faci – emoțional, fizic, financiar. Și da, uneori responsabilitatea înseamnă a-ți asuma anumite alegeri proaste. La fel cum responsabil mi se pare să nu intru într-o relație doar pentru că toată lumea îmi spune că trebuie (ceea ce nu înseamnă că nu mi-o doresc, ci doar că trebuie să și simt ceva pentru omul acela, nu să fie doar pentru că). Sau cum, și dacă aș avea relația aceea acum, nu m-aș apucat de făcut copii, pentru că sunt conștientă că încă sunt în aceea etapă egoistă in care îmi care îmi doresc să fac lucruri pentru mine și că trebuie să mai învăț niște lucruri, să mă mai plimb un pic, să mai pierd niște nopți.

Așa că da, poate sunt iresponsabilă. Doar că în definiția mea sunt perfect în parametrii, poate mai mult decât am fost în vreun alt moment al unei așa zise maturității. Și se poate judeca, se poate evalua, oricum vreți voi. Dar vă rog eu mult, nu mai asumați că avem aceleași idei despre ce înseamnă responsabilitatea și împlinirea.

Voi o să pierdeți prea mult timp judecând fericirea altora prin ochelarii de cal. Eu îmi voi pierde timp prețios și total iresponsabil încercând să găsesc o cale de mijloc.

Final de săptămână fiind, vă doresc să fiți împăcați cu alegerile voastre. Cele responsabile, evident 🙂

Anunțuri

”Tu să taci, tu nu ai copii”

Dintr-o întâmplare sau dintr-o alegere (da, știu oameni care s-au mutat de bunăvoie și nesiliți de nimeni) trăim în țara în care toată lumea are o părere despre orice, de la fotbal la data estimată a sfârșitului lumii, a nu avea o opinie (sau a insista să te documentezi înainte de a o exprima) te transformă într-un omuleț ciudat și verde. La urma urmei, că e bine sau e rău nu-i treaba mea (personal, nu sunt de acord cu a avea o părere despre orice atât timp cât nu cunoști măcar un pic subiectul despre care vorbești), suntem o țară în care libertatea de exprimare este – cel puțin din acest punct de vedere – posibilă și practicabilă.

Ei bine, tocmai în țara asta posesoare de opinii despre orice, există o limită pe care nu o poți trece. O limită de care eu – personal – m-am săturat până în gât și la care o să devin alergică în curând. Ei bine, nu ai voie să ai opinii despre copii, creșterea lor sau mai știu, ce e mai bine în viață pentru un prunc decât dacă îndeplinești condiția primară de a fi mamă. Dacă nu ești mamă și te pune sfântu să ai o părere despre copii (eventual una argumentată și documentată) apoi ți se prezintă argumentul ultim și definitiv: ”Tu să taci, tu nu ai copii”

Stimate doamne posesoare de prunci, vă scriu să vă spun doar atât: replica de mai sus NU e un argument adus într-o discuție despre copii în care sunt implicați și oameni care nu îi dețin. Atât timp cât eu nu încerc să îți impun opiniile mele, ci ți le prezint într-o discuție amiabilă, să îmi închizi gura cu replica asta e pur și simplu un gest de mitocănie din partea ta.

Pentru că la fel cum tu te simți liberă să îți duci copilul de câțiva ani la McDonalds o dată pe săptămână, și eu sunt la fel de liberă să îți comunic că nu mi se pare tocmai în regulă chestia asta. La fel cum nu mi se pare ok să lași plodul în fața televizorului cu orele sau să îl îndopi cu ciocolată în loc să îi gătești o prăjitură. Și nu, nu mi se pare normal să te lauzi la toate celelalte mame din parc că băiatul tău îi bate pe toți din clasă, că doar semănă cu tac-su.

Da, e posibil ca toate astea să se schimbe când voi deveni mamă, e posibil să ajung una din mamele alea nebune (cum le consideri tu) care verifică orice etichetă înainte de a cumpăra ceva din magazin sau e posibil să vreau să țip într-una la el doar ca să văd dacă iese criminal în serie.

Până atunci însă, atunci când îți servesc un argument mă aștept să îmi răspunzi cu unul. Știu că maternitatea e un experiență unică și te schimbă. Știu că apar mereu chestii neprevăzute. Știu că uneori ceea ce vrei să faci contravine cu ceea ce îți spune toată lumea să faci. Știu toate astea pentru că anul trecut am citit blogul Bogdanei cap-coadă (de atunci îl urmăresc constant) și m-a fascinat toată experiența ei. Îmi doresc să fiu mamă la un moment dat. Până atunci însă, lasă-mi dreptul la o opinie.

Ghici ce? Faptul că ești mamă acum nu îți dă niște super-puteri, nu te transformă într-o entitate diferită față de cea de om și nici nu e o garanție a faptului că nu vei greși niciodată în modul în care îți crești plodul.

Când o să îmi dai un argument care îmi demonstrează că opinia mea e greșită o să stăm de vorbă. Altfel, o să prefer să întorc spatele și să plec. Pentru că mamele nu au dreptate întotdeauna în ceea ce privește plozii lor și uneori, din prea multă iubire, poți greși fatal.

PS 1: acest post nu este o generalizare (din fericire, știu destule mame cu care să pot discuta despre copii principial și cu tot felul de idei bune de ambele părți), ci doar o reacție personală la reacția mamelor-care-cred-că-dacă-nu-ești-mamă-nu-ești-nimic.

PS 2: știu și că una din cele mai frustrante chestii pentru mame e tocmai faptul că toată lumea are opinie despre ce e bine să facă și ce nu, și mai ales încearcă să le impună comportamentul respectiv. Chiar și așa, prefer răspunsul ”fac așa pentru că așa cred eu mai bine” decât anularea dreptului la opinie.

Kindess Day

Tradus în română ar suna ceva în jurul sintagmei Ziua Bunăvoinței.

Doar că, dintr-un motiv care îmi scapă printre degete și gânduri în momentul de față, kindess-ul englezesc îmi sună mult mai bine decât bunăvoința. Poate pentru că, tradus în română, simt că își pierde cumva nuanțele. Bunăvoința românească suna a atitudine pe care o adopți legat de cineva într-un anume moment. Un fel de gest de caritate sau de amabilitate, spontan sau bine calculat, ce apare din când în când, fără a se concretiza într-o atitudine generalizată.

Kindess, așa cum a ajuns la mine în (prea) multe cărți citite direct în engleză, îmi sună a stare de spirit. O stare în care a răspunde nervilor cu un zâmbet și calm e o reacție firească. O stare în care încruntarea și încrâncenarea nu au ce căuta, pentru că sunt înlocuite de o seninătate ce nu are de-a face cu senilitatea sau prostia, ci doar cu o capacitate a individului de a analiza lucrurile ținând cont (chiar dacă inconștient) că poți schimba ceva doar în măsura în care răspunsurile tale corespund schimbării pe care o dorești.

Poate mă înșel în ceea ce privește diferența de sens între cele două cuvinte și să fie vorba doar de o chestiune de percepție. O să revin la română, păstrând – totuși – în minte, sensul bunăvoinței așa cum îl percep în engleză. Mai simplu spus, bunăvoința e aceea atitudine în care, dacă vrei ca lucrurile să meargă bine, începi cu binele pe care îl dăruiești celor din jur.

E despre amabilitate (nu de protocol, ci naturală), de un soi de disponibilitate de a te pune la dispoziția celor din jurul tău (dar fără a deveni preșul lor și fără a face asta cu intenția de a obține diverse avantaje de fel și chip), e despre răbdarea de a îl asculta pe cel de lângă tine și mai ales de a auzi ceea ce spune (nu neapărat pentru a oferi o soluție, ci pentru a îi putea comunica fără cuvinte celui de lângă tine că are parte de toată atenția ta – uneori asta contează mai mult decât un plan de acțiune).

Nu se rezumă la gesturi mărețe. Nici măcar despre a dona sume impresionante de bani o dată la nu știu câte luni, pentru a te simți liniștit în locul unde ești (cu toate că susțin că atunci când ai o cauză în care poți crede, susținerea trebuie să meargă dincolo de câteva vorbe frumoase).

Ci mai degrabă la capacitatea de a zâmbi dimineața, chiar și atunci când cineva are grijă să ți-o strice cu un mail plin de nervi. Sau de a avea un gând bun pregătit pentru cineva care are nevoie de el. Și la a căuta, în primul rând pentru tine, lucrurile frumoase din jur pentru a le împărți cu cei de lângă tine. Iar la finalul zilei, să nu ții cont că din zece gesturi de bunăvoință împărțite ți s-a întors doar unul înapoi.

Ci mai degrabă să te bucuri de el, să îl prețuiești, și să ai curajul de a continua. Oamenii sunt suspicioși deseori față de gesturile mici venite din senin, dar – la fel cum orice atitudine de învață în timp – și schimbul de bunătate crește în timp. Și începe mereu cu tine.

E bine că există Ziua Bunăvoinței. Măcar cât să ne aducă aminte de concept și să ne dea teme de gândire până la următorul 13 noiembrie. Cât despre mine, mi-aș dori să mă gândesc la fiecare zi fiind una a bunăvoinței. Mai ales în zile de noiembrie cu nor și gânduri alambicate.

Deci, ați făcut ceva gesturi frumoase azi? Dacă nu, încă mai aveți timp 🙂

(sursă foto)

Dreptul la alegerea individuală și argument

Pot înțelege că sunt oamenii care s-au căsătorit la 20 de ani și au făcut un copil la 22. Și pe-al doilea la 25. Nu le-am spus niciodată nici cum să și-l crească, nici să o lase pe mai târziu. Pot înțelege și că unii oamenii nu își doresc copii, și le respect decizia. La urma urmei, sunt hotărâri pe care fiecare individ și le asumă personal.

Pot înțelege că sunt femei care nu pot trăi decât în umbra celui pe care și l-au ales și femei care se simt confortabil în relații la distanță, care nu le obligă la niciun fel de hotărâre definitivă. Le pot înțelege chiar și pe cele care se dăruiesc confortabil primului bărbat care le apare în cale, sperând cu fiecare plecare și bucată de suflet înjumătățit că următorul va fi cel care rămâne. Pot înțelege femeile care aleg să se căsătorească pentru că asta simt și pe cele care o fac pentru că un calcul material le demonstrează că e un pas bun. La fel cum le înțeleg pe cele care aleg să rămână lângă cineva pentru că sufletul le e legat de omul acela mai mult decât ar putea lega vreodată o hârtie.

Tocmai pentru că pot înțelege toate acestea, mă aștept de la cei de lângă mine să le înțeleagă și ei. Pentru că am obosit să văd în jurul meu oameni care au luat o hotărâre și care se străduie, uneori cu țipete nejustificate, să îi convingă pe ceilalți că e cea mai bună decizie. Și mă întreb dacă nu e cumva semn al faptului că își pun sub semnul întrebării propriile alegeri, sau e doar semn de tipar îngust de gândire pe care vrei să-l aplici tuturor celor de lângă tine.

Fiecare dintre noi avem dreptul la propriile ziduri de care să ne lovim și de propriile pietre pe care să ni le legăm. Și dacă eu pot înțelege asta mă aștept ca și tu să poți. Pentru că doar așa putem avea o discuție argumentată și civilizată, în care doar prezentăm niște puncte de vedere, nu îl obligăm pe celălalt să intre în aceleași tipare ca noi.

Și da, chiar dacă pot înțelege la nivel argumentativ multe lucruri, sunt cam la fel de multe care nu mi se par neapărat cele mai indicate alegeri. Dar la fel cum mă aștept ca dreptul meu de alegere în viață să-mi fie respectat, la fel respect deciziile celor de lângă mine, indiferent de cât de diferite sunt ele de idealul meu pentru o viață perfectă.

Vă rog, procedați la fel cu cei de lângă voi. Cred că ar fi leac pentru frunți încrețite de prea multe discuții în contradictoriu. Vă las o poză cu senin și soare, să vă fie leac pentru dimineți înnorate! 🙂

DSCN2031

Lalele mov și gesturi mici

În seara asta am ajuns în Gara de Nord, ca popas final după o plimbare pe la mama pe acasă. Când să cobor din tren, mă intersectez cu un tip deșirat, cu o vârstă care putea fi cuprinsă oriunde între 24 și 28 de ani. Lumină slabă, nici nu am stat să-l fixez foarte bine, că nu era scopul meu să urmăresc tipii de pe peron. Mi-a atras atenția buchetul mic și simpatic de lalele mov pe care îl ținea în mână și faptul că părea emoționat un pic. Avea pe față zâmbetul ăla de copil care vrea să spună o poezie simpatică unor oameni mari și să-i impresioneze.  În timp ce căutam prin neantul genții cartela de metrou, apare ea. Cea pe care o aștepta. Îi oferă florile, ea se uită scurt la ele, apoi la el – puțin încruntată – și îi spune ”tu, n-ai văzut că erau degerate?”. Mi-am întors capul instinctiv în stânga, și am văzut cum zâmbetul lui picare printre bălțile de noroi (fostă zăpadă topită de picioare grăbite) de pe peron. Mi-a părut rău pentru el. 

E adevărat că nu știu povestea din spate, așa cum spunea Bia (am scris povestea pe scurt și pe Facebook, din reacțiile de acolo a ieșit postul de acum 🙂 ). Poate el era un nenorocit care a încercat să o impresioneze sau vroia să spele niște păcate pe care florile nu le mai pot spăla. Poate ea pur și simplu nu știe să se bucure de gesturi mici sau face parte din categoria persoanelor care atunci când primesc flori bănuiesc automat că sunt primite în avans pentru a acoperi vreo tâmpenie. Nu o judec pe tipa din gară în particular, că nu o cunosc și nici nu aș vrea să creadă că sunt cine știe ce femeie nebună care vânează povești pe un peron înghețat.

Mi s-a părut trist pentru că el chiar părea dornic să îi facă o surpriză și pentru că am prins vizual exact fracțiunea de secundă în care zâmbetul sincer s-a transformat într-o mimă nu prea reușită. Și pentru că a surprins o chestie pe care ne facem cam prea des că nu o vedem: faptul că am uitat să spunem Mulțumesc pentru lucrurile mici. Am ajuns să fim bănuitori atunci când oamenii se comportă frumos pur-și-simplu, crezând că vor ceva de la noi. Și să negăm o invitație ad-hoc la o plimbare, o felicitare fără motiv sau o floare care să nu poate în ea semnificația unei zile speciale.

Poate ai dreptate, nu a știut cum să reacționeze. Pentru că – ne place sau nu – trăim într-o lume în care ne-am tocit simțurile de a ne bucura de lucruri mici, fiind mereu în așteptarea celor mari. Și da, îmi permit să generalizez pentru că mă recunosc luată de valul acesta deseori. Spune o vorbă biblică de mare adevăr că cine e cel care se știe curat să arunce primul cu piatra. Iar eu știu că am rănit oameni pentru că nu am crezut în gestul lor mic. Îmi pare rău.

Oricât de tare îmi place să mă contrazic cu Vlad – atunci când ne numește insensibile – nu pot să nu mă gândesc că unii bărbați renunță la a mai face gesturi mici pentru că au nenorocul să întâlnească o femeie care nu e niciodată mulțumită de ele. Care va găsi nod în papură și celei mai romantice cine și celui mai simplu buchet de flori. Și ajung apoi să se întrebe care-i sensul și renunță. Și fără a o judeca pe ea din povestea de mai sus, spun doar că e trist să nu poți răspunde cu un zâmbet.

Oricărui gest mic din viața ta. Fie el și sub formă de lalea mov degerată.

Vă doresc o săptămână în care să spuneți Mulțumesc. Și să zâmbiți mult!